Să ne amintim versurile baudelairiene dedicate cititorului: „C’est l’Ennui! L’oeil chargé d’un pleur involontaire,/ II rêve d’échafauds en fumant son houka./ Tu le connais, lecteur, ce monstre délicat,/ – Hypocrite lecteur, – mon semblable, – mon frère!”. În traducere: „Urâtul e! – Cu lacrimi în silă revărsate, /Visează eşafoduri fumând nepasator./ Pe monstru-acesta gingaş tu-l ştii, o! cititor,/ – O! cititor făţarnic, – tu, semenul meu, – frate!”.
În binecunoscutul său studiu A citi. A reciti. Către o poetică a (re)lecturii, Matei Călinescu se referă la acest ipocrit cititor. „Nu încape îndoială – scrie criticul – că cititorul ipocrit al lui Baudelaire este în primul rând un poet sau un «făuritor» (poietes în greacă). Acest lector este un meșteșugar de înaltă calificare și bun cunoscător al literaturii sau, parafrazându-l pe Henry James, unul care stoarce materialul literar, ca să obțină nu atâta sens, cît mai mult nebănuite posibilități de sens și joc literar creator. Chiar și când parcurge pentru prima oară textul, un astfel de cititor este și un re-cititor și re-scriitor mental”.
Un autentic cititor este așadar un ipocrit. El lasă impresia că-i jură pe veci credință scriitorului, pentru ca imediat să-l trădeze pentru un text în care se simte nu numai confortabil, ci în primul rând se simte el însuși. Aceasta fiindcă își dă seama că, odată finalizat textul literar, opiniile scriitorului nu mai contează. El a spus tot ce a avut de spus prin operă. Cititorul ipocrit este inevitabil un creator care stabilește o relație de complicitate cu textul. Intrând prin lectură în interiorul acestul text, cititorul, mai mult sau mai puțin vizibil, și-l adaptează, își creează repere în interiorul lui, fiindcă, după cum scria un Georges Poulet, nimic din ceea ce a fost în lumea de afară nu mai este valabil în interiorul operei.
Este binecunoscută celebra prefaţă la poveștile lui Creangă, cu o semnificativă referire la cititor și la relația acestuia cu autorul: „Iubite cetitoriu, Multe prostii ăi fi cetit, de când eşti. Ceteşte rogu-te şi ceste şi unde-i vedè că nu-ţi vin la socoteală, iè pana în mână şi dă şi tu altceva mai bun la ivală căci eu atâta m-am priceput şi atâta am făcut. Autoriu”.
O simplă lectură a prefeţei accentuează fără îndoială ideea că Ion Creangă nu are în vedere (doar) facila şi convenţionala câştigare a bunăvoinţei cititorului. Este indiscutabil însă că autorul scrie această prefață, respectând, totuşi, moda şi convenţiile unei anumite perioade.
În vremea în care un Charles Baudelaire îl numea pe cititor „hypocrite lecteur“ (probabil în stare să trădeze intenţiile autorului, asumându-şi în primul rând textul cu posibilele lui semnificaţii) dar, totuşi, „mon semblable“ ori, mai mult sau mai puţin, „mon frère“, autorul nostru nu pare absolut deloc dispus să vadă în cititor un semen, cu atât mai puţin un frate, eventuala lui (baudelairiană) ipocrizie neintrând în discuţie. Pentru humuleşteanul decis să treacă cu arme şi bagaje în tabăra scrisului şi a cărţii, cititorul trebuie să constituie incontestabilul argument în favoarea condiţiei de „autoriu“ a celui care scrie prefaţa, cititor despre care viitorul scriitor ştie cu siguranţă că aparţine lumii „de dincolo“ şi că este omul cel mai influent al universului consacrat prin scris. Tocmai de aceea cititorul nu poate să fie acceptat decât ca o prezenţă ideală şi idealizată în acelaşi timp, iubit fără nici o reţinere şi chiar adorat, aproape intangibil, marele lui merit fiind înainte de toate acela că există pur şi simplu, pentru a-i fi martor autorului şi, paradoxal, abia pe urmă creaţiei în sine a acestuia. Oricum, din perspectiva lui Ion Creangă cititorul nu trebuie să fie, Doamne fereşte, oglinda autorului (aşadar, nici vorbă de „mon semblable“), ci în mod obligatoriu altceva. De altfel, humuleşteanul nostru inteligent este pe deplin încredinţat că numai în calitatea lui de „străin“ cititorul i-ar putea garanta statutul de autor, atât de mult dorit. După cum se poate cu destulă uşurinţă constata, iubitului „cetitoriu“ nu i se solicită o apreciere mai mult sau mai puţin obiectivă asupra operei, nu i se cere aşadar emiterea unei/unor judecăţi de valoare. Lui, cititorului, care este cel de care depind multe şi care este unanim recunoscut ca un funcţionar important al instituţiei lecturii, lui i se oferă încă de la început (o spune răspicat Creangă însuşi) nişte „prostii“, în fond, care, după cum se poate prevedea, nu-l vor putea tulbura de altfel câtuşi de puţin. Şi atunci? Dacă interesează atât de puţin părerea iubitului şi adoratului „cetitoriu“, de ce i se mai oferă oare producţiunile? Ce rost mai are apelul la incontestabila lui autoritate?
Ca să rămânem în timpul lui Creangă, lectura este prezentă în două semnificative texte eminesciene, Cărțile și Povestea magului călător în stele sau Feciorul de împărat fără stea. În prima poezie, invocându-l pe Shakespeare, poetul dezvoltă ideea lecturii lumii, care devine un autentic text în permanență supus descifrării: „Tu mi-ai deschis a ochilor lumine,/ M-ai învățat ca lumea s-o citesc,/ Greșind cu tine chiar, iubesc greșala:/ S-aduc cu tine mi-este toată fala”. În cealaltă poezie, după ce a creat lumea prin rostirea cuvântului în momentul începutului absolut, divinitatea citește în permanență cartea lumii, pentru ca prin această lectură să susțină creația nelăsând-o cadă în increat. Este o lectură cât se poate de fidelă, a unui cititor care nu-și mai poate îngădui în acest caz repropunerea lumii prin lectură. Se cuvine menționat totuși că, citind cartea lumii, Dumnezeu întâmpină dificultăți la semnul ființei de excepţie: „Dar în acest cer mare ce-n mii de lumi lucește/ Tu nu ai nici un înger, tu nu ai nici o stea,/ Când cartea lumii mare Dumnezeu o citește/ Se-mpiedică la cifra vieții-ți făr’ să vrea”.
Deosebit de interesante sunt opiniile lui Eugen Negrici despre cititor. În Expresivitatea involuntară (volum considerat de Cornel Ungureanu „o carte inaugurală”), Eugen Negrici își concentra în mod deosebit atenția asupra operei și a intenției/intențiilor acesteia, mai puțin asupra autorului, convins fiind că în procesul creației intențiile autorului și tot ceea ce este realitate anterioară și exterioară textului finalizat contează prea puțin sau aproape deloc. „Limbajul” ia inițiativa, trădând în mod creator aproape orice intenție a autorului și marcând o anumită infidelitate față de acesta, înainte așadar ca interpretul să se dovedească infidel față de ceea ce pare să fie creația. Eugen Negrici subliniază că, odată apărută, opera dobândește o existență autonomă ca univers, motivând libertatea comentatorului de a refuza o singură și definitivă lectură: „Este o naivitate în pretenția cititorului interpret, ca și a aceluia obișnuit, de a avea «sub control» opera, când opera însăși, odată apărută, dobândește o existență autonomă, liberă de posibilitatea autorului de a urmări impunerea unei anume (singure) interpretări. Textul grăiește sponte sua” (Eugen Negrici, Expresivitatea involuntară, București, Editura Cartea Românească, 1977, p. 11). Mai mult, lectura este cea care legitimează opera, nu autorul. Mai ales, cititorul în semnificativa sa ipostază de „stăpân” temporar al operei: „Operele (…) niciodată nu sunt, ci doar transpar în procesul lecturii, cititorul fiind vremelnicul lor stăpân” (Ibidem, p. 11). Nu opera ca formă definitivă contează pentru critic, ci opera ca „un câmp de posibilități”. Distanțarea de autor este cu atât mai necesară cu cât, ignorând „mobilurile” acestuia, „vom putea contempla posibilitățile libere ale universului operei, și ne va fi ușor să-i înmulțim acesteia miracolele” (Ibidem, p. 12).
Eugen Negrici reține de la un Paul Valéry ideea că nu există un sens adevărat într-un text, după cum, în egală măsură, nu se îndoiește de ambiguitatea acestuia, text care de fapt rămâne „doar un stimul pentru «deriva interpretării»” (Ibidem., p. 15). Textul verbal sau nonverbal „nu contează decât ca pretext al unor execuții reîntemeietoare, pretextul «liberei pulsionalități a lecturilor» și al atingerii unei stări de frenezie creatoare” (Ibidem., p. 17).
Perspectiva adoptată îi impune criticului să renunțe la termenul (pretențios) operă, câtă vreme coevenimentele (prilejuite de lecturi) îl impun pe interpret în ipostaza de coautor, textul abordat devenind pentru el un semnificativ cotext. Mai mult: „Și, la drept vorbind, nu de puține ori, nu de texte va fi vorba, ci de pretexte” (Ibidem, p 19). De reținut că acest coautor „va căuta efecte din categoria celor despre care se știe că nu au fost intenționate de autor (dar nu îi contrazic viziunea) ori din categoria celor contrare voinței autorului și intenției operei (producând, astfel, răsturnări, paradoxale ori comice, de situație)” ( Ibidem, p. 21). În sfârșit, acest interpret se plasează sub semnul unei trădări creatoare, din perspectiva căreia se motivează în ultimă instanță relația interpretului cu opera/textul, o relație care, arghezian vorbind, se consumă în singurătate și cu puterile neajutate de autor ori de opiniile critice anterioare.
Co-autor al operei, chiar dacă aceasta poate să-l irite pe autorul al cărui nume este scris pe copertă, adevăratul cititor rămâne cu siguranță un complice al textului.