Alegerile din 20 mai 1990 au fost pentru mine o mare dezamăgire. Nu m-am așteptat să pierd. Eu m-am așteptat ca lumea să voteze și pe persoane, nu numai pe partide, dar s-a votat numai pe partide. Votul de atunci în procent uriaș pentru FSN a fost rezultatul unei mari sugestii colective, ca să mă exprim elegant, indusă probabil de către Securitate, se zvonea că în merii din satele din Maramureș au început să apară flori de trandafir, simbolul electoral al FSN etc. Cu toate astea, eu am luat un procent onorabil, vreo 10% din cât ar fi fost necesar ca să obțin un mandat de deputat independent. De altfel, m-am consolat că nimeni nu a câștigat ca independent, în afară de o singură candidatură dubioasă. Nu au câștigat ca independenți nici marile personalități intelectuale și culturale din București, de notorietate națională, dar a fost declarat câștigător „independent” obscurul pe atunci Antonie Iorgovan. Eu, în schimb, știam din timpul studenției că Antonie Iorgovan nu a putut să ia admiterea la Facultatea de Drept din București și că a venit la această facultate prin transfer de la o Școală de ofițeri. Candidatura lui ca independent în județul de baștină Caraș Severin a fost probabil aranjată ca să fie câștigătoare de către aceeași Securitate, deoarece omul trebuia să fie trimis în Parlament cu o anumită misiune. Trebuia să copieze de pe ici pe colo textul viitoarei Constituții a României, în care să introducă articolul care zice că forma republicană de guvernământ nu poate constitui obiect de revizuire, deci adio revenirea la monarhie. Când dispui de anumite instituții, nu e greu să aranjezi câștigarea unei candidaturi, a demonstrat-o mai târziu și Traian Băsescu, atunci când și-a făcut fiica analfabetă deputat europarlamentar.
Ultima dată am fost în Piața Universității în zilele de 11-12 iunie 1990, cu doar o zi înainte de declanșarea celei mai sângeroase mineriade din istoria României. Am fost la București și în Piața Universității, dar și să mă întâlnesc cu soția, care atunci se afla la niște cursuri de specialitate și să sărbătoresc împreună cu ea ziua mea de naștere (12 iunie). Nu știu de ce, dar nu am mai rămas încă o zi în București, cum mi-am fost programat, parcă un demon lăuntric mă îndemna să plec mai devreme acasă. Ajuns la Sighet, în seara zilei de 13 iunie 1990, am deschis televizorul, era un meci din cadrul Campionatului Mondial de fotbal. Pe la vreo nouă seara emisiunea se întrerupe brusc pentru câteva minute. Apoi se reia, dar nu se mai transmite fotbal, ci pe ecran apare un Ion Iliescu fără zâmbet, debitează pe un ton grav ceva în genul că țara este în pericol, că huliganii din Piața Universității atacă instituțiile statului și că el cheamă toate forțele sociale conștiente și responsabile să se adune în jurul clădirii guvernului și televiziunii, pentru a curma încercările de forță ale acestor grupuri extremiste, pentru a apăra democrația atât de greu cucerită, bla, bla. Abia ulterior s-a aflat că, la momentul apelului televizat al lui Iliescu, trenurile cu mineri din Valea Jiului erau deja organizate, încărcate și puse în mișcare, pentru că primii mineri au coborât în București pe peronul Gării de Nord după numai câteva ore, pe la 4.00 în dimineața zilei de 14 iunie. Și a început măcelul.
La puțin timp după aceea, la o privire în detaliu a evenimentelor din București din 13-15 iunie 1990, se putea observa pre-existența unui scenariu de tip provocare, o făcătură securistică, vizibilă printre cusăturile cu ață albă cu care era însăilată versiunea oficială asupra evenimentelor. Anume, aducerea minerilor din Valea Jiului cu trenuri la București a fost pregătită din timp și lucrătorilor CFR li s-a comunicat în fals că ar exista o bază legală pentru aceste transporturi, anume un „decret prezidențial”. După alegerile din 20 mai 1990, în Piața Universității au mai rămas doar puțini „golani”, care la o adică puteau fi dispersați cu Poliția, fără să mai fie aduși minerii, dar puterea a optat pentru o demonstrație de forță excesivă, implicând și categorii profesionale cu „conștiință civică”, mineri sau muncitori de la IMGB, ghidați în teren de securiști deghizați în mineri sau muncitori. Câteva autobuze ale Poliției au fost incendiate chiar de către polițiști în civil, în interiorul barajului făcut de polițiști, pentru a putea acuza golanii de aceasta. La sediul Poliției Capitalei a ieșit fum dintr-o încăpere de la etajul IV, mai înainte ca manifestanții să pătrundă în clădire. Poliția București dispunea atunci de un efectiv de aproximativ patru mii de polițiști, dar sediul Ministeruilui de Interne a fost atacat și încendiat de vreo cincizeci de civili. Emisiunea Televiziunii a fost întreruptă, fără să fie nevoie de acest lucru, numai așa, pentru a constitui un motiv suplimentar de panică și pentru a justifica reprimarea ulterioară. Ion Iliescu a mințit cu nerușinare, afirmând că are loc ceea ce el a numit „rebeliune legionară”, că legionarii au au mărșăluit pe străzi, prezentând „insemne specifice”. Premierul Petre Roman a mințit și el, oficial, prin Agenția de presă a guvernului Rompress, că la sediul PNTCD au fost găsite arme și droguri. Ion Iliescu i-a instigat pe mineri la violență în ziua de 14 iunie în mod inutil, când situația era în întregime controlată de către forțele de ordine. Au existat șase morți și peste o mie de cetățeni au fost vătămați, mutilați, maltratați, loviți, umiliți, lipsiți ilegal de libertate. Au fost incendii, distrugeri și jafuri. Și pentru toate aceste infracțiuni nu a răspuns nimeni.
Eu – ce puteam să fac? Mi-am dat demisia de la CPUN câteva zile mai târziu și am scris un pamflet cât am putut mai vitriolant, ca idee nu ca limbaj, la adresa lui Ion Iliescu. Bineînțeles, nu puteam găsi ușor reviste care să fie dispuse să publice pamfletul cu pricina. Apoi, revenind la catedră, am intrat în vacanța de vară, în care am călătorit destul de mult în țară și în străinătate. Am fost pentru câteva zile și în Brașov și am trecut pe la revista „Astra”, unde aveam doi prieteni buni, maramureșeni de ispravă de felul lor, Aurel Ioan Brumaru și Vasile Gogea. Am purtat lungi discuții, le-am arătat și lor pamfletul meu, despre care Brumaru a zis inițial că nu se poate publica, dar în ziua următoare s-a enervat din cauza ideii de cenzură și l-a pus în pagină. Textul a apărut în „Astra” nr. 7/ iulie 1990. Numai că era și aici o problemă, revista era finanțată de Ministerul Culturii, prin Consiliul Județean Brașov și pamfletul a produs un scandal care a ajuns până la București. Pe atunci ministru al Culturii era respectabilul domn Andrei Pleșu. Văzând textul, fostul cărturar și intelectual dizident Andrei Pleșu ar fi zis ceva în genul (afirmație transmisă de cineva din Minister) că guvenul nu poate finanța o revistă care înjură guvernul și, în consecință, finanțarea revistei a fost sistată de către cineva de la care te-ai fi așteptat cel mai puțin. Revista „Astra” și-a revenit cu greu din acel moment, practic de desființare a ei, a reapărut câteva luni mai târziu, în alt format, cu altă finanțare și cu un alt redactor șef în persoana lui Vasile Gogea.
În toamna anului 1990, la începerea școlii, revin la catedră. Bântuia și prin școli democrația prost înțeleasă și impostura. A fost ceea ce m-a determinat să mă implic din nou. Postul de inspector școlar teritorial pentru zona Sighet era liber, prin demisia lui Vasile Anișoreac. Erau mai mulți care îl voiau, printre care o doamnă directoare de liceu din Sighet și câțiva directori de școli generale, fiecare aspirant se considera mai îndreptățit decât toți ceilalți, crezând că lui i se cuvine postul și nu altcuiva. Atunci m-am băgat și eu, cerând la Inspectoratul Școlar Județean să se organizeze un concurs pe post. La concurs însă surpriză: nu se prezintă nimeni, în afară de mine, deși contracandidații care s-au temut să concureze nu au încetat să mă conteste pe la colțuri, fiecare ar fi vrut să fie numit inspector pur și simplu în mod ocult, politic, fără concurs cu mai mulți candidați, să nu cumva să pățească rușinea de a se prezenta la concurs și să piardă. Concursul a avut loc la Baia Mare, președintele Comisiei fiind matematicianul conf. univ. dr. Fornwald Ludovic, un om deschis și cinstit. Au fost două probe de concurs, o lucrare scrisă de vreo două ore, în care trebuia să răspund la o serie de întrebări din legislația școlară și o probă practică, să asist la o oră la un liceu și să fac după aceea analiza lecției. Asistența la oră trebuia făcută împreună cu șeful Comisiei și cu încă un inspector școlar, care să evalueze analiza pe care urma să o fac eu. La discuții, conf. dr. Fornwald a zis, mai în glumă mai în serios, că el crede că evaluatul, care a făcut dovada unor seriose lecturi din domeniul Pedagogiei, este mai bun decât evaluatorii. Am luat note maxime al ambele probe.
Ca inspector școlar teritorial pentru zona Sighet, aveam o deplasare săptămânală la Baia Mare, în fiecare zi de luni, mai intram în tot felul de comisii de grade didactice și „brigăzi” de inspecție școlară, iar în restul timpului vizitam școlile din zonă. Într-o lume frământată politic și cu normele morale prăbușite, mă ocupam cu de toate după reguli de bun simț, cu numiri de directori, cu încadrarea școlilor din mediul rural cu suplinitori necalificați, participam la consilii profesorale, dar mă interesam și de arhiva școlii și de starea clădirilor, de aprovizionarea cu apă de băut și cu lemne de foc, de apărarea patrimoniului Școlii împotriva tendițelor de jaf inerente capitalismului sălbatic pe cale de a se naște la noi. Partea minunată a fost că în acest timp am putut cunoaște o parte a Maramureșului pe viu. Pe unde mergeam prin sate, nu treceam numai pe la școli și pe la cadre didactice, ci și pe la preoții cu care eram prieten, îmi plăcea să stau de vorbă în limbaj dialectal cu oameni bătrâni și înțelepți și m-am cunoscut îndeaproape cu meșteri populari vestiți. I-am avut ca șefi pe inspectorii școlari generali conf. dr. Vasile Latiș (1990-1992) și pe prof. Grigore Man (1992-1993). Anterior, între ianuarie–iunie 1990, inspector școlar general a fost prof. Augustin Botiș, ajuns deputat FSN după alegerile din 20 mai 1990. Cu Gusti Botiș fusesem prieten și coleg de cenaclu literar înainte de 1989. Am fost prieten, normal, și imediat după „revoluție” și eu, ca vicepreședinte CPUN, am avut o contribuție importantă la alegerea lui ca șef al Comisiei Cultură și Învățământ din CPUN, precum și la numirea lui ca inspector școlar general, în ianuarie 1990. Numai că, după ce a ajuns parlamentar i s-a urcat la cap rău de tot și a început să aibă un comportament mult mai rău față de mine, decât mi-aș fi putut imagina.
În primul rând, Botiș a ajuns deputat FSN pentru mandatul 1990-1992, deci pentru doi ani. Când Botiș a plecat la Parlament, el l-a propus și eu l-am acceptat pe scriitorul dr. Vasile Latiș ca inspector școlar general. Dar Botiș se mai gândea și la viitorul lui, în eventualitatea că nu mai intră în Parlament pentru mandatul următor, să revină ca șef la Inspectorat. Dar dacă, după doi ani, lui Latiș va începe să-i placă și nu va mai vrea să plece? Atunci Botiș s-a gândit ca să să strângă din timp informații amănunțite despre activitatea lui Vasile Latiș ca inspector general, pentru ca la o adică să aibe motive de destituire. Astfel, Botiș l-a numit inspector școlar general adjunct pe Petru Dunca, cam din același aluat cu el, cu Botiș. Atunci când se întorcea la sfârșit de săptămână de la București, Botiș era așteptat la aeroport de către Dunca, și nu cu mașina de la Parlament ci cu mașina Inspectoratului Școlar, condusă de vechiul șofer al instituției, unul pe care îl chema Daniel și nu mai știu cum. Cei doi, Dunca și Daniel, îl informau amănunțit pe Botiș despre tot ce se discuta și se întâmpla la Inspectorat în cursul săptămânii. Vasile Latiș era încadrat informativ în permanență, la birou de către adjunctul Dunca și în deplasare pe teren de către șoferul Daniel. Când inspectorul general Vasile Latiș venea în zona Maramureșului Istoric, eu îl însoțeam mergând în aceeași mașină cu el, cu Daniel la volan.
Mi-am dat seama de la bun început că Daniel nu era doar șofer, ci și informator, calitate în care era impertinent și cu un tupeu, deh, „democrație”. Ne însoțea peste tot, la discuții cu directorii, cu primarii sau cu reprezentanți ai părinților, asculta totul cu atenție și, uneori, se băga și el în vorbă. Când l-am rugat o dată să stea în mașină, s-a uitat la mine urât și tot a intrat la Consiliul profesoral. Latiș, la fel, era conștient de misiunea lui Daniel și de ridicolul situației. Între patru ochi, l-am întrebat de ce nu schimbă șoferul. Mi-a zis zâmbind hâtru și înțelept, că nu vrea să se pună rău cu Botiș, dar că atunci când vom fi noi doi împreună cu Daniel, problema șoferului se poate rezolva și altfel. Cum? Lasă că voi vedea. Când eram cu Vasile Latiș în prezența lui Daniel, domnul inspector general, ca absolvent de limbi clasice și om învățat ce se afla, îmi vorbea fie despre filosofia lui Platon cu termeni grecești și latinești, fie despre poezia lui Pindar sau, dacă aveam neapărat de comunicat ceva între noi, atunci treceam pe extremele lexicale ale limbii române, vorbeam folosind arhaisme din scrierile cronicarilor, amestecate cu neologisme și franțuzisme, care nici măcar nu se aflau în DEX. Informatorul făcea eforturi teribile să înțeleagă și să memoreze cele spuse de noi, ceea ce îl obosea vizibil și, la întrebarea grijulie a șefului dacă îl doare capul, răspundea afirmativ. Nu știu cum mai erau formulate rapoartele lui Daniel către mai marele lui domnul deputat Botiș.
Prin februarie 1992, în România au avut loc alegeri locale, pentru primari și consiliile locale. Eu eram înscris în PNȚCD încă din 1990 și, normal, am făcut campanie electorală pentru candidații acestui partid. Am fost director de campanie la Sighetu Marmatiei, unde am reușit să scot primarul în persoana lui Gheorghe Filipciuc, unul dintre foarte puținii primari PNȚCD de municipii din țară. Am intrat și eu în Consiliul local. Dar aceste alegeri erau numai un preludiu, în toamna aceluiași an urmau alegeri parlamentare și prezidențiale, care se anunțau pline de polemici vehemente. Pe Augustin Botiș îl irita ideea că eu îmi permit să fac politică cu un alt partid decât cu FSN, mă rog, asta era părerea lui despre pluripartidismul politic și democrație, drepturi câștigate în decembrie 1989. În primăvara anului 1992, prin aprilie sau mai, mă cheamă într-o zi la Baia Mare, la Inspectorat. Era în biroul inspectorului general, împreună cu inspectorul general adjunct Petru Dunca. Latiș lipsea. Eu chiar că nu știam și nici nu am bănuit de ce mă cheamă. Mă ia tare, zice că a auzit că sunt consilier PNȚCD și îmi cere în limbajul lui metaforic strident colorat să trec la partidul FSN, devenit între timp FDSN (Frontul Democrat al Salvării Naționale). Încerc să glumesc, dar nu ține și, după câteva replici în contradictoriu, îi spun clar că acest lucru nu se poate și încerc să îmi argumentez refuzul. Îmi răspunde că nu îi place cum gândesc. „Păi, de când ești tu șef peste gândirea mea?”, nu m-am putut abține să nu i-o trântesc. Cu aceasta audiența a luat sfârșit și eu m-am despărțit de fostul meu prieten în cele mai proaste relații. Ulterior aveam să aflu de la Vasile Latiș că Gusti i-a cerut imperativ: „Dă-l afară pe Iuga!”, adică să mă scoată de la Inspectorat. Latiș i-a zis că nu sunt motive, dar Botiș nu s-a lăsat și i-a tăiat-o fără drept de apel: „Caută-i!”.
În vederea campanie electorale, Augustin Botiș împreună cu niște ajutoare prost plătite a scos și o publicație, o foaie de patru pagini fără o periodicitate precisă, numită impropriu „Dialog – Măiastra”, în care omul își etala monologurile lui pestrițe verbal, cu aspect de găinaț, care se voiau acide la adresa unor adversari, reali sau imaginari. M-a atacat și pe mine, insinuând repetat că nu mă achit de atribuțiile de școlar și că mă ocup exclusiv de politică. M-am enervat și i-am răspuns în „Graiul Maramureșului”, i-am făcut praf textele sub raport logico-gramatical, iar în plan psihologic am tras încheierea că individul este un cabotin, lucru care se pare că l-a atins sincer și nu mi l-a iertat niciodată.
În septembrie 1992, domnul deputat FSN Augustin Botiș a reușit să-l determine pe Vasile Latiș să se retragă de la conducerea Inspectoratului Școlar, Latiș a mers conferențiar titular la Universitatea de Nord și în locul lui s-a instalat Botiș însuși. Omul se gândea că, dacă nu mai prinde un mandat de deputat, va rămâne măcar inspector școlar general. Campania electorală din toamna anului 1992 a fost făcută de către candidatul FDSN Augustin Botiș cu mașina Inspectortatului și cu eternul Daniel la volan, au fost vizitate în viteză toate școlile și au fost ținute ședințe electorale cu cadrele didactice. Mai avea pe ici pe colo și câte o amantă, încât a prins puternic folclorul, care zicea că dânsul se află: „Când pe Iza, când pe Mara / Când pe Tinca, când pe Clara” (aluzii la fetele Tincuța Hossu și Klara Szekely). În acest fel, fostul meu prieten Gusti a mai luat un mandat de senator FDSN pentru legislatura 1992-1996, în care bineînțeles că nu a făcut nimic, în afară de ceva acțiuni UNICEF, în virtutea inerției fostului său statut de activist la pioneri, acțiuni care oricum nu țineau de atribuțiile unui parlamentar. Ca senator, mai avea și o poziție tare din care își mai putea vizita amantele în „teritoriu”, pe Tincuța și pe Klara, sau le ducea pe ele, bineînțeles separat, în vizită la București, pe banii UNICEF. La plecarea în Parlament din toamna anului 1992, Gusti l-a lăsat inspector școlar general cu delegație pe inspectorul de Română Grigore Man, un om cu care am fost și am rămas prieten cât a trăit (a decedat în anul 2012) și care, la rândul lui, s-a dovedit a fi un prieten loial.
În primăvara anului 1993 eu eram nu numai inspector școlar, ci și redactor șef la un săptămânal de impact serios, care se numea „Jurnalul de Sighet”, publicație componentă a puternicului Trust de presă „Intact” de la București. Am dedus că Botiș i-a cerut același lucru și lui Man, ca și lui Latiș, anume „Dă-l afară pe Iuga!” Grigore Man m-a luat deoparte și mi-a zis că Gusti e „furios” pe mine pentru că l-am înjurat în presă și mi-a dat un sfat prietenesc, că lucrurile s-ar putea repara într-un fel anume, eu să scriu și să public un articol în „Jurnalul” meu, în care să îl laud pe domnu senator și că el se oferă să ne împace. Bineînțeles că am refuzat. Ba, mai mult, în „Jurnal” eu am criticat dur ideea politicienilor de a sponsoriza ziare prietene, pe care o numeam o formă de „prostituție de conștiință” din partea ziariștilor, sau practica guvernanților de a numi directorii de școli pe criterii politice, articole care îl vizau voalat și pe domnul senator FSN Augustin Botiș și partidul domniei sale aflat la putere. Era clar că va trebui să plec de la Inspectoratul Școlar, era numai o chestiune de timp. Între funcția de inspector și posibilitatea de a spune niște adevăruri neconvenabile în presă, eu am ales presa. Eram doar curios să văd cum se va proceda juridic cu scoaterea mea de la Inspectorat și mărturisesc că procedeul ales de fostul meu prieten mi-a depășit imaginația. El era prieten apropiat cu cel care era atunci ministru al Învățământului, Liviu Maior, tatăl viitorului șef al SRI și ambasador George Maior. De la Minister a venit un Ordin prin care mi se desființa postul, începând cu data de 1 iulie 1993. Eu am revenit la catedră, iar peste două luni, cu 1 septembrie 1993, postul a fost reînființat și încadrat cu o doamnă care gândea (cel puțin atunci) în felul în care îi plăcea senatorului Augustin Botiș.