Un scriitor brașovean înzestrat cu o deosebită sensibilitate, a cărui creație dovedește o veritabilă maturitate artistică, dobândită prin erudiție și talent, este Mihaela Malea Stroe. De-a lungul a câteva decenii de activitate, distinsa doamnă a experimentat variate genuri, de la poezie, proză, teatru, până la eseu și cronică de carte, încât a devenit o autoritate în peisajul literar al Brașovului, pe lângă alte condeie valoroase și originale.Volumul care confirmă aceste afirmații se numără printre puținele cărți, din ultimii ani, care, propunând o arhitectură narativă deosebit de complexă, reușește să țină trează atenția cititorului, de la început, până la final, deși tomul numără nici mai mult, nici mai puțin, 544 de pagini. Este o carte masivă, intitulată Seara nucilor verzi (Editura Eikon, București, 2018), un roman ce pare scris odată cu scurgerea vieții, spre oglindirea nemijlocită a ei, pentru ca nu cumva adevărul din poveste să se piardă sau să se altereze, cum reiese din îndemnul personajului principal masculin, în jurul căruia se țes firele văzute și nevăzute ale tramei narative, în esență ale unui destin: Scrie, pentru că numai așa adevărul din poveste este și rămâne adevărul tău, pe care nimeni nu-l poate altera sau înstrăina.1 De altfel, scrisul, ca unică posibilitate de a imortaliza fapte și oameni, este una dintre temele care intră în plămada creației vizate.
Parcursul narativ semnat de Mihaela Malea Stroe poate avea, asupra unui cititor atent și determinat, efectul unei simfonii devastatoare, trecerea de la un registru la altul, suișurile în cele mai înalte note și căderile în cele mai joase lăsându-l fără aer. Iar la final, inevitabil, apare întrebarea: IUBIRE sau SINGURĂTATE? Se pot armoniza cele două ipostaze, aparent antagonice? Traseul personajelor oferă un răspuns afirmativ. Dar, să vedem despre ce este vorba.
Periplul epic se deschide cu momentul dramatic în care eroina, Bogdana Serafim, trebuie să facă față stingerii soțului său, înecat în apele mării. Rămasă văduvă cu doi copii, unul de 10 ani (fata) și altul de 5 (băiatul), protagonista pare a-și păstra echilibrul, defulările ei petrecându-se în plan oniric, cel plecat continuând să ființeze în numeroase vise de unde, prin gesturi tainice, intervine în viața familiei, în special a mamei care, treptat, se conectează profund cu lumea nevăzută, reușind să „citească semnele” și să identifice o coerență a lor. Situația femeii este tulburătoare, cu atât mai mult cu cât analepsele, orchestrate cu măiestrie narativă, ne spun că mariajul ei nu fusese lipsit de încercări. Tudor, dispărutul, își părăsise temporar familia, întâlnind o veche iubire neîmplinită, pe Brigitte, la care pleacă imediat ce ieșirea din țară îi va fi permisă: În cei doisprezece ani, cât fuseseră împreună, câțiva au stat sub semn de grea înstrăinare. Se cădea să scrie și despre asta, să nu creadă cititorul că mariajul lor a fost permanent dulce ca șerbetul și că de aceea Bogdana s-a sihăstrit în mijlocul oamenilor. Chiar nu fusese așa, însă iubirea îi dăduse putere să treacă peste toate supărările și durerile și, uneori, avea o bănuială că Tudor începuse cu adevărat să o iubească abia atunci, cu un an înainte de a se petrece din lumea asta.2 Adevărul este fără echivoc: căsnicia a însemnat pentru Bogdana, în cea mai mare parte a timpului, singurătate, o copleșitoare neîntâlnire cu celălalt, un gol. La nouă ani de la moartea lui Tudor, într-o altă zi de 28 ale lunii august, data tragediei, Bogdana îl întâlnește pe Bogdan Svoboda, traducător celebru, venit într-o delegație pe care ea, în mod oficial, o va întâmpina la gară. Întâlnirea are toate datele predestinării, întregul nucleu narativ trăgându-și seva din această iubire, care crește treptat, până la a atinge dimensiuni metafizice. Cei doi se văd rar, dar comunică prin scrisori inundate de o poezie unică, așa cum numai doi oameni exersați în mânuirea cuvântului o pot face. Deducem că Bogdan este prizonierul unei căsătorii nefuncționale, asemenea eroului din Scurtă scrisoare pentru o lungă despărțire3, trăind o singurătate atât de cunoscută Bogdanei: Am „degustat” singurătatea asta și știu ce gust crâncen, de venin amestecat cu oțet, are tăcerea stearpă sau „dialogul zero”, când schimbi de musai vorbe goale cu cel (sau cea) de care ești legat prin cununie. Legat, Nu unit.4 Viața femeii începe să se lumineze, ea însăși se transformă, atinsă de focul năvalnic al unei iubiri neașteptate, care o întinerește, descoperindu-i laturile adolescentine ale ființei. Este însă o iubire interzisă: Bogdan nu e liber și nu pare hotărât a se desprinde dintr-o căsnicie care îi face mai mult rău decât bine. Încep frământările, ezitările, gesturi firești între doi oameni, încă tineri, neduse până la capăt. Teama, gândul de a nu fi o intrusă, de a nu perturba o anumită ordine, toate o determină pe Bogdana să facă greșeli care îl îndepărtează pe Bogdan, derutându-l. Pe de altă parte, bărbatul, descoperindu-i talentul literar, o îndeamnă insistent să scrie, ca și cum acesta ar fi fost înțelesul tainic al întâlnirii lor: Nu înceta să scrii, întoarce-te și la proză, n-o abandona.5 sau Tu scrii bine și frumos pentru că ai curaj să scrii despre tine. Iar de aici începe adevărata literatură.6 În ambele situații, atât în cazul Bogdanei, cât și în al lui Bogdan, se remarcă o anume reticență, o neîncredere, convertite în perioade de recluziune în sine, ca într-o carapace, sub umbrela unei singurătăți asumate ca mod de viață, ca un dat. La început, Bogdana refuză sistematic ideea de a mai vedea pe cineva, în afară de Tudor, ca un potențial partener, deși relația lor avusese suficiente fisuri traumatizante. Sau poate de aici derivă refuzul: o modalitate de a preveni o altă suferință: Da, Peter, mi-am asumat singurătatea și, da, poate că e un fel de „blocaj” în sufletul meu, un zid care a crescut acolo, „baricada” aia de care zice Miruna, dar n-am ridicat-o eu, a crescut de la sine și nu simt nevoia să o înlătur.7 În relația cu Bogdan, se întâmplă, în mod repetat, să „fugă”, spre a-și reîntâlni singurătatea, ca și cum aceasta ar fi avut un veritabil rol protector: Acum l-am lăsat pe Bogdan singur, în casa Mirunei, în lăcașul lunii de miere. Am fugit, iarăși am fugit.8 La rându-i, Bogdan reclamă momente în care dorește să fie singur, doar singurătatea putându-i aduce alinare: Am hălăduit și ieri, și azi prin Santavila. Nu l-am anunțat pe Bogdan că voi fi aici, i-am respectat dorința de singurătate până va rezolva problemele cu care se confruntă.9sau Dragă Bogdana, cu atât mai frumoasă a fost surpriza mesajului tău, cu cât eram departe de lume, singur cu poezia sublimei singurătăți a visătoarelor gondole.10 Comparativ cu personajul lui Peter Handke, care își trăiește cu anxietate singurătatea, eroul Mihaelei Malea Stroe o consideră o binecuvântare. În condițiile date, este firesc ca o asemenea iubire să rămână suspendată în cârligele nevăzute ale timpului11și, ca un paradox, eroina să nu fie ocolită de ispita descoperirii unei ipotetice trădări, în sensul retragerii bărbatului iubit spre alte zări, aparent mai prielnice, dar, în esență, otrăvitoare. Cert este că Bogdana a iubit de fiecare dată deplin, în accepțiunea biblică a cuvântului: Iubirea, când e iubire, răzbește peste toate încercările, oricât ar fi de grele – toate le rabdă, toate le iartă, n-are nevoie de explicații sau justificări.12 Viziunea ei despre dragoste nu se întâlnește cu aceea a bărbaților cu care, un timp limitat, își împarte viața. Tudor conștientizează relativ târziu cât de profundă este dragostea soției, destinul neacordându-i șansa trăirii bucuriei acestei descoperiri, în timp ce Bogdan, chiar dacă are revelația iubirii autentice, nu dovedește suficientă forță de a lupta pentru ea. Doar Bogdana continuă să iubească așteptând, mereu așteptând, plasând irevocabil fiecare experiență sub pecetea unei șanse providețiale.
Pe lângă această poveste de dragoste în singurătate sau de singurătate în dragoste, romanul Seara nucilor verzi este un roman eclatant și din perspectiva planurilor secundare, sumar, dar elocvent schițate. Există, așadar, un palier consistent ce creionează imaginea prieteniei, cu rolul ei vital în viața unui om. Prietenia îndeplinește o misiune crucială în desfășurarea faptelor. Fără prietenii care au înconjurat-o cu dragoste și devotament, Bogdanei i-ar fi fost mai dificilă surmontarea dificultăților ivite de-a lungul anilor, ca mamă singură, cu doi copii. Figuri bine conturate, precum Peter, Miruna, Ilinca, David Iordan sau Karina, reprezintă tot atâtea instanțe-suport ce o ajută pe eroină să își păstreze echilibrul sufletesc, să-și deschidă larg ochii și să accepte schimbările incontrolabile pe care existența i le oferă, ca provocări. Sunt oameni aleși, parcă trimiși de Dumnezeu, oameni care o ascultă cu răbdare, îi analizează comportamentul și nu se dau înapoi atunci când e necesar să ofere un sfat sincer, un ajutor. În acest sens, memorabile rămân personaje precum Peter, prietenul de departe, aflat neclintit la „datorie”, înger păzitor și duhovnic, oferind necondiționat consiliere și sprijin moral. Schimbul de scrisori dintre cei doi este impresionant și relevant, în egală măsură. De asemenea, reține atenția comportamentul Mirunei, care își cunoaște foarte bine prietena și nu ezită, când e nevoie, să-i țină scurte dar profunde prelegeri, cu rol de limpezire a apelor. Este magistrală intervenția ei din capitolul Cu Miruna, la terasa de taină, în care aceasta îi explică Bogdanei, precum un excelent psiholog, nedespărțit în judecată de Dumnezeu, că: Întâlnirea voastră, a ta cu Bogdan, ți-am mai spus, e un privilegiu. E privilegiul îngerilor triști, e izbânda răbdării, credinței, speranței. Și e răsplată și e binecuvântare, și taină de mare frumusețe ce poate să tămăduiască lumea de cancerul dezolării.13

 

 

Note
1 Seara nucilor verzi, Editura Eikon, București, 2018, p.459.
2 Ibidem, p.60.
3 Peter Handke, Scurtă scrisoare pentru o lungă despărțire, Editura Art, București, 2019.
4 Seara nucilor verzi, Editura Eikon, București, 2018, p.198.
5 Ibidem, p. 459.
6 Ibidem, p. 212.
7 Ibidem, p. 49.
8 Ibidem, p.323.
9 Ibidem, p. 393.
10 Ibidem, p. 468.
11 Ibidem, p.323.
12 Ibidem, p.442.
13 Ibidem, p.133