„Nici nu vreau să ştiu că înaintea mea au existat alți oameni.” În anul 1918 pe coperta revistei DADA 3 apare acest motto bizar atribuit lui René Descartes. În realitate e un fals citat inventat de Tristan Tzara ca preambul al manifestului dadaist din paginile publicației, el insinua că mişcarea sa pornea de la zero deoarece înainte nu ar mai fi fost altceva. Detaliul evocat are importanța lui dacă avem în vedere că tot ce se întâmplă la Moineşti, locul de naştere al poetului, stă sub semnul Dada. În circumstanțele date s-ar cere aflat dacă sunt legături, găsite corespondențe dintre obiectul Dada şi cel făcut de artistul Ioan Burlacu. Desigur, în ambele cazuri se porneşte de la ceva preexistent, manufacturat, găsit şi recuperat, modificat, pus într-un context nou. Asemănările se opresc însă aici. Descifrarea artefactului propus, mai curând o sarcină dificilă, greu de pătruns dincolo de forma aparentă, de vibrația tactilă a epidermei, de culoarea pe care pictorul nu o poate jertfi pe altarul sculpturii. Se pot face doar aproximări şi aprecieri care de fapt, şi nu paradoxal, vorbesc mai mult despre critic şi privitor, aceştia narcisist îşi contemplă chipul reflectat în forma cercetată. Intuiția şi empatia pot duce mai aproape de miezul lucrurilor, cu o mai bună şansă decât analiza rațională grevată de prejudecăți, automatisme şi varii influențe invariabil subiective. Dilema poate fi eludată printr-un artificiu de limbaj, presărat cu jargonul uzual, un fel de a nu vedea pădurea din cauza copacilor. Mai direct spus, nimeni nu înțelege nimic, împăratul gol defilează falnic în sunet de fanfare, toți se minunează de straiele nemaivăzute care cu nici un chip nu vor să se arate vederii. E nevoie de un copil ca să înțeleagă şi să spună, să ne ducă de mână spre adevărul simplu: artistul se joacă iar jocul său este o treabă foarte serioasă. Atât de serioasă încât nu poți să nu o iei în seamă. În egală măsură grea şi riscantă poate fi încercarea de a configura lucrurile într-un loc anume în logica unui concept, căci apar diferențe între ambientul atelierului şi cel al spațiului expozițional, deosebiri date de factori ce nu pot fi controlați decât într-o mică măsură. O întreprindere ingrată care, pentru a fi dusă la bun sfârşit, obligă la intransigență, detaşare, golire de sentimente. Ca şi cum ar fi posibil! Rezultă o continuă negociere cu tine însuți, cu certitudinile şi îndoielile, cu aşteptările şi speranțele celor implicați. Este de înțeles de ce frustrarea răbufneşte în cele din urmă într-un oftat plin de năduf, într-o exclamație exasperată că putea fi făcut totul altfel, mult mai altfel, de fapt nimic nu este cum se cuvine. Dacă nu era de ajuns, la rândul lor vin vizitatorii cu ştiința şi dispoziția lor, creează înțelesuri şi semnificații noi astfel încât fiecare vede altceva, reacționează diferit. O sumă de universuri paralele îşi dispută încăperea, lupta pentru supremație se duce după legi care se schimbă în permanență. Ioan Burlacu este pictor. Și totuşi el se exprimă cel mai firesc prin obiect, aici „şi-a găsit propria filozofie de care nu vrea să se mai despartă”. Asemănarea cu Marcel Duchamp fiind vagă îmi place totuşi să o întrezăresc, amândoi pictori atraşi de tridimensional şi de produsul extras din seria manufacturată, la unul lucrarea este subversivă iar la celălalt poetică. Poemele sale nu sunt dadaiste nici suprarealiste, nu trebuie încadrate într-un curent anume, versuri fără cuvinte înlocuite cu puneri împreună de materii şi materiale, fiecare cu povestea sa, adunate de peste tot, exprimare a unei viziuni foarte personale, unică în felul ei. Analiza formei, texturii, proporțiilor, abordarea aparentului cu şablonul sau şublerul ne-ar îndemna să privim nu mai departe de interfață, să pierdem ce este mai important, sensibilitatea şi gestul poetic.
Decolaj, studiu de caz
Carton gofrat jupuit, tăiat cu bisturiul, contur zoomorf, stilizare puternică. Cere un pasaj de trecere spre rama de lemn. Exponatul să nu fie însoțit de etichetă sau notițe explicative, libertatea şi stimularea imaginației sunt mai importante decât nevoia de ordonare şi clasificare. Sticla de protecție provoacă reflexia luminii, e supărător pentru aparatul de fotografiat însă însuflețeşte lucrarea.
Ignoramus et ignorabimus
Produsul tehnologiei în aparență mai potent decât s-ar bănui, simpla selecție a unui angrenaj dintre multe altele este un act de creație, restul vine de la sine. Interacțiunea cu locul ales este vitală, fără aceasta demersul artistic îşi pierde sensul, devine inutil. Instalația încorporează privitorul în chipul cel mai firesc, îl ghidează subtil pe trasee de minimă rezistență. Siluetele conturate ca vitralii pe geamul mat sunt compuse pe retină într-o înşelătoare alăturare de lumină şi umbră, materia se sublimează în idee, forma se aplatizează în timp ce detaliile se pierd în câştigul întregului. Clarul descoperă fațete neştiute într-o metamorfoză continuă a efemerului, greu de fixat în memoria clipei. Retrăgându-se la interior, lumina reverberează într-un dialog stăruitor dintre plin şi gol, suprafețe moi şi cele tari, forță în slăbiciune. Echilibrul precar al întregului se stabilizează cumva, prin permanente negocieri ale volumelor cu arhitectura specifică, dintre starea sugerată şi percepția subiectivă, jocul hazardului cu rigiditatea modelului matematic. Tensiunile subtile proiectate în spațiu se recompun ghicindu-se în semne şi simboluri. Este o stare de grație în care o simplă adaugare sau substracție de orice duce la prăbuşirea întregului edificiu, instaurarea stării de nelinişte, urmată de mutarea centrului de greutate în zona aşteptării și reconfigurării, a tatonării cubului alb prin apariția grupărilor provizorii.
Expoziția „Ioan Burlacu – obiect/grafică” este rodul colaborării dintre Galeriile Karo şi Galeriile de Artă ale Centrului Cultural Moineşti, cu implicarea neprețuită a lui Viorel Costea fără de care nimic nu ar fi fost posibil. După „Ad Bacum”, „Transmogrification” şi „Urme” de la EliteArt Gallery, Bucureşti, această a patra manifestare, acum la Moinesti, continuă proiectul început în iunie 2016: „O galerie expune într-o altă galerie.” Poate fi vizitată până la 30 august 2018.