Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Conștiințe ale epocii – Habermas și Ratzinger

Fiecare om are conștiință, iar orice conștiință este străbătută de anumite preocupări. Este în cele din urmă particularitatea fiecăruia dintre oameni fasciculul preocupărilor și în ce măsură interesele sale sunt controlate de valori. Ține, de asemenea, de fiecare, amplitudinea acestor preocupări. Ele se pot restrânge la viața personală, la viața familiei. Dar se pot și extinde la viața comunității, locale, naționale și, la limită, la viața comunității umane.
Socotim pe bună dreptate că există printre oameni conștiințe ale epocii – în înțelesul că interesele acelor oameni merg până la a se preocupa de situația umanității timpului în care trăiesc, că ei ajung să și-o asume ca obligație a reflecției și activității lor și să dea concepte și concepții noi. Ei schimbă scena lumii, începând cu conștiințele contemporanilor.
Nu întâlnești frecvent asemenea oameni. Asemenea întâlnire este rară. Pot spune că am avut privilegiul de a întâlni, de a purta discuții și de a le continua, într-un fel de a conlucra cu câteva dintre conștiințele epocii noastre, care au și marcat-o cu opera lor. Mă gândesc în primă linie la Jürgen Habermas, Joseph Ratzinger, Richard Rorty, Hans Küng, Shlomo Avineri, apoi la mulți alții.
Cu fiecare am început lecturându-le cărți și studii deja în anii de studii la Cluj-Napoca. Am continuat apoi parcurgându-le opera și căutând să le identific și înțeleg viziunea. Fiecare dintre cei pe care i-am numit a formulat teme, evaluări și vederi ce rămân definitiv în istoria universală. Fiecare a lăsat în urmă o operă de referință mondială. Fiecăruia îi datorez momente cruciale în viața profesională. Am putut participa la momente de recunoaștere publică a anvergurii lor. Am publicat monografii în cazul lui Habermas și Ratzinger și studii ample despre Küng și Rorty sau articole privind scrierile lui Shlomo Avineri. Pe primi patru i-am abordat cuprinzător în Introducerea în filosofia contemporană (2014), pe ultimul în scrieri despre Israel. Din scrierile și discuțiile cu fiecare am desprins o lecție de viață.
Unii cărora le-am predat filosofia contemporană mi-au cerut în cursul anilor să public memorii despre întâlnirile cele mai semnificative. Se știa că personal, dar și ca rector al Universității „Babeș-Bolyai”, am intrat în contact cu personalități de primă mărime din lumea acelor ani, că prezența unor personalități de cea mai mare anvergură era fără precedent în această universitate și în oraș, și că din toate acestea rezulta o experiență ce merita împărtășită. Seria „Buletinul informativ al UBB”, publicat de la preluarea rectoratului, în martie 1993, la încheierea acestuia, în martie 2012, conține datele ce țin de instituție și poate fi consultată în arhive. Nu știu dacă voi scrie vreodată memorii – mult timp am considerat că este prea devreme, cum înclin și acum. Dar, așa cum am făcut și cu alte prilejuri, dau curs unor rememorări. Aici rememorez conștiințele de prim plan ale epocii, cu care am fost în contact nemijlocit.
Jürgen Habermas a intrat în atenția mea prin inițiativele sale de elaborare a alternativei filosofice la Husserl, Heidegger, Wittgenstein, Dewey, Adorno, Marcuse, ca exponent al unei noi generații, pusă în fața realităților postbelice. Eram, la rândul meu, ca student, în mișcările studențești din 1968. Studenții se informau atunci cu ardoare și discutau intens ceea ce se petrece în Franța, Germania și SUA. În centrul Clujului cumpăram atunci „Le Monde”, „Rinascita”, „Frankfurter Allgemeine Zeitung” din acel timp. Cei mai mulți profesori erau minți cu antenele îndreptate spre noutățile lumii. Ei luau libertatea ca una a gândirii, în primul rând.
Am și debutat, ca student, cu articole – primul despre Teillhard de Chardin, al doilea despre critica făcută de Raymond Aron socialismului răsăritean. Anii erau ai speranței de deschidere a societăților, de contacte cu lumea largă, de democratizare a regimului. Făcând o excursie în grup la Berlinul de Est, m-am aprovizionat cu ceea ce era disponibil în librării și anticariat despre filosofia germană și am observat mai bine ceea ce se petrecea în lume.
Știam vag că Habermas a fost respins de Horkheimer la doctorat, iar succesiunea de la universitatea din Frankfurt am Main era neclară. Mai știam că Gadamer îl recomandase să fie numit profesor la universitatea din Heidelberg cu două argumente – extraordinara înzestrare și cultură a tânărului Habermas și faptul, spunea Gadamer, că „gândește altfel decât noi”. Originalitatea gândirii lui Habermas s-a impus, de fapt, devreme – o sesizase și Heidegger, uimit că un necunoscut îl abordează energic cu formula „a gândi cu Heidegger împotriva lui Heidegger”.
Atunci când am câștigat o bursă la concursul organizat de autoritățile germane, pentru studii de încheiere a doctoratului în Germania federală, și am fost întrebat la cine vreau să studiez, am spus fără ezitare – la Habermas. Numai că până la încheierea formalităților de plecare, Habermas fusese numit profesor la universități din California, așa că am început cu un ilustru discipol al său, Claus Offe, la moderna universitate din Bielefeld. L-am întâlnit apoi pe Habermas însuși. Acestea după ce parcursesem trei luni de neuitat, de studiu al limbajului filosofic la Freiburg im Breisgau, încheiate cu examen, unde l-am mai văzut pe Heidegger în viață.
Revenit în țară mi-am susținut doctoratul, cu o teză despre filosofia lui Herbert Marcuse, ale cărui scrieri le parcursesem în bibliotecile de la Frankfurt am Main, Bielefeld și München. Am pus imediat în mișcare traducerea primului volum din opera deja de referință internațională a lui Habermas – pe care l-am întitulat Cunoaștere și comunicare (Editura Politică, 1983), ce cuprinde traduceri rămase esențiale, făcute în asociere cu doi colegi germaniști. Studiasem la zi scrierile lui Habermas și am publicat o primă monografie, sub restricțiile ideologice de atunci – ceea ce Habermas a înțeles. M-a invitat la Starnberg am See, unde el funcționa deja, alături de fizicianul Carl von Weizsäcker, în calitate de codirector al Institutului Max Planck, angajat pe zece ani pentru a elabora „teoria acțiunii comunicative”, miezul sistemului său de gândire.
Am fost de mai multe ori acolo. Uimirea mea a fost că la prima sosire în fermecătorul oraș, Habermas m-a întâmpinat la gară, pe peron, ca să nu cheltui timpul cu căutări în oraș. Am avut o lungă discuție în cabinetul său, în care a răspuns la întrebările mele privind starea filosofiei germane, mai ales că Habermas a început prin a menționa că pe același scaun l-a avut ca oaspete puțin înainte pe Herbert Marcuse.
Am avut în timp discuții cu Habermas în biroul său de la Frankfurt am Main și în casa sa din Starnberg am See. Totdeauna era același om îngrijit de binele celui din fața sa! Odată m-a și întrebat dacă și la noi universitarii câștigă mult.
Altădată dacă nu cumva a intervenit și la noi un declin al interesului tineretului pentru marea teorie, în indiferent care domeniu. Se poate bănui care a fost răspunsul.
Întrucât în anii optzeci se îngreunaseră din nou condițiile obținerii pașaportului pentru ieșirea din țară, am putut pleca vara, pe câte două luni, în Germania, la invitația lui Habermas și a instituțiilor pe care le conducea și cu aprobarea fostului meu profesor la Cluj-Napoca, Dumitru Ghișe, devenit președinte al Academiei de Științe Sociale și Politice. Rectorul UBB de atunci nu voia să-mi aprobe deplasarea, temându-se că voi rămâne în Germania federală și el va scădea astfel în ochii mai marilor zilei. Fapt este că Habermas a aderat la critica explicită a practicilor restrictive ale regimului de la București, încât exponenții acestuia nu voiau să se pună rău cu un filosof de anvergură.
Ne-m revăzut de multe ori. În 1990 am fost invitat la Congresul german de filosofie de la Hamburg, unde m-a prezentat lui Hilary Putnam. Odată, fiind în biblioteca sa, mi-a oferit volume în care pot și acum să observ cum citea diferiți autori.
După tipărirea cărții Filosofia lui Habermas (Polirom, Iași, 2005) am plecat din nou în Germania. La invitația filosofului, am trecut pe la Starnberg și ne-am întreținut cordial asupra multor lucruri. Era încântat că soția mea a tradus dezbaterea pe care a avut-o la München cu cardinalul Ratzinger. Când i-am spus că dezbaterea a fost de cotitură și a schimbat scena internațională asupra relației filosofie, știință, religie a răspuns marcat evident de criticile din partea asistenților săi, care-i aminteau capcanele interacțiunii celor trei forme ale spiritului: „Herr Marga, ich war ein bisschen naiv”. I-am replicat că altceva era esențial.
Habermas a continuat să dea scrieri majore. Fapt rar în istorie, la nouăzeci de ani și-a făcut sieși, familiei și lumii un dar neobișnuit: monumentala Auch eine Geschichte der Philosophie (2019). Nimeni nu a scris în secole recente, la asemenea vârstă, ceva de asemenea amploare. Am comentat cele două volume în reviste din România. Observând faptul, cu sensibilitatea sa culturală excepțională, regretatul Dumitru Radu Popescu, ca director al Editurii Academiei Române, m-a invitat să tipărim a treia ediție a monografiei Filosofia lui Habermas (a doua o publicase editura Rao, București, 2017). Astfel s-a ajuns la tipărirea ediției a treia (Editura Academiei Române, 2022), adusă la zi, a cărții pe care cunoscătorii au evaluat-o ca cea mai amplă monografie filosofică publicată în cultura română.
Iar Habermas, după ce a văzut-o mi-a trimis scrisoarea redată de presa timpului: „Mult stimate, iubite coleg, domnule Marga, Cu cartea Dvs. asupra filosofiei mele m-ați surprins și, în același timp, bucurat enorm. Cu ajutorul cunoștințelor mele de latină am putut descifra într-o oarecare măsură cel puțin registrul temelor și văd cât de intensiv v-ați dedicat ideilor mele – aproape tuturor aspectelor teoriei mele, ca și asupra opticii și intervențiilor mele politice. O atât de extinsă și cuprinzătoare etalare am cunoscut rar – pentru aceasta vă sunt, Dumneavoastră, extraordinar de recunoscător. Este pentru mine o mare satisfacție să fiu acum prezent, în acest fel competent, cu scrierile mele, în sfera publică academică a României. Sper că în ceea ce vă privește personal, Dvs. și familia Dvs., lucrurile sunt în ordine în timpurile noastre neliniștite politic. La mine și soția mea vârsta își spune, firește, cuvântul. Dar nu avem în realitate vreun motiv serios să ne plângem. Cu cele mai bune salutări și urări, al Dvs., Jürgen Habermas (Starnberg, 27mai 2022)
Poți alege numeroase teoreme din opera lui Habermas care îl așează printre conștiințele epocii. Ansamblul operei sale și gândirea sa luată în întregime conțin cea mai amplă tentativă, de la Heidegger încoace, de a capta în conceptele filosofiei specificul modernității târzii, în care trăim. Pilduitoare sunt multe dintre teoremele sale, care pot fi sesizate în monografia Filosofia lui Habermas (2022). Amintesc succint aici doar trei.
La Habermas, „munca”, „interacțiunea”, „limba” sunt mediile ce disting omul de hominide. Doar una dintre acestea nu este distincția întreagă. Mai mult însă, comunicarea prin limbă în forma „discursului”, adică atunci cînd în comunicare există o simetrie a rolurilor de întrebător și respondent, chestiunile nu sunt sustrase dezbaterii publice și se rezolvă cu forța lipsită de constrângere a argumentelor, iar toți oamenii au șansa de a recurge la întrebări, răspunsuri și justificări, este mediatoarea veritabilă a vieții în societate (Theorie des kommunikativen Handeln, 1984). Desigur, în societatea demnă de oameni!
Ca filosof care s-a ridicat la notoritate universală, Habermas a trebuit prin forța lucrurilor să abordeze raportarea la trecut – la trecutul nazismului și la cel al comunismului, cele două viziuni care s-au opus cu consecințe tragice în secolul al 20-lea. El a afirmat, cu argumentația cea mai profundă, că ar trebuie distins între fapte penale și simple opțiuni politice (Die nachholende Revolution, 1990). Când sunt fapte penale ele trebuie trimise în tribunale. În rest, nu există nici un drept de a segrega oamenii în democrație pentru opțiunile lor politice de la un moment dat și din orice moment. Segregarea este aberantă, nu rezolvă vreo problemă a societăților și fragilizează democrația însăși.
Habermas a fost de la început de părere că rațiunea atât de exaltată de la iluminism încoace devine nerațională dacă nu caută mereu să adere la cee a ce trăiesc oamenii. La el „lumea trăită a vieții (Lebenswelt)” este terenul însuși pe care se pot dezlega enigmele lumii. Pe acest teren, filosofia și religia au interacționat continuu în cultura euro-americană (Auch eine Geschichte der Philosophie, 2019) și rămân în comunicare. Nu mai este rațiune acolo unde nu se învață din suferință, în particular din experiența religioasă a lumii.
Azi acestea sunt adevăruri larg împărtășite de oamenii raționali și confirmate de istorie. Habermas a fost însă și atacat, căci a învățat din întreaga tradiție germană – a romantismului, a liberalismului și a stângii intelectuale. La el nu criterii ideologice, ci forța argumentelor decide. Unificarea Germaniei a dorit-o mereu, dar a duelat cu Helmut Kohl. Cancelarul federal de atunci a considerat că unificarea Germaniei trebuie făcută imediat, căci ocazia s-ar putea să nu se repete, în vreme ce Habermas a cerut legitimarea prin vot democratic, încât să nu se creeze impresia unei anexări a Răsăritului de către Vest.
Habermas a rezistat cu brio atacurilor. Suportul a fost marea sa calitate: acea „umanitate (Menschlichkeit)” simplă și rară a felului de a fi, pe care a putut-o exprima filosofic ca nimeni altul, la cel mai înalt nivel conceptual, și care s-a răsfrânt în opțiuni teoretice.
Ea a făcut de fapt ca Habermas să decline venirea la Cluj pentru a fi omagiat de UBB în plină elaborare a sistemului său filosofic, cu toate că aveam de partea insistențelor mele pe distinsa sa soție. Și cu toate că ar fi venit atunci alături de câțiva premianți Nobel, de numeroși profesori creatori de prim plan din lume, de liderii universitari ai Europei și Americii, de ministrul german al culturii, de ministrul rus al educației, de ministrul chinez al culturii, de președintele Consiliului European, de președintele Parlamentului European, de cancelarul federal al Germaniei, de patriarhi, cardinali, arhiepiscopi și mari scriitori. Argumentul simplu al lui Habermas a fost că a primit deja cele mai mari titluri, încât alți colegi ai domniei sale s-ar bucura enorm să primească titlul clujean. Ca de obicei, la Habermas grija de sine și gândul la ceilalți erau una. Convingerea sa este că numai cei care unesc organic grija de sine cu preocuparea de ceilalți reprezintă cu adevărat umanitatea.
Citisem aproape fără pauză fascinanta Introducere în creștinism (1968) și o admiram, fără să mă gândesc la personalitatea autorului. Nu speram că o voi întâlni vreodată. De aceea primul meu gând la Joseph Ratzinger era o nemulțumire, într-un context aparte. Alături de alți doctoranzi care eram la filosofie, în 1975 și anii următori, în universități germane, eram nemulțumit că profesorul care se bucura deja de recunoaștere mondială, Jürgen Habermas, era blocat de primul ministru al Bavariei, Franz-Joseph Strauss personal, să acceadă la o profesură la Universitatea „Ludwig Maximillians” din München. Cardinalul de München-Freissing, Joseph Ratzinger, nu a intervenit, însă. Blocajul a rămas, încât, după o insistentă invitare din partea unora dintre cele mai importante universități americane, deja prestigiosul filosof nu a trecut Oceanul, ci s-a întors în cele din urmă la Universitatea din Frankfurt am Main.
Eram profesor invitat la München când Habermas a susținut o conferință în clădirea centrală a universității. Pentru ca apoi Habermas și Ratzinger să poarte istorica lor dezbatere (2004) în Academia Catolică din München.
Firește, ca profesor oaspete la universitatea „Ludwig Maximilians” am fost invitat la diferite dezbateri de către organizații protestante, catolice și ortodoxe. Adesea temele erau de pondere universală, abordarea de cel mai înalt nivel. Am învățat multe. Dar ceea ce a fost mai important a fost, între multe altele, contactul cu oameni ai cardinalului Ratzinger, între timp mutat la Vatican, ca prefect responsabil al Sanctum Ufficium. M-am rugat în capela personală în care se ruga cardinalul la München, cu gândul la părinții mei.
Anii au trecut. Știam dezbaterile din creștinism deja grație unor studii universitare în care li s-au dedicat două semestre. Soția mea a tradus dezbaterea Habermas-Ratzinger (Dialectica secularizării. Despre rațiune și religie, 2005) și a dat mai multe, de fapt primele traduceri din Joseph Ratzinger în România.
Urmăream îndeaproape scrierile lui Joseph Ratzinger, care-i confereau deja relief mondial, și eram în contact cu cercul din jurul său. Am propus Senatului Universității Babes-Bolyai să fie invitat să devină doctor honoris causa al instituției, având și informația privind disponibilitatea venirii celebrului cardinal la Cluj-Napoca. Colegii mei au acceptat propunerea.
Numai că a intervenit alegerea cardinalului Joseph Ratzinger ca Papă, încât pentru mine și colegii mei dilema era grea: dacă-l invităm pe Papa evident că nu poate veni la ceremonie și rămânem în aer, dacă nu aplicăm hotărârea Senatului suntem în aer, căci nu aplicăm o decizie luată matur. Am ales să mergem mai departe cu aplicarea deciziei, iar Papa a delegat Nunțiul de București, arhiepiscopul Perriset, să participe la ceremonie (octombrie 2005) și să preia însemnele titlului. Am editat materialele ceremoniei în volum.
Ca membru al conducerii europene a universităților, am fost invitat să susțin o conferință la Vatican, în cadrul unei reuniuni internaționale pe viitorul învățământului superior organizată sub patronajul lui Benedict al XVI-lea. În cadrul acesteia am fost delegat, împreună cu cardinalul Etchagaray (Marsilia), să susținem o dezbatere pe podium la Universitatea Pontificală Gregoriana din Roma. După dezbatere, cardinalul m-a întrebat dacă nu aș vrea să-l văd pe Papa. Era să pic jos! Bineînțeles că voiam!
Era deja organizată o primire la Papa, încât, împreună cu soția, ne-am prezentat în fața Pontifului, la sediul Sfântului Scaun. I-am relatat Papei că suntem de la Cluj și a răspuns spontan că știe Clujul. Am bănuit că fusese în tinerețe ca tânăr preot în pelerinaj. Era interesat de ceea ce-i relata soția mea despre contactul cu opera sa. I-am înmânat cărți și i-am relatat despre studiile de filosofie pe care le-am făcut în Germania. Când am amintit că studiasem la Habermas a exclamat: „Ah, mein Freund Habermas!”. La capăt, firește, fotograful și-a făcut datoria.
Am publicat monografia Absolutul astăzi. Teologia și filosofia lui Joseph Ratzinger (Eikon, Cluj, 2009) și s-a decis de colegi clujeni lansarea ei la Regensburg, cu sprijinul episcopului locului, devenit apoi cardinal. Acolo, am avut o lungă discuție cu fratele papei, Georg Ratzinger, extraordinar de vivace, care mi-a spus că l-a informat pe Sfântul Părinte asupra monografiei și i-a trimis-o. Am vizitat „Institutul Benedict al XVI-lea”, creat pe premise oferite de cei doi frați care se pregătiseară să se retragă în Bavaria odată încheiată misiunea la Vatican. Retragere care, din rațiuni cunoscute, nu a mai avut loc.
Am cooperat, inclusiv în tipărirea de volume împreună, cu cardinalul Grocholewski, prefectul responsabil cu Educația la Vatican. Am și susținut la invitația sa o conferință în centrul catolicismului polonez, de la Torun, și o alta la reuniunea episcopilor Poloniei la Poznan, în catedrala încoronării regilor Poloniei – ambele conferințe fiind publicate în volum. Cardinalul mi-a dăruit traducerea în poloneză a Bibliei, realizată de fostul rector al Colegiului iezuit de la Cluj, Wujek, care i-a succedat lui Posevino, primul rector de Cluj. Am înregistrat extraordinara ediție a traducerii Bibliei în poloneză la BCU Cluj-Napoca! Între altele, am participat împreună cu cardinalul Grocholewski la aniversarea a o mie de ani de la înființarea Arhiepiscopiei romano-catolice de Alba Iulia – Facultatea de Teologie Romano-Catolică fiind integrată în mandatele mele de rector în Universitatea Babes-Bolyai, în cadrul inițiativei de atunci, care a dus la organizarea care a fost premieră în lume – cu cele patru facultăți de teologie creștină și Institutul de Studii Iudaice, în aceeași universitate.
După conferința pe care am prezentat-o la Universitatea Gregoriana, cardinalul Grocholewski m-a invitat să susținem împreună o dezbatere publică, pe podium, la Universitatea din Viena. Am acceptat pe loc această onoare. Cardinalul mi-a adus atunci Medalia Pontificală „Benedict al XVI-lea”, ceea ce m-a onorat și bucurat în plus, mai cu seamă că primisem cu mulți ani în urmă Medalia Pontificală „Ioan Paul al II-lea”. Ca student citisem documente ale conciliului Vatican II – acum eram încântat să primesc medaliile din partea a două personalități care s-au profilat în Conciliu.
Am avut adesea contacte cu Sfântul Scaun. Am luat parte la o festivitate organizată în Muzeul Vaticanului, ocazie cu care am vizitat extraordinara instituție, iar în final participanții au avut privilegiul unui dineu cu Suveranul Pontif.
Am avut, de pildă, în gând să organizez primirea unui grup de profesori de la Universitatea „Babeș-Bolyai” de către Papa. Ea s-a realizat, iar mulți colegi au păstrat fotografii ale momentului în care Benedict al XVI-lea, la Roma, s-a îndreptat spre grupul nostru spunând în germană „Eu sunt unul dintre ai voștri!” și îmbățișându-ne cu gestul său cunoscut.
Contacte am avut cu cercul din jurul Papei, dar mă rezum la cele evocate, care au fost de fapt deschiderile. În ediția a doua a monografiei pe care i-am consacrat-o (Absolutul astăzi. Teologia și filosofia lui Joseph Ratzinger, Meteor Press, București, 2017) am putut aduce la zi datele.
Și în cazul lui Joseph Ratzinger este vorba de o operă imensă în care găsim reflecția unui gânditor de cea mai mare anvergură asupra timpului – în acest caz din punctul de vedere al întrebării: l-am înțeles și îl urmăm destul pe Isus din Nazaret? Amintesc aici doar două dintre rezolvările ratzingeriene ce țin de conștiința epocii.
Joseph Ratzinger a încurajat cercetarea științifică să abordeze cu curaj și fără restricții ceea ce își propune. El a infirmat orice limitare dogmatică, de viziune așadar, din calea ei. În concepția sa, universitatea trebuie să fie custodele căutării fără limitări a adevărului – fără limitări, în afară de etica cercetării (Allargare gli orizonti della rationalita, Libreria Editrice Vaticana, 2009). El era convins că oricât de dezvoltată ar fi cercetarea științifică ea nu contrazice doctrina existenței lui Dumnezeu ca și creator, diriguitor și izbăvitor al lumii.
Joseph Ratzinger a avertizat că oprirea „mesianismului politic” al marxismului răsăritean nu înseamnă a face loc altui „mesianism politic” (Wendezeit für Europa? Diagnosen und Prognosen zur Lage von Kirche und Welt, 1992). Orice „mesianism politic” duce la blocarea democrației – ceea ce azi este mai mult decât evident.
Astăzi ambele dezlegări, ca și multe alte dezlegări ale sale, sunt printre bunurile comune ale umanității. Marea lecție a lui Joseph Ratzinger a fost smerenia și apărarea inflexibilă a adevărului, care l-au ridicat mereu deasupra afacerilor lumii.
Și Joseph Ratzinger a trebuit să facă față celor mai penibile acuzații din partea unor păcătoși. De pildă, i s-a spus „nazist”, căci fusese recrutat, ca mulți alții, ca licean, și trimis pe front în 1945, de unde a și dezertat. Un secretar i-a sustras documente din birou și le-a comercializat. Joseph Ratzinger l-a iertat din prima clipă pe acel slab de minte. A fost socotit „tolerant al pedofiliei preoților”, căci răspundea de puritatea credinței la nivelul întregii biserici.
A tratat, însă, astfel de falsuri cu calmul cunoașterii mai profunde. Pentru oamenii cu cap pe umăr cele de mai sus nici nu erau probe ale „nazismului” sau ale „tolerării pedofiliei”. Unii se grăbesc, însă, să caute nod în papură fără a-și da seama că folosesc greșit noțiunile. În privința pedofiliei unor preoți, Joseph Ratzinger, deja ca prefect al Congregației, a fost primul care a semnalat-o și a sancționat-o. Iar ca Papă, s-a ocupat mai îndeaproape de combaterea fenomenului decât Ioan Paul al II-lea, care era concentrat la timpul său pe relațiile internaționale.

 

Leave a reply

© 2025 Tribuna
design: mvg