Ești grozav, cel mai talentat om pe care îl cunosc, arăți foarte bine astăzi, ce ți-ai făcut la păr? Oricare dintre noi ne umflăm în pene, măcar puțin, și ne gândim – uite, cineva recunoaște valoarea! (firește, doar dacă nu suntem măcinați de sindromul impostorului, de care vorbeam nu de mult în alt text). Sigmund Freud spunea că în fiecare dintre noi zace un mic narcisist, care se activează în aceste momente; omul are o nevoie înnăscută de aprobare din partea celorlalți, fie ei apropiați sau străini. Mark L. Knapp, expert în comunicare de la Universitatea din Austin, Texas, spune că, de obicei, integrăm fiecare compliment primit în felul în care ne vedem pe noi înșine și apoi, involuntar, căutăm în continuare același tip de complimente pentru validare. Dacă nu primim deloc laude, ne simțim „secați” psihologic, spune același Knapp. Complimentele activează aceeași parte a creierului care „scânteiază” și când primim recompense materiale, chiar și atunci când suntem conștienți că omul care ne laudă urmărește ceva, fapt dovedit clar prin studii pe voluntari, cu ajutorul rezonanței magnetice. Și asta pentru că ambele situații ating nevoi fundamentale ale omului – banii ca sursă de siguranță, securitate în viitor și complimentele ca recompensă socială. Un alt studiu sugestiv, tot pe voluntari, a urmărit două grupuri care au primit câteva sarcini foarte simple, manuale, repetitive. Acestea s-au reluat a doua zi, iar grupul care a primit constant laude și încurajări a fost mult mai harnic, mai eficient. Sigur, studiile au fost mici, discutabile și deci greu de extrapolat, dar arată faptul că primirea încurajărilor funcționează ca un premiu la nivelul societății și crește performanțele, „cheful de lucru”. Un alt studiu ceva mai extins, desfășurat într-un campus universitar, a solicitat voluntarilor să ofere complimente cu o anumită regularitate celor întâlniți, evitând tenta sexuală sau senzația de flirt. În timpul studiului au fost interogați și urmăriți atât cei care primeau complimentele, cât și cei care le ofereau. Aceștia din urmă, în marea lor majoritate, erau anxioși în special din cauza ideii de a intra în vorbă cu un străin, dar și a modului în care complimentul lor urma să fie primit (cu neîncredere, cu teamă, cu circumspecție). (Vanessa Bohns). Atât cei care au făcut complimente dezinteresate, cât și cei care le-au primit s-au simțit mult mai bine, mai încrezători, cel puțin pentru ziua în curs; foarte puțini au fost cei deranjați de interacțiunea spontană cu un străin care avea ceva frumos, amabil de spus. Deși percepția inițială era aceea că majoritatea celor abordați se vor considera agresați, hărțuiți sau victime ale unor glume proaste. De cele mai multe ori, cei care ar dori să facă un compliment spontan cuiva necunoscut se abțin tocmai pentru a nu crea o impresie falsă – mai degrabă suntem gata, se pare, să sărim „la atac” pentru nimicuri, decât să spunem cuiva, la o coadă, „ce cămașă frumoasă aveți”. Situația este similară și cu cei mai apropiați, de exemplu cu colegii de la locul de muncă. Michelle Rozen spune că lucrurile simple, precum a face complimente cuiva, ar ajuta la reducerea stresului de la locul de muncă.
Cu alte cuvinte, cum ar fi să vorbim frumos, în loc să vorbim urât? Un compliment face cât 100 de dolari virtuali – dar puterea vorbelor bune este imensă (2 Second Decisions: The Secret Formula for Leading Change by Making Quick Winning Choices). O știm de mult: „Vorba dulce mult aduce”. Creierul nostru este setat din cele mai vechi timpuri pe perceperea elementelor negative din jur, potențial periculoase, pentru a ne feri de amenințări. În ziua de azi, când nu mai trebuie să mergem în pădure să vânăm și nici să dormim cu securea sub cap, am rămas, totuși, setați pe acest mod agresiv de analiză. Astfel încât umblăm de colo-colo prin lume la vânătoare de greșeli – ale celorlalți, evident. Și, ca urmare, criticăm și atacăm constant pe toată lumea. Dacă am încerca să facem complimente în loc să criticăm, am putea să ne forțăm creierul să vadă celebra parte plină a paharului în multe situații în care criticile sunt banale, inutile și ne-cerute. Desigur, nici extrema în care ne plimbăm zâmbind dulce și lăudând pe toată lumea nu este o alternativă viabilă, ci mai degrabă ușor ciudată. Dar o tentativă de a vedea și binele din jur ar schimba mult starea de spirit și a celui vizat și a celui care face asta.
În general, lucrurile bune sunt luate drept normale și de aceea rămân ne-subliniate, ne-remarcate de cei din jur. Iar primirea unui compliment face ca, involuntar, cel lăudat să repete acel lucru, la fel de bine sau mai bine, pentru a mai primi astfel de aprecieri. Este ca o mică dependență care creează un cerc, dar nu vicios, dacă este în doze mici. O condiție esențială este măsura și sinceritatea. Și echilibrul, pentru că, nefiind la un curs de mindfullness, trebuie să subliniem și reversul. Dacă o critică permanentă poate fi echivalată cu bullyingul, la fel și lauda exagerată poate să afecteze respectul de sine și performanțele. În anii 80-90 apărea noțiunea de self-esteem la nivelul mass media și se inducea deja ideea că dacă o laudă mică ajută puțin, o laudă constantă și chiar exagerată ajută mult. Logica nu e chiar atât de simplă, din păcate. După cum deja spuneam mai sus, lauda acționează ca un drog care, la fel ca oricare drog, este bun până la un moment dat; dar care este punctul din care devine prea mult? În Journal of Personality and Social Psychology se arăta încă din anii 80 că un copil lăudat excesiv pentru lucrurile mici, de zi cu zi, devine dependent de laudă în așa măsură încât nu va mai face nimic dacă nu va mai primi acele laude. Cu alte cuvinte, dacă un copil va fi lăudat când face ceva din plăcere, în final nu va mai resimți bucuria intrinsecă a acelei activități, ci va aștepta felicitările exterioare; iar dacă acestea nu vor mai veni, își va pierde interesul pentru acea activitate simplă. Medicul psihiatru Milton Erickson spunea că, în experiența lui cu pacienții, lauda excesivă duce la clasificarea greșită a activităților de zi cu zi – ajungi să crezi că un lucru banal, pe care îl face toată lumea, este deosebit, și vei aștepta mereu laude pentru el. Nu trebuie să fiu lăudat dacă nu am pocnit pe cineva cu mașina pe trecerea de pietoni sau nu am jefuit o bătrânică. Și asta pentru că, dacă subliniem un act normal ca fiind excepțional, el chiar va ajunge să fie o excepție. Desigur că în aceste ultime exemple este vorba despre situații clinice, pentru care viața de zi cu zi este altfel decât cea „obișnuită”. Dar concluziile sunt valabile și în general. În UK exista o taxă plătită elevilor pentru efortul deosebit de a se prezenta la școală. 30 de lire pe săptămână. Chiar dacă a fost gândită ca un stimulent (poate și ajutor real pentru cei mai nevoiași) a dus la scăderea drastică a notelor, a chefului de a studia, din moment ce răsplata era destinată prezenței, ceea ce elevul deja făcea. Exagerarea face ca lucrurile obișnuite să pară ieșite din comun și etichetarea cuiva drept extraordinar pentru că își îndeplinește sarcinile de zi cu zi poate să fie contraproductivă. Valabil și la copii și la adulți – dacă îi spunem constant unui copil că este grozav pentru că a ajuns la timp la școală sau și-a făcut temele va ajunge să se creadă cu adevărat ieșit din comun, deși toți copiii din jur fac exact același lucru. Iar dacă transformăm din copilărie normalul în excelent, adultul va avea cu siguranță ceva probleme de conectare la realitate. Marea mișcare a self-esteem-ului laudă constant omul pentru „tot ceea ce este el”. Un lucru bun, dar plin de pericole. Ca oricare alt lucru în exces, lauda exagerată îi scade valoarea – toți avem un amic sau o cunoștință care ne spune de câte ori ne vede „vai de mine ce bine arăți, extraordinar, ce om minunat, ce bine îți stă cu bluza asta”, într-un extaz total și cu un aer de adorație. În aceste cazuri este vorba, de cele mai multe ori, despre cel care laudă și flatează constant, și nu despre noi (probabil în acea zi toți cei întâlniți au primit același tratament) – manipularea celui lăudat, co-dependența (dacă lăudăm exagerat pe cineva îl determinăm să ne placă, să ne caute), teama de respingere și probleme de intimitate, de comunicare și de relaționare cu cei din jur, sau, in extremis, tulburarea de personalitate de tip narcisist – cel lăudat te va prețui și mai mult, va răspunde la complimentele excesive prin adularea ta, a celui care oferă cu generozitate aprecierea – este un joc al minții, mai mult sau mai puțin, al narcisistului care laudă ca să-și asigure starea de bine și masa de admiratori. Desigur, între complimentarea cuiva pentru o culoare frumoasă a unei eșarfe și lauda excesivă pentru orice, există o grămadă de variante și de nuanțe care sunt greu, uneori, de diferențiat de flatare, manipulare și minciună. Dar toate se bazează pe reacția pur omenească, primordială, de satisfacție și automulțumire imediată, cu atât mai puternică cu cât se mulează mai bine pe părerea bună despre noi înșine.