Sergiu Pavel Dan
O istorie lucidă a Revoluției Franceze
Editura Şcoala Ardeleană, Cluj-Napoca, 2018

 

Întrebarea din titlu se insinuează viclean în mintea cititorului după lectura cărții scrise de universitarul Sergiu Pavel Dan, O istorie lucidă a Revoluției Franceze. Evenimente desprinse din haosul istoriei şi puse sub lupa obiectivității absolute nu există. Într-o mai mare sau mai mică măsură, aceste analize se dovedesc a fi până la urmă partinice, atinse de subiectivitate şi interese. Mai ales când e vorba despre un fenomen de asemenea amploare ca Revoluția Franceză. Nu spun nimic nou în această privință. După cum se ştie, şi eseistul clujean subliniază acest adevăr, „actul insurecțional al Revoluției Franceze, a fost descris în culori favorabile în anii ’50 -’60 ai secolului XX la noi ca important act istoric argumentativ pentru revoluția bolşevică, extinsă în Estul european”. Demersul autorului de aici porneşte, împreună cu trena paralelismelor. El vrea să tragă vălul de pe lucruri şi să înfățişeze adevărata față a „cursului revoluției”, aplicând o judecată lucidă asupra faptelor şi crimelor din anii terorii. Da, din acest punct de vedere, subiectivitatea şi probitatea analistului poate tinde spre „o istorie lucidă”, dezbărată de ideologisme desuete. Abordarea Revoluției Franceze se poate face azi de pe principii mult mai umane, ne asigură autorul studiului. Unele din faptele incriminatorii sunt încă ținute secret în arhivele franceze, întrucât sunt din cale afară de neonorante (ca să nu spun macabre) pentru orgoliul unei națiuni care se respectă şi cultivă idei liberale, democratice, dar care şi-a masacrat cetățenii în asemenea hal. În acest sens luciditatea înseamnă dezvăluire, luare în posesie a realității crude. Cel puțin privirea înapoi să fie lucidă, dacă prezentul a fost tulbure. Pe această direcție rațională se postează gândirea universitarului clujean. Dezvăluirile (majoritatea cunoscute şi reinterpretate) sunt de-a dreptul copleşitoare. După lectura cărții, te întrebi dacă Franța mai poate fi considerată patria raționalității.
După o trecere în revistă judicioasă şi amănunțită a evenimentelor halucinante, fioroase în sine, spre final autorul şi-l ia părtaş la concluzii pe Eugène Ionesco, exemplar spirit lucid, pentru a se ralia la sentințele acestuia: „Ce vechi şi ros de molii e mitul Revoluției! şi Când utopia devine stat, obligație, lege, ea se transformă în coşmar”. Ca şi marele dramaturg francez-român, profesorul Sergiu Pavel Dan nu se lasă influențat de istoricii francezi „încântați de strălucita lor mare revoluție republicană”. Mai mult chiar, loveşte în orgoliul acestor istorici, declarându-se sceptic şi în privința numirii de către Edgar Quinet „Evanghelia Timpurilor Noi” pentru Declarația drepturilor omului şi ale cetățeanului, document-program invocat permanent drept cartă a democrației de pretutindeni.
Condescendență şi maximă înțelegere manifestă autorul pentru cuplul nefericit Maria Antoaneta şi Ludovic al XVI-lea, căzut în mâinile unor plebei „ajunşi în fruntea bucatelor”. Istoria colierului, luxul exagerat şi presupusa frivolitate a „austriecei” au inflamat mulțimile până la izbucnirea revoltei. Marat cu gazeta lui L’Ami du peuple a contribuit din plin la acest dispreț, ba char i-a îndemnat pe francezi să-i spintece pe regalişti. Despre „istoria colierului” Goethe spune că a fost „prefața imediată şi fundamentul Revoluției”, astfel că apogeul nemulțumirilor a fost atins în 14 iulie 1789, când mulțimile au furat arme din Hotelul Invalizilor şi au luat cu asalt Bastilia, unde erau doar 7 deținuți şi niciunul dintre ei nu era deținut politic după cum se credea. Cu toate acestea, marchizul Bernard René Jordan de Launay, guvernatorul fortăreței, a devenit prima victimă a revoluției, alături de vreo optzeci de morți (regalişti şi insurgenți). Dacă în 1789 existau în Paris 10 închisori, în 1793 numărul lor a ajuns la 50. Perspectivă sumbră pentru nobilimea conservatoare vizată, urgisită. Deteriorarea relației dintre rege şi insurgenți duce la accelerarea incriminării şi înființarea Tribunalului revoluționar unde vor fi condamnați la moarte prin ghilotinare toți apărătorii monarhiei.
Sergiu Pavel Dan parcurge analitic etapele revoluției, ilustrând în capitolul Profiluri şi destine ale martirilor terorii cazuri particulare de victime şi călăi, lideri şi slujitori prea zeloşi, prinşi în delirul istoriei. În tot ce scrie, autorul este un admirator al aristocrației şi deplânge soarta acesteia în anii răzmeriței populare. Scriitorul Villiers de l’Isle-Adam, descendent dintr-o ilustră familie nobiliară ruinată total de revoluție, a fost nevoit toată viața să lupte cu sărăcia şi mizeria. Resentimentele față de originea socială, întocmai aşa cum ele s-au manifestat la comunişti împotriva burghezilor sau moşierilor, au stat la baza multor crime. Prințesa Lamballe, căsătorită cu un urmaş al Bourbonilor, a atras atenția prin fidelitatea ei regalistă şi, după pronunțarea sentinței, i s-a aruncat mojicia „Eliberează încăperea, cucoană”, apoi a fost măcelărită cu o cruzime canibalică. Sinistrul acuzator Fouquier-Tinville, „precursorul stalinistului Vâşinski”, o trimite la moarte pe sora regelui, frumoasa Elisabeth, dar înainte de execuție e obligată să asiste la decapitarea tuturor prietenilor ei, femei şi bărbați. Când călăul îi îndepărtă broboada ce-i acoperea umerii, ea îi cere, în virtutea educației primite, care punea preț pe pudoare şi decență: „În numele cerului, domnule, acoperiți-mă!”. Ultimele cuvinte ale condamnaților sunt evocate şi interpretate ca mărturii ale unor caractere nobile în stare să înfrunte destinul cu demnitate. Ilustrul chimist Lavoisier a cerut instanței răgazul de câteva zile pentru a duce la bun sfârşit ultimul experiment ştiințific. I s-a răspuns tăios: „Republica n-are nevoie de savanți”. Autorul cărții rămâne surprins de „varietatea şi multitudinea oamenilor de valoare lichidați sau ostracizați de valurile Teroarei” şi întocmeşte o listă, printre care îi găsim pe prozatorul Jaques Cazotte, pe poeții André Chénier, Fabre d’Églatine, Jean-Antoine Roucher. „Comuna insurecțională” cu societățile afiliate iacobinilor, „puse în mişcare de clubul Cordelierilor, condus de Danton”, este numită „sinistru preludiu al omonimei comune totalitare sovietice, asiatice şi est-europene de mai târziu”. Danton este „protagonistul cam înfrumusețat al dramei lui Camil Petrescu”. Din mărturiile unui regalist refugiat la Londra, ministrul Justiției este numit „şeful asasinilor, ordonatorul suprem al masacrelor, căruia i se datorează asasinarea a opt mii de indivizi în închisori”. Atunci ce să mai spunem despre radicalul Robespierre? Doamna girondină Roland vede în Danton un „mizerabil avocat încărcat de datorii”. Va sfârşi sub ghilotină ca şi tenebrosul incoruptibil Robespierre, că­indu-se
pentru înființarea tribunalului revoluționar care l-a condamnat la moarte. Răsturnările de situație stau sub semnul absurdului. În valul revoluționar este prins şi căpitanul Rouget de Lisle, regalist convins, care a compus versurile şi melodia Cântecului de război pentru armata Rinului, menit să devină la Marsellaise. Revoluționarii l-au adoptat ca Imn al Republicii, iar pe creatorul acestui imn, pentru că s-a opus sechestrării regelui, l-au întemnițat „în vremea Teroarei în închisoarea Saint-German-en-Laye”.
Masacrele s-au extins şi în alte oraşe, Franța devenind „abatorul omuciderilor”. Ghilotina, invenția, „instrumentul doctorului Guillotin, se transformă dintr-o unealtă a execuției rapide într-un nedorit instrument de tortură”. Peste tot au loc ghilotinări. Documentele despre oraşul Lyon din timpul Revoluției sunt în controversă cu declarațiile oficiale. De ce? de întreabă autorul. „Se pare că francezilor pur şi simplu le e cam ruşine de orgia de atrocități şi recordul de prost gust etalate atunci în urbea de la confluența Ronului cu Saône”. Oraşul Lyon s-a ridicat împotriva Convenției în 1793 şi a susținut un asediu de două luni împotriva trupelor republicane. Ce a urmat când republicanii au pătruns în oraş? Distrugerea oraşului, a celor mai frumoase case, palate, edificii. „Au distrus, cantitativ, spune autorul cărții, mai mult ca vandalii sau hunii în Antichitate”. Cei doi călăi ai Lyonului, trimişi din Paris ca „reprezentanți în misiune”, au fost Collot d’Herbois, un actor ratat şi Joseph Fouché, un preot răspopit. Printre „antreprenorii morții” se numără şi Jean-Baptiste Carrier, aprigul lider iacobin, „organizatorul înecării a şase mii de oameni în Loara la Nantes” sau Joseph Lebon, „patronul masacrelor din Arras”. Iată că nu numai ghilotina era unealta care aducea moartea, ci şi blânda curgere a Loarei, numită atunci „fluviu republican”. Concluzia, în urma masacrelor, se impune cinic. A avut de unde se inspira Hitler. Dar autorul precizează că „subalternii lui Hitler au executat alte etnii, pe evrei, polonezi, ucraineni sau ruşi”, nu semeni de-ai lor din aceeaşi etnie. În judecata lui Carrier, tartorul din Nantes, se vede „o prefigurare a procesului de la Nürenberg”.
„Dezmățul revoluționar”, extins până la limitele insuportabilului, descris cu scrupulozitate de analist de Sergiu Pavel Dan, cu iacobini „băutori de sânge” şi girondini denumiți „indulgenți” pentru că cereau abolirea Terorii, a scos la iveală pe „emanatul” carierist Bonaparte, dovadă că „revoluțiile sângeroase nu duc deloc automat spre democrație”. Aluzia la „emanatul” revoluției româneşti din 1989 e străveziu acidă în planul echivalărilor. Faptele, crimele şi greşelile Revoluției Franceze, după cum le prezintă profesorul clujean, constituie un nucleu în sine, cu exponențială extindere în istoria mondială, recognoscibile pretutindeni. Spiritul revoluționar francez, despuiat de poleiala oficială, s-a dovedit a acționa haotic, stârnind bestialitatea de tip rinocerist, ionesciană, înregistrând succese discutabile cu prețul unor imense crime. Eseul de mare valoare analitică al lui Sergiu Pavel Dan O istorie lucidă a Revoluției Franceze arată că istoria scrisă de învingători nu e Istoria cu literă mare exclusivistă, ci Istoria gravă, scrisă cu literă mare problematică.