Consiliul
Județean Cluj
35 de ani de la căderea Zidului Berlinului

9 noiembrie 1989 și percepții diplomatice franceze ale epocii
„Generația mea s-a născut cu un dar unic al văzului, darul de a vedea prin zid. Între noi și zid s-au născut toate închipuirile, toate vedeniile…. Generația mea a fost înconjurată de tot felul de ziduri, unele reale, precum Zidul Berlinului, altele curgătoare, precum Dunărea, eterice, care perturbau frecvențele scurte ale Europei Libere sau ale Vocii Americii, culturale, cum ar fi cărțile interzise, cântecele interzise…. Noi priveam zidul, dar, mai mult decât atât, vedeam prin el o lume frumoasă, luminoasă, senină, de-a dreptul paradisiacă. Lumea pe care ne-o închipuiam dincolo de zid era atât de frumoasă, că nici nu se poate povesti….. Generația mea, a celor care aveau darul să privească prin zid, a fost și generația celor care au dărâmat zidurile.”1 (Varujan Vosganian)
Ultima parte a anului, în special luna decembrie, îmi readuce în memorie acel Annus Mirabilis 1989, de neuitat de către cei care l-au trăit în acele timpuri atât de depărtate sau, paradoxal, atât de apropiate, de parcă toate s-au întâmplat ieri. Pe măsură ce timpul s-a așternut implacabil, acel fugit irreparabile tempus al lui Vergiliu, imaginile și tumultul acelor zile, nopți, săptămâni și luni nu s-au estompat ci, dimpotrivă…. „Timpul revine”, a rostit odinioară Laurențiu de Medici, florentinul supranumit „Magnificul”, și cred că nimic nu este mai adevărat. Iar acum, deși încerc să urmez îndemnul romancierului A. J. Cronin care, în romanul „Citadela”, a lăsat un sfat prețios, mai ales istoricilor („să nu considerați nimic drept absolut sigur”), sunt totuși convins că, în anul 1989, istoria a galopat înaintea vremurilor. Am și acum credința, martor al acelor timpuri, că șuvoiul revendicărilor, al „oamenilor, faptelor și întâmplărilor”, a fost nestăvilit. Iar aici mă refer la estul Europei, la miracolul disoluției tiraniei în doar câteva zile și săptămâni, timp insignifiant raportat la scara istoriei. Este de la sine înțeles că anii îndelungați de rezistență, protestele extinse și masive din diferitele țări socialiste ale epocii, apariția timpurie a sindicatului „Solidarnosc” în Polonia, toate acestea și nu numai au avut importanța lor în dărâmarea regimurilor totalitare comuniste. Însă anul 1989 îl percep drept unul în care toate s-au întâmplat în mod accelerat și fără întoarcere, unul în care „timpul nu a mai avut răbdare”….
Autorii Dumitru Preda și regretatul Mihai Retegan au publicat acum ceva timp un volum intitulat „Anul 1989. Principul dominoului”. L-am citit și recitit, descoperind conținutul telegramelor trimise de ambasadorii români acreditați în principalele capitale ale lumii, care, cronologic, mi-au lăsat aceeași impresie: reacție în lanț, contagiune a mișcărilor revoluționare, singularizarea treptată a regimului dictatorial ceaușist dar, totodată, și presimțirea inevitabilului, acel însângerat și dramatic decembrie românesc. Am retrăit același sentiment când am parcurs volumul comparabil ca tematică2, a cărui apariție a fost coordonată de Maurice Vaïsse și Hervé Magro, pe ultimul de altfel cunoscându-l îndeaproape, în anii petrecuți ca diplomat acreditat în Republica Turcia. Printre altele este prezentată, în oglindă și la distanță de 28 ani, apariția și dispariția infamului „Zid al Berlinului,” momente istorice încărcate de dramatism, trăite și interpretate de diplomații francezi acreditați în Republica Federală Germania.
Să ne întoarcem la vara anului 1961 și la noaptea fatidică de 12/13 august a acelui an. În trei ore aproximativ 15 mii de milițieni est-germani au blocat străzile, au întrerupt traficul metroului, al S-Bahn-ului respectiv al autobuzelor și au demontat șinele de tramvai. A fost utilizată din plin sârma ghimpată, simbol dintotdeauna la totalitarismului, al lipsirii de libertate. Să nu uităm că, numai în luna iulie a anului 1961, s-au refugiat în Berlinul de Vest aproape 30 de mii de est-germani, un adevărat exod ce a determinat închiderea, prin orice mijloace, de către autoritățile est-germane, a frontierei inter-berlineze. Retrospectiv nu pot decât să menționez că expresia lui Talleyrand („vorba a fost dată omului pentru a-și ascunde gândurile”3) și-a păstrat actualitatea, dacă ne raportăm la promisiunea deșartă a liderului comunist est-german Walter Ulbricht: „Nimeni nu are intenția de a construi un zid.”4…. Până la urmă, decizia conducerii politice est-germane, la care viitorul lider Erich Honecker, în calitatea sa de secretar al Consiliului Național de Securitate al RDG (august 1961), a avut un rol important, a fost una contrară: construirea Zidului, lung de aproximativ 156 km și finalizat în luna septembrie a aceluiași an. Sârma ghimpată a fost întărită de plăci imense de beton care, pentru 28 ani, au mutilat un oraș, au separat și distrus vieți și comunități.
Telegrama ambasadorului Republicii Franceze la Bonn, François Seydoux de Chausonne, trimisă către Ministerul francez al Afacerilor Externe la data de 19 august 1961, a descris conținutul întâlnirii acestuia cu Willy Brandt, primar al Berlinului de Vest și viitor Cancelar al RFG. Aspectele relatate sunt definitorii în privința climatului epocii, pasivității occidentale (până la un punct), dezamăgirii uriașe resimțite de cei direct afectați. Și totuși…..precum în mitul Cutiei Pandorei, într-un mic colț, poate fi întrezărită speranța: „Cetățenii din Berlinul de Vest sunt preocupați și demoralizați…în zona orientală sentimentul dominant este deprimarea, informațiile în acest sens parvenindu-i de la membrii clerului celor două confesiuni, anumiți preoți și pastori care încă pot să circule într-o parte, respectiv cealaltă a orașului… Mulți sunt cetățenii care se întreabă dacă nu a sosit momentul de a pleca în Republica Federală propriu-zisă. Dacă burgermeister-ul înțelege el însuși motivele pentru care Aliații nu au avut altă posibilitate decât să acționeze cu prudență, în ceea ce privește locuitorii capitalei, aceștia din urmă înclină să-și piardă încrederea și să vadă în evenimentele recente o victorie limpede a RDG…. De fapt, pentru numeroși germani, lovitura din 13 august a închis cartea reunificării…Discursul pe care vice-președintele SUA, Lyndon Johnson, l-a rostit de la balconul primăriei a declanșat un ropot de aplauze. În mod special una din fraze a fost aclamată: Zilele tiraniei sunt numărate.”5
Conduita pasivă a Aliaților, reclamată de cetățenii berlinezi pe bună dreptate date fiind circumstanțele și trauma unei asemenea acțiuni, are totuși rațiunile ei. Din păcate, exprimarea anumitor oameni politici nu a fost una fericită ci din contră. Cuvintele premierului britanic Harold Macmillan („Nimeni nu se va lupta pentru asta”), ale președintelui SUA John F. Kennedy („Nu este o soluție fericită însă tot este mai bună decât un război”) sau ale ministrului francez al afacerilor externe Maurice Couve de Murville („Vom face o Notă și…asta este”)6 au reliefat până la extrem realismul politic dublat poate de o doză de cinism. Însă este la fel de adevărat că Berlinul de Vest a fost reasigurat de solidaritatea economică, militară și politică occidentală. Vizita vice-președintelui american Lyndon Johnson, însoțit de generalul Clay, cunoscut pentru podul aerian din blocada Berlinului de Vest (1948-1949), angajamentul politic la cel mai înalt nivel simbolizat de cuvintele demnitarului SUA sus-menționat și rostite de la balconul Primăriei au fost emblematice: „Apărăm legătura Berlinului de Vest cu lumea liberă”, toate acestea au fost respectate ad literram până la momentul disoluției regimului comunist est-german și a căderii Zidului Berlinului.
Timp de 28 de ani timpul a încremenit….doar aparent. Este greu de spus când a început totul: cuvintele lui Ronald Reagan (”Mr. Gorbachev, tear down this wall!”), speranța adusă de cele rostite de Mihail Gorbaciov cu ocazia vizitei sale la Beijing, în 1989 („Marele Zid este o operă impresionantă dar sunt deja prea multe ziduri între oameni”), „doctrina Sinatra” exprimată de Eduard Șevardnadze, ministru de externe al URSS (octombrie 1989), prin care „statele membre ale Tratatului de la Varșovia au libertatea de a merge pe propriul lor drum și de a-și determina propriile lor politici interne”7, sau vizibilitatea acută ce a separat sărutul tovărășesc dintre Erich Honecker și Leonid Brejnev (1979) de îmbrățișarea protocolară dintre același Erich Honecker și Mihail Gorbaciov (1989), cu ocazia aniversării a 40 de ani de existență a RDG, gest urmat de cuvintele cu valoare de sentință ale liderului sovietic: „Pericolul nu îi pândește decât pe cei care nu reacționează în fața realităților vieții”. La scurt timp (18 octombrie 1989), Erich Honecker va demisiona, din motive de sănătate. Suntem în anul 1989….succesiunea, una sumară, este amețitoare; în luna mai Ungaria deschide pentru est-germani frontiera cu Austria, în 4 septembrie are loc o primă mare demonstrație la Leipzig, în 9 și 30 octombrie, din nou la Leipzig, manifestații de amploare și acel „Noi suntem poporul”/”Wir sind das Volk” pe care îl vom retrăi întâi la Timișoara, pe urmă în întreaga țară. A urmat la Berlin demonstrația din Alexanderplatz din 4 noiembrie și, în fine, ziua de 9 noiembrie 1989. Cauzele imediate ale domino-ului ce au dus la prăbușirea regimului comunist est-german au fost numeroase însă ostilitatea lui Erich Honecker față de politica promovată de regimul Gorbaciov, exodul masiv al cetățenilor est-germani prin Ungaria către Austria și RFG, demonstrațiile din Leipzig, Berlin și alte orașe, demisia lui Erich Honecker și prestația politică nesigură a succesorului său Egon Krenz, au contribuit la tensiunea uriașă a întregului establishment de stat al RDG. Conferința de presă a lui Gunther Schabowski8, desfășurată la Centrul Internațional de Presă din Berlin, a fost factorul declanșator al căderii Zidului Berlinului și a reflectat starea de derută, dezorganizare, poate chiar dezintegrare a Puterii: întrebat asupra posibilității de liberă circulație a cetățenilor est-germani și intrării acesteia în vigoare ca act normativ, răspunsul demnitarului sus-menționat, după momente de confuzie și căutare febrilă printre hârtii, a fost unul cu valoare de sentință: „Imediat, fără întârziere”9. Se pare că reglementarea, convenită în avans de conducerea politică est-germană, urma să intre în vigoare a doua zi, pe baza unei autorizații obținute în prealabil de la poliție de către fiecare solicitant. Răspunsul lui Gunther Schabowski a declanșat o reacție tip bulgăre de zăpadă, iar în scurt timp, mai precis la orele 21.20 ale serii de 9 noiembrie 1989, peste o mie de persoane și multe autoturisme s-au masat în fața punctului de control și trecere a frontierei de pe Bornholmerstrasse. Ofițerul comandant Harald Jäger s-a confruntat dintr-o dată cu necesitatea luării unei decizii rapide, fiind lăsat singur de superiorii săi, de ce nu, în fața istoriei. La orele 23.00 numărul cetățenilor est-germani prezenți pe Bornholmerstrasse a trecut de 20 de mii. La orele 23.30 bariera s-a ridicat10, gest care a consfințit capitularea Zidului și Zidurilor în fața aspirației libertății și liberei circulații. Iată cele relatate în Telegrama trimisă de doamna Joelle Timsit, ambasadorul Republicii Franceze la Bonn, în atenția lui Roland Dumas, ministru francez al afacerilor externe, la data de 10 noiembrie 1989, orele 10.2311:
„Berlinezii din Est au interpretat la modul cel mai liberal posibil reglementarea privind accesul și vizitele în Berlinul de Vest, anunțată de autoritățile est-germane și au neglijat orice aspect administrativ restrictiv. Toată noaptea populația a trecut pe jos sau în autoturisme Zidul, cel mai adesea pentru o simplă plimbare încărcată de emoții….de abia către orele 03.00 dimineața, după cum au relatat martorii oculari ai misiunii noastre, poliția s-a reinstalat la Poarta Brandenburg și a început, cu blândețe, să dirijeze afluirea cetățenilor dinspre aceasta din urmă, un spațiu de altfel interzis staționării…. Deja de la ora 00.30 secția de Pașapoarte și Vize a Poliției a fost deschisă publicului pentru a se putea procesa toate cererile. Comunicatul autorităților germane precizează că vor fi eliberate vize cu multiple intrări și ieșiri cu valabilitate de 6 luni, pe baza exclusivă a prezentării unui pașaport valabil. S-a menționat totodată că formalitățile vor fi simplificate și rapide. Un alt comunicat al Ministerului de Interne a precizat, la orele 06.00 dimineața, că regimul excepțional din această noapte a fost unul temporar și a avut drept motiv și obiectiv totodată evitarea oricăror confruntări. Pentru autoritățile est-germane este importantă menținerea ideii existenței unei frontiere între cele două state germane și între cele două părți ale Berlinului.”
O altă Telegramă trimisă în aceeași zi (10 noiembrie 1989), la orele 18.20, surprinde marșul implacabil însă accelerat, tot mai accelerat, al istoriei. În doar opt ore orice încercare de temporizare sau de revenire a establishment-ului est-german la o oarecare normalitate este deja revolută: „Pe o vreme frumoasă Berlinul de Est continuă să trăiască o sărbătoare. Coloanele de oameni se îndreaptă spre toate punctele de trecere a frontierei la care ajung pe jos sau în autoturisme, cel mai adesea fără bagaje, în aparență cu intenția exclusivă de a vedea cum este dincolo. Primirea entuziastă pe care o rezervă, la Bornholmerstrasse, femeile de origine turcă, este una pitorească și molipsitoare. Cu discreție, forțele de ordine se mulțumesc să încerce menținerea ordinii circulației. Singurul loc de relativă tensiune este Poarta Brandenburg, protejată de poliția care continuă să fie supusă ironiilor și glumelor vest-berlinezilor cățărați pe Zid…..domnul Krenz, al cărui comportament ne reamintește trecutul (se aplaudă pe el însuși) pare a fi în pierdere de viteză…..o situație instabilă și plină de riscuri pentru SED…..Există incertitudini legate de o dezorganizare economică a țării…Dar încă bucuria este cea care domină un popor ce a descoperit, într-o manieră neașteptată, libertatea atât de mult râvnită.”
Nu mai puțin important este conținutul Telegramei trimise către MAE francez de către Francis Beauchataud, ministru-consilier (acreditat în Berlinul de Vest), la data de 13 noiembrie 1989, orele 21.17. Diplomatul analizează și întrezărește provocările viitorului imediat (și nu numai) aduse de noua realitate, dincolo de valul molipsitor și firesc al regăsirii și reunirii unei națiuni, până mai ieri separate: „Zidul este doar un simbol al unei epoci revolute….cozi în fața băncilor la care fiecare est-german a primit 100 DM ca indemnizație de bun venit12, simbol al unei solidarități afective dar și al unui Zid financiar ce separă germanii din Est de cei din Vest și constituie o provocare ce va trebui abordată pe viitor….Datorită capacității logistice de primire, deja depășite, a centrului de refugiați de la Marienfelde, și-a început activitatea un nou birou de înregistrare pentru germanii din Est care și-au exprimat dorința de a rămâne în Berlinul de Vest și anume în spațiile unei uzine dezafectate din Berlin-Marienfelde. În total, două mii de est-germani pe 11 noiembrie, o mie trei sute pe 12 noiembrie respectiv o mie cinci sute pe 13 noiembrie au fost înregistrați ca refugiați… Fiecare simte aici, în această atmosferă de confuzie, că a fost întoarsă o pagină tragică a istoriei acestui oraș… Berlinezii își pun acum întrebări asupra consecințelor rezultate în urma regăsirii libertății de circulație… Întoarcerea la normalitate nu poate fi decât însoțită de provocări umane și materiale considerabile. Multe aspecte, rămase în suspans de mulți ani precum cooperarea între Berlinul de Vest și RDG, relațiile economice, transportul aerian, vor fi de azi înainte abordate diferit. Deschiderea Zidului Berlinului nu înseamnă, în accepțiunea berlinezilor, pur și simplu o revenire la situația dinaintea zilei de 13 august 1961.”
În concluzie, acele zile și nopți, mai bine spus acele ore astrale ale istoriei de acum 35 de ani, au fost analizate de diplomații străini (în acest caz francezi) cu simpatie dar și cu preocuparea inerentă privind evoluția. Lipsa de viabilitate a statului est-german aflat în descompunere efectivă, avalanșa de evenimente ce a bulversat, prin rapiditate, pe toți cei implicați, autori sau martori oculari, mugurii reunificării Germaniei ce urmau să antreneze un efort considerabil (să nu uităm că peste doar câteva zile, la 28 noiembrie 1989 cancelarul Helmut Kohl va anunța „Planul în 10 puncte” pentru reunificare), toate acestea, alături de mulți alți factori, au necesitat analize prompte dar și abordări prudente în fața unei istorii parcă niciodată mai grăbite. Privind în urmă, după 35 de ani, putem reflecta asupra importanței atitudinii decise a unui lider, acțiunii energice și hotărâte, atunci când acesta reușește să se ridice la înălțimea istoriei: Cancelarul Helmut Kohl. Însă, mai cu seamă, nu trebuie omis spiritul anului 1989, irepetabil pentru cei care l-au trăit în estul Europei. Atunci aspirația spre libertate a fost unanimă, plecând de la speranța sindicatului „Solidaritatea”, demonstrațiile din Praga și simbolul numit Vaclav Havel, ruperea zăgazurilor ce mutilau Berlinul sau Revoluția însângerată din România. Peste tot și toate rămâne să reflectăm, mângâiați de acordurile interpretate de Mstislav Rostropovich atunci, în 1989, la Berlin, lângă un Zid sfărâmat, la cele rostite odinioară de Sanctitatea Sa Papa Ioan Paul al-II-lea, într-un dialog cu jurnalistul André Frossard, după întâlnirea cu Mihail Gorbaciov (1987): „Cum poate acest om să schimbe un sistem fără să schimbe sistemul însuși?”. Și da, să ne gândim în egală măsură la Willy Brandt și la cuvintele sale profetice, rostite după căderea Zidului Berlinului, ca o anticipare a tuturor acestor ani ce separă astralul 1989 de lumea și provocările sale de astăzi și mâine: „Adesea zidurile spiritelor sunt mai lungi și grele decât zidurile de beton.”…sau, mai aproape de noi, la cele așternute pe hârtia de scris de Varujan Vosganian, în al său (al nostru) „Dublu autoportret”: „Credeam că viziunile sunt cât se poate de adevărate și, în consecință, lumea aceea frumoasă ne-ar aparține nouă. Când de fapt, ea aparținea zidului; deși părea a fi dincolo de zid era, de fapt, impregnată în el, ca o fereastră desenată în perete de Magritte”…
Note
1 Varujan Vosganian, „Dublu autoportret”, ed. Polirom, 2025, pag.223/224.
2 „Dans les archives secrètes du Quai D’Orsay, L Engagement de la France dans le monde”, ed. L’Iconoclaste, Paris, 2017 Sous la Direction scientifique de Maurice Vaïsse et Hervé Magro.
3 În original „la parole a été doneée a l’homme pour déguiser sa pensée”
4 „Dans les archives secrètes du Quai ‘ Orsay”, op.cit, Cyril Buffet, Berlin. 1961, „Le Mur de la Honte”, pag.132.
5 Idem, pag.139.
6 În original „On fait une Note et puis…voilà”, ibidem, pag.138
7 Conform Vanessa Marquette, „5 Years later: How the fall of the Berlin Wall reshaped Europe”, Syracuse University, disponibil la https://news.syr.edu/blog/2024/11/07/35-years-later-how-the-fall-of-the-berlin-wall-reshaped-europe/
8 Om politic est-german, membru încă din anul 1952 al Partidului Unității Socialiste din Germania (SED-Sozialistische Einheitspartei Deutschland), secretar al Comitetului Central (1986), membru al Parlamentului/Volkskammer RDG între 1981-1990. A mai îndeplinit calitatea de redactor-șef al ziarului „Neues Deutschand”. (multiple surse)
9 În original „Ab sofort, unverzuglich”/imediat/din acest moment/fără întârziere. (multiple surse)
10 „Dans les archives secrètes du Quai d’Orsay”, op.cit, Christian Wenkel, „Berlin, un Mur qui tombe”, pag.347
11 Idem, pag.352
12 În original „Begruessungsgeld” (Ibidem, pag.353)