Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Întâmplări din vremea când credeam că e o „revoluție” (IV)

Întâmplări din vremea când credeam că e o „revoluție” (IV)

Și așa în toate satele din Maramureșul Istoric, acolo unde au existat CAP-uri, în primăvara anului 1990 acestea au fost desființate, mai calm sau mai cu vociferări și înjurături, fără violențe deosebite, dar și fără încercări de stopare din partea autorităților județene. Era foarte clar că era o tendință ce nu putea fi blocată.
Ca vicepreședinte al CPUN județean eu am fost solicitat să particip la mai multe adunări populare în majoritatea localităților din Maramureșul Istoric, având și alte probleme, în afară de soarta CAP-urilor. La Vișeu de Sus de exemplu s-a pus problema schimbării primarului orașului. Inițial, în decembrie 1989, mișcările de stradă l-au impus la primărie pe un profesor de Geografie, originar de prin Munții Apuseni, Viorel Igna. Omul avea reputație de dizident pentru că, în ultimii ani ai regimului lui Ceaușescu, a strigat în gura mare pe la ședințe că de ce nu sunt alimente în magazine, că de ce se întrerupe curentul etc., dar după câteva săptămâni de ședere pe scaunul de primar a devenit imposibil, se certa violent, la limita isteriei, cu toată lumea, în primul rând cu angajații primăriei și cu membrii CPUN-ului orășenesc. Am venit la Vișeu de Sus, am prezidat o ședință a CPUN și, potrivit atribuțiilor CPUN de a numi primarul, am procedat la alegerea de către CPUN a primarului prin vot secret. Au fost două propuneri, Igna și încă un cetățean, jurist la primărie, rezultatul a fost un vot pentru Viorel Igna, un vot anulat și celelalte voturi, vreo treizeci, au fost toate pentru contracandidatul lui Igna. Am încheiat actele necesare și am instalat noul primar, într-o atmosferă perfect civilizată. De altfel, Viorel Igna și-a luat revanșa mai târziu, a mai candidat și a câștigat funcția de primar în anul 1996, dar numai pentru un singur mandat, pentru că din nou nu s-a putut înțelege cu lumea, de astădată cu Consiliul local și a pierdut din nou primăria.
Altundeva însă lucrurile nu au decurs deloc civilizat, ba dimpotrivă. La Poienile de sub Munte de exemplu, o comună ucraineană cu peste zece mii de locuitori. Aici era primar același tip care a fost primar și înainte de 22 decembrie 1989, Timofei Pecora, om cu școală de partid la „Ștefan Gheorghiu”, șmecher, brunet și alunecos, știa să se facă simpatizat și era eficient. Undeva, pe la începutul lunii martie 1990, a fost îndrumat la biroul meu un tânăr din aceeași comună ucraineană, pe care îl chema Kuth, înalt, deșirat și cam nătăfleț. Voia să îl dau afară pe primarul Pecora și să îl pun pe el. L-am întrebat dacă sunt motive pentru schimbarea primarului și care ar fi acestea. Omul mi-a spus că primarul este comunist, că a fost primar și înainte de 89. I-am spus că acesta nu este un motiv suficient. Altceva? Mi-a spus un lucru mai greu de crezut, anume că la ei în Poenile de sub Munte există oameni care nici acuma (martie 1990) nu știu că în România a fost o revoluție și că nu mai sunt comuniștii la putere, că dacă ar afla acest lucru atunci l-ar alunga pe Timofei Ivanîci de la primărie. „Poporul” ar vrea să scape de el, dar încă se mai teme. Kuth insista, mă căuta cam de două ori pe săptămână. Până la urmă am decis să merg la Poieni, mai mult așa, din curiozitate.
Era pe la mijlocul lunii martie 1990, într-o duminică după ploaie, cu un plafon de nori negri la joasă înălțime. După slujba de la biserică, foarte multă lume în centru, după aprecierea mea peste două mii, se vedea că oamenii așteaptă ceva nelămurit și în unele grupuri se purtau discuții aprinse. Îmi las mașina puțin mai jos de locul în care s-a adunat lumea, parcată cu fața spre ieșirea din comună, pregătită de plecare (asta după pățania de la Petrova) și traversez mulțimea pe jos, profitând de faptul că nu sunt cunoscut, încerc să deslușesc câte ceva, dar oamenii vorbeau pe limba lor și nu am înțeles mare lucru. Merg la casa parohială, la preotul Nicolae Lauruc cu care eram prieten, vorbisem cu el anterior la telefon și mă aștepta. Un alt prieten comun, al meu și al preotului, localnic, se duce din proprie inițiativă să ia pulsul mulțimii și vine cu noutăți incredibile. Primarul Pecora și-a adus susținătorii, inclusiv pe cei din niște cătune izolate, unde nu era curent electric și deci nici televizoare sau radio, oameni care nu mai fuseseră în centru de dinainte de Crăciun.
Ce vorbeau oamenii? Unii susțineau că Ceaușescu nu putea să fie împușcat (asta se întâmpla în martie 1990), că asta e o minciună, că Ceaușescu era apărat de multă Securitate. Că a venit unul de la Baia Mare (adică eu) care vrea să facă o „provocația”, adică să spună că tovarășul Ceaușescu nu mai este la putere, ca să-i vadă pe cei care se vor bucura la auzul acestui zvon, pentru ca apoi să-i aresteze. Ziceau că există undeva mai jos de sat mașini cu trupe pregătite pentru arestări. Era o situație de speriat și comică în același timp. Mărturisesc că și eu mă temeam de dezlănțuirea unei astfel de mulțimi, dar faptul că și ei se temeau de mine, asta mi-a dat curaj.
Am ieșit din casă și am încercat o evaluare a situației. L-am întrebat pe Kuth unde sunt susținătorii săi. Mi-a arătat un grup la o margine, erau destul de puțini, iar ai lui Pecora incomparabil mai mulți. Nu aveam cum să forțez lucrurile, o eventuală schimbarea a lui Pecora trebuia făcută pe șest, fără adunare populară, dar acuma era prea târziu și, pe de altă parte, acuma era democrație și nu aveam de gând să încalc principiile. Am vorbit de pe scările unei clădiri din centru (cred că era Căminul cultural), cu o stație de amplificare. Nu am pomenit nimic de Ceaușescu, așa cum se așteptau unii. I-am întrebat pe oameni dacă domnul Timotei Pecora este bun de primar, dacă sunt mulțumiți cu dânsul? O rumoare afirmativă. Dacă ei consideră că ar trebui schimbat, dacă nu vor pe altcineva primar, pe domnul Kuth sau pe altcineva? Tăcere. În consecință, le-am dat asigurări că domnul Pecora rămâne primar și le-am făcut tot felul de urări de bine. M-am retras înapoi la casa parohială, de unde am fost dus cu mașina preotului până la mașina mea și am plecat.
Explozia mulțimii s-a produs imediat după plecarea mea. Susținătorii lui Pecora au întors tabăra vrăjmașului Kuth pe fugă. Acesta și câțiva susținători ai lui au scăpat cu fuga, sărind peste niște garduri și alergând prin grădini. Peste câteva zile, Kuth m-a căutat din nou la Baia Mare și mi-a făcut reproșuri vehemente, că eu l-am „băgat în gura lupului”, că era să fie omorât etc. I-am răspuns scurt că nu eu l-am pus să încerce să fie primar în Poieni.
La Ieud, lucrurile s-au putut tranșa mai simplu. Acolo, în Ieud, nu era problemă cu primarul, exista un primar în funcție pus atunci în decembrie 1989 și nu-l contesta nimeni, nu era problemă nici cu CAP-ul, acesta fusese desființat fără violență ca la Săpânța, după principii de bun simț, dar la Ieud era altceva. La Ieud nu exista președinte al CPUN comunal. După arhitectura instituțională a puterii provizorii de atunci, din prima jumătate a anului 1990, la toate nivelurile, județean și local, exista un CPUN (Consiliu Provizoriu de Uniune Națională) ca organism politic, cum sunt începând cu 1992 Consiliile locale și județene, iar Primarul era instituția administrativă. În principiu, instituția Primarului era subordonată CPUN-ului, iar CPUN-ul județean avea prerogativa de a numi și elibera din funcție primarul, la propunerea CPUN-ului local, comunal sau orășenesc / municipal. La Ieud exista o anumită miză a funcției de președinte al CPUN comunal, dată de disputa între ortodocși și greco-catolici privind împărțirea patrimoniului bisericii.
Am aflat detalii de la primarul din Ieud, care m-a căutat la Baia Mare. Cu primarul Dumitru Pleș mă cunoșteam foarte bine, înainte vreme fusese maistru instructor la același liceu la care am predat și eu. De la el am aflat că satul este împărțit în două tabere, pe criterii confesionale, între ortodocși și greco-catolici și fiecare tabără voia funcția, deoarece credeau că șeful „Frontului” pe comună va avea un rol decisiv în împărțirea averilor bisericești. Ortodocșii sunt majoritari, îmi zicea, dar și greco-catolicii sunt bine organizați și deosebit de activi. Fiecare grupare avea deja un candidat pentru președinte CPUN, amândoi oameni tineri, sub 30 de ani, pe omul ortodocșilor în chema Chindriș, iar pe cel al greco-catolicilor Gorzo. Zicea că lucrurile sunt complicate și, indiferent pe cine voi numi președinte, nu va fi acceptat de către tabăra adversă. Va ieși cu bătaie, se vor bate ortodocșii cu greco-catolicii, iar eu voi fi prins la mijloc. Atunci mie mi-a venit o idee, pe care nu i-am spus-o pe moment. I-am zis doar atâta la primar, care credea că voi refuza să mă deplasez la Ieud, ca să meargă acasă și să convoace adunare populară pentru duminica următoare. Ce am făcut de fapt, după plecarea primarului. Am vorbit la juridic, la contabilitate și am creat în statul de funcții două funcții pentru CPUN Ieud (era legal acest lucru), de președinte și de vicepreședinte, amândouă plătite, și în duminica în cauză am plecat la Ieud cu două numiri nominale în mapă, deja semnate. În prealabil, am dat un telefon la unitatea de Vânători de Munte de la Borșa, care a aprobat să se trimită la Ieud un camion cu soldați, sub comanda unui ofițer.
La adunarea populară s-a strâns lume foarte multă, undeva între 2.500 – 3.000 de oameni. Primarul a organizat totul impecabil. Am avut la dispoziție o stație de amplificare și tribuna de unde urma să vorbesc a fost amenajată pe balconul unui apartament de la etajul întâi din blocul din centrul satului, ca să nu fiu „înghesuit” de lume și să pot vedea totul. Aici în apartament (nu am știut niciodată al cui era), i-am introdus odată cu mine și pe cei doi candidați, pe Chindriș și Gorzo, care de altfel păreau a fi prieteni, cărora le-am cerut să aștepte într-o cameră. Am ieși pe balcon, am dat binețe la oameni cu „Lăudăm pe Iisus!”, le-am spus că și eu sunt dintr-un sat din apropiere etc. și am început, drept captatio benevolentiae, să laud satul Ieud, cu tradițiile lui. În tot acest timp, oamenii se certau și vociferau. Așa că am intrat direct în subiect și le-am spus că așa ar fi democratic să văd câți susținători are fiecare, adică cine este cu Gorzo să treacă în partea asta și cine este cu Chindriș în partea cealaltă. După ce s-au împins și s-au înjurat câteva minute, taberele s-au ales într-un mod relativ clar. I-am rugat să facă puțin loc, ca să treacă militarii, astfel că între tabere s-a creat un culoar de vreo doi metri și acolo s-au interpus soldații de la Vânători.
Lucrurile s-au liniștit și am putut discuta. De acolo de sus am putut vedea că era o diferență numerică evidentă între cele două tabere, greco-catolicii reprezentau cam o treime din mulțime, iar ortodocșii două treimi. Atunci am produs lovitura de teatru, la care nu se așteptau. Le-am spus că, având în vedere situația specială a Ieudului, eu consider că se impune numirea a două persoane, un președinte al CPUN în persoana domnului Chindriș și un vicepreședinte, care să fie Gorzo, amândoi cu statut oficial și cu salariu. I-am chemat pe cei doi pe balcon, le-am înmânat deciziile de numire și i-am pus să își dea mâna în fața poporului, ceea ce băieții au și făcut, zâmbitori și fericiți. Am zis adunării ca să ia aminte, așa cum se înțeleg cei doi care de azi înainte vor colabora în conducerea comunei, tot așa să se înțeleagă între ei toți ieudenii, indiferent de biserici și de partide. S-a produs o oarecare emoție dată de puterea exemplului. Și într-adevăr, cei doi au colaborat fără probleme până în luna iunie, când s-a desființat CPUN-urile, dar certuri și conflicte între săteni bineînțeles că au mai existat în tot acest timp.
Apoi s-a trecut la alte probleme. Un inginier agronom de la fosta CAP a zis că el vorbește în numele unui grup de specialiști din agricultură, care doresc menținerea CAP-ului, cu ei ce o să facem? I-am răspuns că nu au decât să se constituie în CAP, dar cu pământurile lor, nu cu pământurile altora. Au urmat râsete și aplauze, cu asta am nimerit-o, pentru că cei din respectivul grup nu prea aveau pământ. Am plecat din Ieud fără probleme și, din câte îmi amintesc, un singur bărbat cu care de altfel mă cunoșteam, originar din Ieud era șofer la Salvare în Sighet, mi-a zis cu mânie că mai bine nu aș fi venit deloc, deoarece omul ar fi dorit ca eu să mă amestec în conflictul confesional în favoarea greco-catolicilor.

 

Leave a reply

© 2025 Tribuna
design: mvg