Literatura lui Constantin Virgil Gheorghiu se situează, în mare, pe două paliere narative. Unul este cel al interpretărilor și comentariilor teologice, într-o abordare eseistică de cea mai elegantă expresie poetică, cealaltă inspirată din actualitate este mereu polemică, completând astfel un vizionarism istoric de sorginte mitologică națională ce reprezintă, la drept vorbind, cota de altitudine reală a creației sale. Un roman ce aparține celei de a doua categorii de incursiuni în aria politicului este Cerșetorii de miracole (Les mendiants de miracles. Librarie Plon, Paris, 1958; în versiune românească datorată lui Gheorghiță Ciocioi, la Editura Sophia, București, 2022).
Ancorat în actualitatea perioadei de imediat după război, când sferele politice de influență ale lumii, SUA pe de-o parte și Uniunea Sovietică pe de alta, se prezentau într-o acută confruntare ideologică, și nu doar, romanul ilustrează o dezbatere atitudinală în sfera etnicului: relația conflictuală dintre rasa albă și cea neagră, sub impulsul acelei organizații extremiste americane a Ku Klux Klan-ului. Inevitabil astfel, construcția narativă este tributară unei demonstrații propagandistice evidente:„De mii de ani nimeni nu a îndrăznit să spună adevărul. Nu se spune adevărul decât în buiserici – și chiar de puține ori. Moskova îndrăznește. Negri plâng de bucurie că nu mai sunt singuri. Moskova îi invită să iasă din subsolurile istoriei și ale societății, să părăsească runelurile singurătății și tenebrele exilului”. Dar, Constantin Virgil Gheorghiu nu vrea să fie partizanul niciuneia din părți, demascând ororile îngrozitoare ale fiecăreia.
Eroul romanului este negrul Max Embilint, educat în universitățile americane, posesor al unei averi considerabile, obținută din angajamentul său în afaceri economice, un om liber în aparență în a-și construi și trăi viața conform legilor egalităților rasiale din SUA, dar care în momentul când decide a se căsători cu o femeie albă, Blanche Knorr, fostă colegă în Colegiu, care consimte mariajul, manifestând sentimente sincere de dragoste pentru Max, acesta este agresat, maltratat până aproape de linșaj, mutilat prin castrare, de către mascații militanți anonimi ai Ku Klux Klanu-ului. Recunoscând pe unii dintre agresori, Max Embilint îi acționează în judecată dar nu găsește martori care să aibă curajul a depune în favoarea omului negru, astfel încât el nu-ți poate apăra identitatea.Procesul ia aploare internațională și singurele gazete care îi iau apărarea sunt cele sovietice. Mai mult, ambasadorul sovietic îl invită să facă o călătorie la Moskova, ca într-un fel de recompensă pentru nedreptatea ce i s-a făcut în America. Max Embilint acceptă. Călătorește în Uniune dar acolo, în șederea sa prelungită, este racolat de seviciile secrete care îl angajează într-o acțiune strategică internațională: se va duce în ținuturile africane ale canibalilor, unde acționau câțiva tineri misionari catolici, cu scopul de a organiza lichidarea acestora, pentru ca propaganda sovietică să poată dezvolta ideea că negri i-au ucis pe albi, într-o înverșunată ură rasială.
În călătoria sa la canibali își angajează un șofer alb, pe Zeno Valahul, care acceptă, contra unei importante sume de dolari, să fie pălmuit și chiar bătut în fața negrilor africani, tocmai pentru a putea da Max un exemplu de atitudine antagonistă rasială. Romanul detaliază demersurile organizatorice ale lui Max Embilint în vederea stimulării unei aversiuni de masă împotriva misionarilor alb a populației aborigenei, dusă până la uciderea acestora în condiții îngrozitoare: sunt uciși și dați termitelor care îi devoră, ștergându-se astfel orice urmă de agresivitate împotriva acestora. Beneficiul propagandistic este deturnat însă prin implicațiile poliției locale. Motivația acestei ucideri a inculcat-o în credința canibalilor, în falsa iluzie oferită că astfel, prin miracol, vor deveni, la rândul lor, albi, în locul celor pe care îi vor ucide. Idee pe cât de parșivă pe atât de naivă pe care însă populația primitivă a locului o acceptă, și și-o asumă:„Negri sunt obligați să creadă în miracol. E în firea omenească să nădăjduiască în ceva. Omului îi este de trebuință să spere, așa cum respiră. Negri nu au nimic în care și-ar putea pune încrederea. Albul crede în societate, în familie, în justiție, într-o mulțime de lucruri pe care le-a creat. Istoria i-a silit pe negri să nu se încreadă în lucruile exterioare. Prietenii lor i-au vândut. Străinii i-au pus în lanțuri. Justiția e un instrument de tortură în mâinile tiranilor. Societatea e o instituție care face rău, care zdrobește. Negri nu pot să nu creadă în ceva. Sunt oameni și trebuie să creadă. Dintre lucrurile văzute, nici unul nu merită încredere. Atunci ei speră în miracole. Cred în miracole din naivitate, nu din prostie. Cred într-o anumită disperare, pentru că nu au nimic altceva în care și-ar putea pune încrederea”.
Max se îmbolnăvește între timp (după mutilarea de către activiștii Ku Klux Klan-ului căzuse în patima alcoolului), fiind internat într-un spital de unde evadează cu ajutorul lui Zeno Valahul, dar demascarea intrigilor subterane ale masacrului dobândesc amvergură internaționmală astfel încât Max este compromis și se întoarce în America într-o stare confuză.
Constantin Virgil Gheorghiu este, la rândul său, confuz ideologic. Poate voit confuz. Dar, oricum, romanul Cerșetorii de miracole (scris alert, cu inserte eseisitice concentrate, pe motive morale, politice, sociale) este unul ce aparține prin excelență literaturii propagandistice cultivată în epocă. Pe aceeași temă s-au scris și la noi, vreau să spun în România acelor vremuri, numeroase pamflete, articole polemice și chiar literatură beletristică la comandă (autori ca Sergiu Fărcășan, Nicolae Minei, Octav Măgureanu, J. Ludo, Sergiu Milorian ș.a. sunt ilustrativi în acest sens). Este o epocă depășită; romanul lui C.V. Gheorghiu este la rândul său depășit dar merită deplinul interes pentru urmărirea/marcarea evoluției spectaculoase a scriitorului și teologuilui nostru în Occident.