Nu se poate spune că recentul volum de poeme al Mihaelei Oancea, De-a viața (Limes, 2024) nu s-a bucurat de o bună receptare. Dumitru Velea remarcă unitatea volumului: „Mihaela Oancea nu scrie un volum de versuri, ci o carte structurată aproape ca un poem, De-a viața, în care fiecare parte susține întregul și se luminează de la acesta. Este ca un flux continuu de elemente ce se strâng și se răsucesc revelatoriu asupra omului și a vieții sale surprinse în criză și declin”. Criticul o plasează pe tânăra poeta într-o serie valorică de referință: „Mai mult, Mihaela Oancea se înscrie într-o serie privilegiată a culturii noastre, privind condiția omului viețuitor întru aievea, ce pornește de la Miron Costin cu a sa poemă religioasă Viața lumii, axată pe motivul «fortuna labilis», scrisă în 1673 și publicată de Hasdeu în 1866, și se continuă cu Mircea Ciobanu cu amplul poem dialogal, cu același titlu, Viața lumii, publicat în 1989, unde Faust și Mefistofel dezbat și-și asumă epoca actuală. Goethe și-a gândit opera de răscruce a culturii europene ca reprezentare. Spre această idee duce, pornind și de la titlu, scrierea De-a viața a Mihaelei Oancea”. Excelentul poet și critic Octavian Soviany surprinde, cu finețea ce-i este caracteristică, o serie de trăsături ale poeziei Mihaelei Oancea, care „cultivă o lirică a stărilor de anxietate, iar universul ei poetic stă sub semnul metamorfozelor pline de stranietate, al amenințărilor potențiale, al mișcărilor lipsite de noimă, al tenebrelor existențiale. Lucrul cel mai important este însă acela că poeta știe să evite locurile comune, eforturile sale în direcția insolitării discursului, a elaborării unei rostiri «de unică folosință» sunt mai mult decât remarcabile. În poezia ei, între faptul de viață și faptul de limbaj funcționeaza o simbioză aproape perfectă”.
O sensiblitate deosebită se cere protejată de realitatea căreia imaginația îi atribuie alte dimensiuni și cu totul alte prezențe, contorsionate, proiecții onirice ale unui eu poetic predispus sondării universului interior, bântuit de plăsmuiri anterioare închegării expresiei. Realitatea este scrutată prudent, fereastra devenind o limită salvatoare, cu speranța că totul s-ar datora unei sugestive aburiri: „în spatele ferestrei aburite – o îndărătnică tăcere/.creaturi respingătoare cu alură de iaci/suflă rece. semiîntuneric./alergi cu teama în suflet pe coridoare slab luminate. /mânioase apele duc trunchiuri de copaci./trupul istovit se prăbușește/- zbor de libelule” (de-a viața). Un simbolic ochi al realului se insinuează în textul unei poete care se simte urmărită și privită, la rândul ei căutând cu „pupilele dilatate” (cum se cuvine cunoașterii lucide) un real de pe care sunt înlăturate circumstanțele pentru a se percepe un început transcris metaforic prin „somnul dintâi”: „când privești în prăpastie /nu știi niciodată cine te urmărește de acolo./cauți cu pupilele dilatate realitatea despuiată/lumea jupuită până la somnul dintâi/intervalul dintre primul și ultimul țipăt.//nu știi dacă ești pregătit. doar lumea se învârte/caleidoscopic. distanțele ucid/iar apropierile strivesc. în celule răcoroase/singurătatea construiește ferestre oarbe” (prin lentilele unui binoclu). Există la Mihaela Oancea o neliniște a căutării, a metaforicelor fructe coapte, dincolo de îndoieli și de suprafețe înșelătoare. Discursul mărturisește o existență tensionată de permanenta și lucida abordare a realului: „în crusta îndoielilor cauți fructele coapte./inutilitatea se depune în strat dens/în tăietura zilelor imperfecte. ciobite/din acuarele tâșnesc gropi care asudă/asimetrii ce înțeapă spațiul – înveliș cavernos/spart în zumzetele umede ale amiezii./colecția ta de minuscule sfere de sticlă/cu firișoare limpezi e realitatea acvatică în care/înoți fără sens./toate dispar odată cu cloroformul inhalat” (prin lentilele unui binoclu). Opacitatea devine sufocantă, amenințând să strivească ființa, precum în invizibile: „uneori întunericul /se încolăcește în jurul tău. /năvălește cum volbura./îți năpădește pârguitele tăceri/și le scaldă în culori de apă/inventate în cealaltă viață/într-o casă bătrânească/un neon pâlpâie străin. invizibile dureri/pretutindeni și niciunde”. Notațiile Mihaelei Oancea, „fără întrerupere”, se armonizează într-un întreg ce trădează la modul convingător atitudini semnificative în fața lumii: „un prunc aleargă /după iepurele de câmp. clopotul bătrân al satului anunță/venirile și mai cu seamă/plecările//în rana tăbăcită a cerului/se ghemuiește tristețea. //câteva bile de sticlă/se rostogolesc pe parchet/.visul unui copil/se sfărâmă-n bucăți” (fără întrerupere). La fel în Risipire, unde sugestiile simbolice sunt mai pronunțate: „după o nemiloasă grindină – tăcere larvară./în chenarul gol al ușii/un copil desenează chipul mamei/– pe curbele morții se face liniște.//amintirile dorm în cuiburi – treptat/li se vor risipi oasele”. Mihaela Oancea construiește meticulos tablouri din secvențe contorsionate, ce trădează în ultimă instanță luciditatea poetei și tensiunea sa interioară: „miriște ce întinde spre cer/brațe osoase. strigăt galben de inutilitate./din căușul ceții/o pisică pândește ferestrele ce-au învățat/ cum se moare bărbătește” (ceață). Ochiul este în permanență solicitat, dar textul nu se finalizează în pastel, câtă vreme în peisajele poetei persistă o taină ușor sesizabilă asupra căreia se insistă în mod deosebit: „cât vezi cu ochii umbrele/se culcă în părul galben al miriștilor./se învelesc cuminți cu pânza răcoroasă a serii/și vorbesc în taină despre întâmplări de peste zi/ până ce li se astupă fiecare vocală/cu pământ” (în taină). Realitatea Mihaelei Oancea pulsează în permanență în vecinătatea metaforei și a simbolului. Un poem invocă pajura care subminează prin strigătele sale realitatea concretă, în vreme ce lăstunii amintesc un alt tărâm, totul sub semnul unei instanțe bănuite doar, care trage sfori în contextul unor nelipsite de semnificații lemne încrucișate. Să nu uităm că la Lucian Blaga pajurile anunță clipa raportată la veșnicie: „Țara și-a-mpins hotarele/toate până în cer./Pajuri rotesc – minutare în veșnicul ceas – /peste câmp și oier”. Aceleași pajuri la Mihaela Oancea iau inițiativa și vestesc o dramatică stingere: „strigăte de pajuri pereții asudă. lăstunii răspândesc vești/despre cei coborâți/în somnul fără de vise.//se trag putrede sfori./deasupra unui morman de lemne încrucișate/se înalță rugi.//totul se stinge în strigăte de pajuri” (strigăte de pajuri). Perceperea realului este în permanență tulburată de luciditatea unei poete care se abandonează presimțirilor, convinsă că dincolo de realitatea și aparenta consistență a lumii veghează autoritar o neîndurătoare pierdere sinonimă anulării limitei, a marginilor, a risipirii mântuitoare în lumină: „nesăbuit de îngăduitor/ai permis mireselor să se adune în jurul tău –/și au dansat și au hohotit până s-au făcut mici de tot./a venit seara și s-au pierdut printre buruieni./ai permis mirilor să se adune în jurul tău –/și au dansat și au hohotit până s-au făcut mici de tot./a venit seara și s-au pierdut printre insectele de/câmp.//acum când ai auzit țipătul presimțirilor mele/înmuiate în roșu/ți-ai strâns marginile embrionare atât de adânc/încât ai devenit lumina” (presimțiri înmuiate în roșu). Reține atenția un poem precum prelungirea lui a fi, care surprinde condiția ființei refuzate de memoria literei și a scrisului, prelungindu-se și fixându-se prin amintirea celuilalt: „mă strigi dar noapte de noapte/mi se estompează din ființă/câte o literă./piere cum pasărea în văzduh. /într-una dintre nopți /ultima rămasă – a – va șchiopăta puțin conturul îi va slăbi într-atât/că se va șterge./cu toate acestea tu îți vei aminti de mine”. Poeta notează gesturi simple, precum ritualica ardere a salviei (vegetalul cu semnificațiile lui), asociate autorității enunțării: „în case/oamenii ard salvie./ai nevoie de o singură clipă/să te împaci cu Dumnezeu” (glissando). Poezia gravitează în jurul unei anumite ipostaze umane, în încercarea de a se elibera dintr-o ramă ingrată : „frigul de munte nu-i pătrunde oasele/și nu-i ascultă gândurile. doar el pare năucit/precum un bolnav ce brusc/deschide ochii.//în rama foto suntem flori/ce încă trebuie să învețe/măsura” (flori de paie). Solemnitatea discursului se motivează prin concentrarea asupra aceleiași condiții a ființei: „în răstimpuri/ asculți nemișcarea/din desișurile nopții.//adânc în lotusul inimii/ți se vor întipări stele/cu măduvă albă./de-a lungul orbitei lunii/ valurile vor tăcea –/în curând în tine va fi pace” (în așteptare).
Intitulându-și volumul De-a viața, Mihaela Oancea dezvăluie repere ale unui demers poetic ce nu exclude atenția concentrată asupra existenței, a vieții, dar și asupra jocului poetic, grav în ceea ce are el esențial.