Dizolvarea CAP-urilor s-a dovedit a fi un fapt contagios. Duminica următoare am fost invitat în satul vecin Călinești, centrul de comună, mai mare de vreo trei ori decât Corneștiul, pentru a gira legalitatea acțiunii. Călineștenii au fost prezenți în masă, vreo 1.500 de persoane, și Adunarea generală a membrilor CAP a fost organizată impecabil. Nu a trebuit să stau pe scările magazinului, ci oamenii au adus în curtea încăpătoare a școlii un camion cu caroserie pe platforma căruia au amenajat un podium, o laterală fost lăsată în jos, celelalte rămase ridicate au fost împodobite cu covoare noi și cu steaguri tricolore, o masă acoperită cu o față de masă de sărbătoare și, fiind lume multă, mi s-a pus la dispoziție stația de amplificare de la căminul cultural. Femeile nu erau deloc timide și stăteau în față, în aceleași rânduri cu bărbații. Tot în față era și preotul satului Groșan Dumitru, pe care l-am poftit la microfon să zică un Tatăl nostru. Erau acolo și vreo doi-trei bărbați care îmi erau de ajutor.
Am întrebat dacă este de față președintele CAP și, dacă da, să vină la prezidiu să conducă ședința. A urmat un „huuuo” puternic și prelung, de unde am dedus că va trebui să conduc eu ședința. Președinte de CAP în Călinești era de fapt o doamnă, o femeie din sat prin nimic deosebită de celelalte femei, președinta era de față și niște babe au vrut să o înhațe de păr și să o scarmene, dar am trimis repede niște bărbați ca să-i asigure protecție. Președinta a depășit momentul și rămas locului calmă până la sfârșitul Adunării. Am procedat după ritual, am citit din Statutul CAP și am supus la vot dizolvarea. Președinta, un frate al ei și încă o femeie s-au pronunțat împotrivă. Alte huiduieli, pe care le-am oprit ferm, amintindu-le oamenilor că de acuma suntem în democrație și că e normal și e permis să fie și voturi împotrivă. Am dat microfonul și președintei CAP, care a criticat în termeni aspri ideea desființării CAP-ului, apoi am observat că și fratele ei, un fecior tomnatic de vreo patruzeci și ceva de ani, vrea să spună și el ceva, dar nu a mai fost cazul, babele au făcut bășcălie pe seama lui că de ce nu s-a însurat până acuma și l-au luat la rost că ce fel de gospodar este, câte clăi de fân a făcut vara trecută etc. Rezultatul votului l-am stabilit în felul următor. Am întrebat câte numere de case sunt în sat, mi s-a răspuns că sunt (pare-mi-se) 466, am scăzut din total cele trei persoane care s-au pronunțat împotrivă și am dictat la procesul verbal că hotărârea de dizolvare se adoptă cu 463 de voturi pentru și trei împotrivă. Am întrebat dacă este bine așa și am fost aprobat cu putere de toată Adunarea.
S-a ivit imediat, cum era de așteptat, o altă problemă: cum va fi împărțit patrimoniul fostei CAP între foștii membri. Eu le-am spus că sunt convins că Ministerul Agriculturii va adopta repede câteva norme unitare pentru gestionarea patrimoniului CAP-urilor dizolvate, norme care de fapt nu au mai venit niciodată. Este adevărat, majoritatea CAP-urilor aveau datorii foarte mari către stat, dar era greu de spus cât de reale erau aceste datorii, pentru că statul a practicat sistematic subevaluarea produselor agricole livrate de CAP-uri și supraevaluarea lucrărilor agricole executate de Stațiunile de tractoare și mașini agricole, păstrate în proprietatea statului. Atunci, în ianuarie 1990, sătenii din Călinești mi-au cerut părerea despre o hotărâre a lor: vor vinde bunurile rămase de pe urma CAP-ului și cu banii rezultați își vor construi o biserică nouă, în sat existând în stare de folosire doar o biserică de lemn veche, monument istoric, devenită cu timpul neîncăpătoare. Am zis că este o idee foarte bună, atâta doar că îi sfătuiesc să țină o evidență unică și riguroasă a banilor încasați și cheltuiți. E greu de spus ce și cu cât s-a vândut din averea CAP și dacă lichidatorii de ocazie au ciupit și ei câte ceva, fapt este că în Călinești s-a construit o biserică nouă și mare de cărămidă într-un timp record.
Apoi, peste o săptămână sau două am fost chemat la Petrova. Acolo era în discuție nu doar existența CAP-ului, ci și persoana proaspătului primar, un buldozerist pus la Primărie de către mulțimea agitată de pe stradă în decembrie 1989. Am convocat Adunarea generală pentru ora 13.00, după ieșirea de la biserică, dar i-am telefonat cu o zi înainte bătrânului preot Vulpe, spunându-i că înainte de ședință o să trec pe la el, voiam să aflu ce se întâmplă de fapt în sat. Am fost pe la casa parohială și m-am cam lămurit, dar în noaptea următoare niște indivizi rămași neidentificați au spart cu pietre geamurile de la casa parohială, nu le-a convenit că am stat de vorbă cu preotul în particular. Mi-am dat repede seama că aici nu va fi atmosfera civilizată din satele de pe Valea Cosăului. De la parohie am mers pe jos la primărie urmărit tot timpul de priviri ostile, unde mă aștepta primarul, un bărbat gras, brunet și placid. Am vorbit la Baia Mare să mi se trimită niște soldați de la cea mai apropiată unitate militară, apoi am luat cheile primăriei, ștampila și registrul agricol, în care se afla de fapt evidența familiilor din sat și, împreună cu primarul, am mers la Căminul Cultural. Nu exista stație de amplificare.
De pe scările Căminului am strigat cât am putut de tare că Adunarea se va ține înăuntru în sală și că vor intra numai câte o persoană de familie, după cum va fi strigat registrul agricol. Bineînțeles că acest lucru nu a putut fi respectat, dar în acest fel am avut în față numai vreo două-trei sute de oameni, atâția câți s-au putut înghesui într-o sală relativ mică, în acest fel mă puteam face auzit de către toți. Primul punct pe ordinea de zi a fost problema primarului. În sală vociferările au fost mai reduse și, surpriză, acolo față către față nu l-a mai contestat nimeni pe primar. În consecință, am dictat la procesul verbal că domnul Dohotar rămâne primar până la alegeri (atunci se credea că în 20 mai 1990 vor fi și alegeri de primari) și i-am predat public simbolurile prerogativei, adică cheile de la primărie, ștampila și registrul agricol.
Al doilea punct a fost problema CAP-ului, dacă se dizolvă sau nu. Oamenii tăceau cu o circumspectețe ancestrală. Se temeau să se bage, se gândeau că ce poate să iasă de aici, așteptau să vină cineva din afară să le „spargă colectivu”. Eu le-am zis că dacă vor dizolvarea CAP-ului, pot să o facă, statutul CAP prevede această posibilitate. Apoi, ca să nu mă acuze unii de instigare împotriva CAP, am dat să plec, dar nu a fost așa de simplu. În satul Petrova existau (poate mai există și acuma) unele reminiscențe feudale, oamenii erau divizați în virtutea unei vechi tradiții în nobili și ne-nobili. Urmașii familiilor nobile, reali sau pretinși, se autoidentificau cu statutul de „nem’neș”, termen unguresc însemnând „nobil”, și vorbeau uneori cu dispreț despre ceilalți consăteni, numindu-i cu cuvinte de ocară „porțieși” sau „jeleri”. Explicația este că în Evul Mediu nobilii aveau obligații militare față de rege și, în schimb, erau scutiți de impozite, iar ne-nobilii nu erau obligați să participe la războaie, dar trebuiau să plătească impozit („porție”) la fisc și de aceea erau numiți porțieși. „Jelerii” erau foștii iobagi, oameni lipsiți de avere, de pământ și uneori și de case, locuiau pe lângă casele oamenilor avuți, își plăteau chiria și hrana prin munca cu brațele, erau lucrători cu ziua, „zilieri”. Din punct de vedere moral însă, la ambele clase, și la nemneși și la porțieși, exista un grad mare de țigănie, dacă nu rasială atunci cel puțin comportamentală.
Problema era că în Petrova separația între nemneși și restul lumii nu era numai mentală, ci și spațială, geopolitică cum s-ar zice, în sensul că nemneșii erau grupați cu locuințele în partea de sus a satului, iar porțieșii în partea de jos. Când am ieșit din Căminul cultural, am putut observa că satul este împărțit în două tabere, una în susul și alta în josul șoselei. Eu am nimerit în partea de sus, în tabăra nemneșilor. A sosit și ajutorul militar cerut, un camion cu soldați de la unitatea militară de transmisiuni de la Vișeu de Sus conduși de un maior care se numea Pop, și aceștia au fost poziționați între cele două tabere, ca să prevină o încăierare. Niște oameni mai în vârstă, unii descendenți din familia celebrului stomatolog dr. Gh. Bilașcu, care erau în sinea lor pentru dizolvarea CAP-ului, mi-au strâns mâna cu simpatie și m-au sfătuit insistent să mă duc „numa’ în sus”, adică să ies din sat în direcția Vișeu. Partea proastă era că eu mi-am lăsat mașina și șoferul în partea ocupată acuma de tabăra din jos. M-am dus însoțit de soldați, am străbătut grupul din jos și am reușit să ajung la mașină. Șoferul era înăuntru și nu părea să-i fie frică, deși mașina era zgâlțâită și lovită de un grup de persoane. Erau mai multe femei între două vârste, cu gura îmbăloșată și țâțe mari până la brâu, care zbierau ca niște apucate, am încercat să vorbesc cu ele, dar nu mă priveau în ochi, parcă ar fi fost drogate. Am reușit să intru în mașină și am dat drumul la sirenă, atunci s-a dat la o parte și așa am putut să plec.
Ajuns la Baia Mare, eu am avut tot felul de discuții, cu administrația județului și cu Ministerul Agriculturii. Mi s-a reproșat de către ing. Anton Pop, care avea o funcție echivalentă cu cea de președinte al Consiliului Județean de mai târziu, că eu am dizolvat CAP-utile de „peste deal”, adică din Maramureșul Istoric. I-am zis scurt: „du-te tu prin sate și spune-le la oameni că nu se dizolvă CAP-urile!”. Normal, mi-a răspuns că acuma acest lucru este imposibil, după ce am fost eu prin sate și am arătat la oameni că statutul permite auto-dizolvarea CAP-ului. Apoi sunt sunat pe TO. Asta însemna „telefonul operativ”. Pe vremea regimului comunist exista o centrală telefonică internă, pe țară, cu numere formate din trei cifre, deci cu un număr de ordinul câtorva sute de posturi telefonice. Ministerele, organele centrale ale partidului și comitetele județene PCR, fiecare aveau în biroul șefului sau în biroul primului secretar județean PCR câte un singur aparat de acest fel, la care bineînțeles nu avea acces oricine, un aparat fără disc, deci fără posibilitatea de a forma numere de telefon. Nici nu era nevoie. Ridicai receptorul și cereai scurt la centralistă: dă-mi ministerul cutare sau județul cutare și ți se făcea legătura imediat. Pe acest telefon am stat de vorbă de multe ori cu ministrul Minelor Nicolae Dicu, un om extraordinar, sau m-am ținut la curent cu ce s-a întâmplat la Târgu Mureș în martie 1990.
Deci sunt chemat la telefonul operativ de la Ministerul Agriculturii. La celălalt capăt al firului aud vocea cunoscută a ministrului Agriculturii Victor Surdu. Era un om pe care l-am întâlnit pe la ședințele CPUN de la București, fusese directorul Direcției Agricole a județului Iași prin anii ’70, pe vremea când Ion Iliescu era prim secretar al aceluiași județ, un tip simpatic și agreat în cercurile puterii comuniste pentru calitățile sale mai aparte, putea să bea mult fără să se îmbete, cânta frumos și știa să spună bancuri, era un fel de clovn de partid și de stat. La bătrânețe s-a însurat cu cântăreața Angela Similea. În decembrie ’89, Ion Iliescu l-a adus pe Victor Surdu de la Iași la București, l-a pus ministru al Agriculturii și i-a trasat ca sarcină să înființeze un partid al agricultorilor, Partidul Democrat Agrar din România, de fapt un partid al activiștilor PCR din agricultura socialistă, cu care să contracareze reînființatul PNTCD al lui Coposu.
„Domnu Iuga?”, mă întreabă vocea ministrului la telefonul operativ. Îi răspund afirmativ. „Am auzit că dumneavoastră ați fost în unele sate din județul Maramureș și ați aprobat desființarea CAP-urilor. Să știți că desființarea CAP-urilor este interzisă!”. I-am explicat politicos și cu răbdare că în Maramureș, în multe sate, CAP-urile au fost deja desființate, că procesul este ireversibil și că Ministerul Agriculturii nu mai poate să interzică nimic, ci ar trebuie să facă altceva, anume să elaboreze și să comunice urgent în teritoriu norme pentru lichidarea financiar-contabilă a patrimoniului fostelor CAP-uri. El a repetat că desființarea CAP-urilor este interzisă, iar eu i-am repetat încă o dată ce am răspuns. Ca să ieșim din acest vicios dialog al surzilor, eu l-am invitat pe domnul ministru Surdu să vină în vizită în Maramureș, să mergem împreună prin sate și să constate el însuși realitatea la fața locului. După un scurt timp de gândire, mi-a zis că va veni în Maramureș, dar nu dorește să meargă prin sate (se temea rău, după cum aveam să constat mai târziu), ci ar vrea să aibă la Palatul administrativ din Baia Mare o întâlnire cu „specialiștii din agricultură”, sintagmă care după părerea mea nu prevestea ceva bun. De acord, stabilim ziua. Cu privire la oră, ministrul mi-a zis că ar putea să vină cu avionul de dimineață și să se întoarcă în aceeași zi cu avionul de seară.