Cele două iubiri devorante ale lui Petrini se numesc Matilda şi Suzy Culala, una mai fatală decât cealaltă, din moment ce inaderența celor două la spațiul intim al lui Petrini, la viziunea sa reformatoare, le impune acestora o feminitate excesivă, care nu stimulează, ci mai degrabă distruge. Dar totuși, dintre toate ipostazele feminității create de Marin Preda, Matilda rămâne, prin vigoare şi dinamism, un caz spectaculos de transformare morală şi afectivă la dimensiunile monstruozității, „animal de rasă, mândră, nepăsătoare, dură, fragilă, sinceră şi ipocrită, pudică şi neruşinată, fățişă şi misterioasă” (N. Manolescu). Arhitectă de profesie, Matilda era soția poetului Petrică Nicolau, iar Victor Petrini, deşi prieten cu acesta, va contribui la despărțirea lor. Povestea sentimentală în care Victor Petrini începe de acum să se implice îi va aduce, la început, momente de intensă bucurie, apoi, prin însăşi evoluția ei dramatică, tot mai multă dezamăgire, euforie sau perplexitate, teamă şi repulsie. Poate şi din acest punct de vedere, volumul Cel mai iubit dintre pământeni este considerat, printre altele, o descripție minuțioasă a unei stări de ură şi demență a unei ființe umane pentru o altă ființă umană, fiind suficient să reamintim în acest sens că literatura lumii ne-a oferit atâtea exemple prin care ni se dezvălui că ura, prin puterea ei de atracție, de fascinație se învecinează cu iubirea. O frumusețe ostentativă, rafinată și înșelătoare, eroina lui Marin Preda e invadată de stihiile ei dinlăuntru, care, conlucrând cu cele din exterior, rup orice barieră, subminându-i forța vitală. Oscilând între fervoare şi răceală, fermă şi şovăitoare, „fascinantă” şi nu lipsită de „ceva grosolan” (cum singură afirmă), Matilda nu-i întregeşte eroului existența, ci, dimpotrivă, îi accentuează senzația de absurd. „Nimeni nu e bun, deci nici eu”, declară cu detaşare arhitecta. Femeia care îl dusese pe profesorul Nicolau la exasperare, care alimentează iluziile şi disprețul mai tânărului decât ea Petrini, apoi întreprinde un alt mariaj (al patrulea!) cu un demnitar influent – legătură şi ea desfăcută –, amanta plină de vitalitate, dar asaltată de „duşmani bizari din interiorul ființei ei” şi speriată de singurătate, devine, oricum, o figură memorabilă, una dintre cele mai expresive în genul ei. Am putea vedea în această Matilda „un Petrini feminin”, un personaj la fel de captiv între țărmurile interioare, la fel de derutat de cele exterioare, sau, cum ar spune Monica Spiridon, „un fel de Ioanide pe dos, obtuză, lipsită de rafinament şi de orizont intelectual, într-un fel o încarnare simbolică a principiului distrugerii”. Unii i-au reproşat autorului că a construit o Matilda prea trivială, ignorându-se probabil că abia trivialitatea animalică, asortată vicleniei, frumuseții şi deprinderii anumitor comportări ale unei „femei de lume” îi conferă Matildei o puternică personalitate. Dominată de instincte contradictorii, stârnind concomitent atracție şi repulsie, datorită francheții şi aerului ei enigmatic, voluntară şi descurcăreață, pătimaşă, nebună şi rece, calculată totodată, profundă şi superficială în egală măsură, Matilda trăieşte „cu o intensitate extraordinară şi întruchipează o fantastică energie subjugătoare şi destructivă” (Ov. S. Crohmălniceanu).
Mereu surprinzătoare în reacții, aproape agresivă şi de mare putere de persuasiune, Matilda este un caracter posesiv, nu acceptă să piardă şi găseşte oricând soluții pentru a se menține la suprafață. Urmându-i imediat unui profesor universitar, un evreu bătrân, care, la plecarea din țară, îi lasă moștenire un apartament, al doilea soț, Petre Nicolau, se arată şi el o ființă a contrastelor. Slab temperamental şi supus ascendenței celorlalți, Nicolau admite cu luciditate că relația sa cu Matilda pare să fie de natura unei noncomunicabilități, înțelese, în cazul strict al conviețuirii, ca o lipsă de respect față de partenerul ipostaziat în interlocutor. Nu trece mult și, după un divorț amiabil de Petrică, Matilda se căsătoreşte în toamna anului 1948 cu Victor Petrini, după ce, cu un an înainte, se înscrisese în partid, reuşind ca prin fiecare acțiune a sa să îşi dezvăluie latura ascunsă a existenței, rădăcinile psihologice ale unei feminități schimbătoare şi dominate de instincte contradictorii. Între momentele inițiale de intensă bucurie şi clipele de amărăciune se acumulează o serie de detalii care, în loc să „descifreze” enigmele comportamentului său, dimpotrivă, le amplifică. Caracter posesiv, ea nu acceptă să piardă şi găseşte soluții cu totul neaşteptate pentru a se menține la suprafață. Se amuză, de exemplu, pe seama analfabetismului unor conducători de partid, precum Culala, sau a unor miniştri, ca Zăroni, și râde de actualul primar comunist, pe vremuri plăcintar într-o dugheană din spatele facultății. Femeie cultivată, de „o incredibilă vitalitate, acaparantă, imprevizibilă, visceral violentă, agresivă şi obstinată, Matilda trece brusc de la tandrețe la ură, expresie a unui suflet total irațional, obscur şi absurd” (Al. Piru).
Şefă la serviciul de arhitectură, Matilda este bine informată şi ştie să-şi joace rolul interesului politic, fără excese şi fără acțiuni care să o compromită, asemenea stări de echilibru socio-profesional alternând tot mai frecvent cu o serie de izbucniri afective, cu treceri labile de la iubire la ură dezumanizantă. În aceste împrejurări, eroina îi mărturiseşte lui Petrini de la început un adevăr esențial despre ea: „eu am in minte şi ceva grosolan”, afirmație care se suține şi se confirmă destul de repede tocmai prin manifestările verbale violente ulterioare. Legat de aceasta, faptul cel mai important privind personalitatea Matildei este nevoia ei permanentă de verbalizare, de transformare (şi deformare) a trăirilor în cuvinte. Discuțiile dintre Matilda şi alte personaje din anturajul ei se poartă, de regulă, ca între adversari şi nu sunt niciodată neutre, pure discuții de idei, ci sunt purtate în contradictoriu şi adesea dintr-un imbold irațional de a-și înstrăina participanții. Matilda va da dovadă de un adevărat talent în a deforma (cu ajutorul cuvintelor) fapte din viața lor comună, în a le denatura sensul, fără a-şi înțelege nici ea însăşi atitudinea, cu atât mai puțin bărbatul care va continua, tot irațional, să o iubească până în ultima clipă. Poate și de aceea, pentru Petrini este dureros să observe încălcarea unei „morale severe” cunoscute de secole, potrivit căreia femeia „îl urmează”, chiar şi la modul concret, pe bărbat (el „face practic muierea să-l urmeze, el merge înainte şi muierea vine cu o jumătate de pas în urma țăranului”). Mânată de un rău interior, scria cineva, se întâmplă ca „duşmani” necunoscuți să-i iasă la iveală ducând-o la acte abjecte, vecine cu patologicul, ceea ce i-ar fi îndreptățit pe mulți comentatori ai romanului Cel mai iubit dintre pământeni să spună că Matilda se înrudeşte cu demonii lui Dostoievski și, conştientă de natura ei abisală, îşi trăieşte „stările” în timp. Conflictul care se stabileşte treptat aici este în primul rând în personalitatea Matildei. Pe de o parte, aceasta este posedată de „demonul” ideilor generale (şi al nevoii de verbalizare semnalată deja) – „idei blestemate!”, exclamă ea, „fără ele suntem orbi, cu ele ne înstrăinăm de noi înşine”, care se nasc şi există numai prin intermediul discuțiilor, despre care ştim că „pur şi simplu o îndârjeau”, că „nu le putea birui”, al conversațiilor duse în general pe „acest teren neprielnic”. Dincolo de această atitudine, sesizăm aici un anume ascendent al femeii asupra lui Petrini, care, cu toată pregătirea teoretică, ajunge în impas, dragostea sa degenerând în indiferență şi apoi în ură. Firul poveştii se rupe în perioada corespunzătoare celor câțiva ani în care Petrini se află în închisoare, pentru o vină pe care de fapt nu o are. Între timp, în perioada în care Petrini îşi ispăşea pedeapsa, Matilda devine prietena lui Mircea, om cu funcții de răspundere, care o ajută să-şi mențină apartamentul şi îi promite să vadă ce este cu arestarea lui Victor Petrini. Odată cu condamnarea lui Petrini, Matilda a fost pusă în discuție pentru a fi exclusă din partid, fiind salvată de Mircea, cu condiția ca ea să spună că „nu a ştiut nimic”. „Degradarea iubirii dintre Petrini şi Matilda, este de părere Nicolae Manolescu, este o cădere treptată în vulgaritatea sentimentelor şi a comportării.” Atitudinea celor doi este acum una de refuz al celuilalt, fără niciun fel de preocupare, de menajare a persoanei cândva iubite. Anularea dialogului prin violență destramă cuplul, care divorțează. Matilda părăseşte oraşul, se căsătoreşte cu Mircea, urmându-şi drumul distructiv, devenind tot mai sigur că, de fapt, Matilda, asemenea celeilalte mari iubiri a lui Petrini, Suzy Culala, alunecă de la un bărbat la altul în virtutea acestei legi a compensației şi nu pentru că ar fi descoperit iubirea.
De remarcat, în acest sens, talentul de portretist al lui Marin Preda, un portretist magistral al adolescenței, al femeii necăsătorite, al celei căsătorite, al celei divorțate sau pe punctul de a fi astfel, al candorii, al perversității, al miracolului, al absurdului feminin, al femeii la treizeci, la cincizeci, la şaptezeci de ani, al cinismului, al dăruirii sincere, al inteligenței, al farmecului şi al prostiei. Labilitatea psihică şi involuția fizică în timp dovedite de Matilda sunt sugerate de Preda în roman prin proiectarea imaginii personajului în oglinda mai multor reflectori. Pentru părinții lui Petrini, de exemplu, ea este „muierea asta pe care nimeni n-o înțelege”, iar pentru Petrini însuşi, în momentul în care încearcă să o descrie, aceasta este „frumoasă şi urâtă”, avea mâinile cu palmele mari, iar corpul „era voinic, picioare pline”, cu „părul bogat, castaniu” și chipul ei „nu era frumos decât printr-un misterios suflu interior”, adică chipul ei era frumos fizic „prin jocul extraordinar al expresiei”, iar „fruntea și nasul ei erau cam mici, nu într-o proporție favorabilă cu gura, ai fi zis prea mare într-un obraz și el mare și cam prea rotund”. Femeie stihială şi contradictorie, un adevărat lăcaş al demonilor, Matilda e când perversă şi naivă, când impunătoare şi ridicolă, cu instincte speciale foarte puternice, inteligență pragmatică, simț psihologic fin, cu evidente calități materne. Cu o anumită atitudine față de cultură, aculturală în esență, ea e o combinație de snobism feroce şi de totală confuzie a valorilor. Dintre multiplele fațete ale relației erotice din romanul Cel mai iubit dintre pământeni, cea mai frapantă se derulează sub semnul violenței gesturilor, a suspiciunii intolerante. Privite din unghiul relației erotice, Matilda şi Suzi apar drept personaje demonice, ininteligibile în actele lor şi de aceea misterioase. Aproape ca la toți marii scriitori moderni ai lumii, observăm și aici o revenire la ideea cuplului ca nucleu social: Matilda – Petrică Nicolau, Petrini – Nineta Romulus, Petrini – Matilda, Ion Micu (critic literar) – Ivona, Ion Micu – Clara, Ciceo – Lavinia, Petrini – Suzy ş.a. Aflat la capătul a patru experiențe amoroase catastrofale, care l-au implicat existențial în chipul cel mai adânc (Nineta, Căprioara, Matilda şi Suzy), Petrini notează cu amărăciunea unei mari deziluzii: „dacă dragoste nu e, nimic nu e”. Femeie „fascinantă”, de mare relief din proza lui Marin Preda, alternând între căderi şi înălțări, Matilda este una dintre cele mai interesante figuri feminine din literatura română. Personaj principal, multidimensional şi referențial, Matilda este „misteriosul suflet abisal, intrat şi altădată în literatura română, însă niciodată cu atâta forță şi într-o desfăşurare epică atât de amplă ca în romanul lui Marin Preda” (Eugen Simion).