Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Vocile diasporei

Vocile diasporei

În perioada pandemiei, unul dintre subiectele sensibile menținute și reluate în spațiul public a fost cel al diasporei românești. Perioadei de autoexil politic de până în 1989 i-a urmat una caracterizată prin dislocarea unor masive blocuri de forță de muncă, în ultimii ani în special a personalului înalt calificat din domenii cheie (medicină, de exemplu). În paralel, s-au consolidat două tipuri de discursuri pe agenda publică națională sau pe cea a diferitelor state din Europa (Franța, Maria Britanie, Italia, Germania, Spania). În România discursul despre diaspora a fost confiscat politic și utilizat preponderent în preajma alegerilor. Românii din străinătate au devenit nu numai subiect al dezbaterii în ziua votului în raport cu aglomerația de la secțiile de votare, cât și subiect al includerii diferitelor politici pe agenda electorală: „Decidenții utilizează argumentul diasporei pentru a promova diverse politici. Experiența delocalizării, a diverselor forme de mobilitate și, în general, imaginea străinului sunt argumente utilizate frecvent de oamenii politici care caută modele sau rețete de acțiune publică eficiente. A devenit un reflex larg răspândit în sfera decizională raportarea la forme de alteritate și mobilitate transnațională1.”
Exploatarea politică electorală și relativa nepăsare a autorităților naționale în raport cu probleme reale ale diasporei românești, pe fondul unor acuzații rasiste nu numai ale unor jurnaliști străini, cât și ale unor politicieni (cunoscute sunt cazurile britanicilor Nigel Farage sau Anna Firth), nu au dispărut. Totuși, după valurile masive de migrație musulmană începând cu 2015, discursul european s-a schimbat. Taberele de refugiați musulmani au devenit mai periculoase în reflectarea mediatică europeană decât comunitățile de români. Criza migrației a adus beneficii de imagine României (un subiect sensibil și necercetat științific riguros) prin tocmai această mutare a interesului discursiv de pe asocierea infracționalității cu cetățenia română; mai mult, tot atunci a apărut și o anecdotă despre beneficiile social-politice și de imagine aduse României de criza migrației musulmane din 2015: rutele de migrație au ocolit țara noastră, Europa n-a mai vorbit despre problema comunităților infracționale românești, iar Ungaria a aflat unde e granița cu România când și-a propus să construiască gardul care să stopeze migrația. Cu ironie amară privind aceste observații, problemele diasporei românești au rămas la fel de îndepărtate, necunoscute în țară, cu excepția acelor aspecte relatate chiar de cei plecați familiilor lor din România. Mai mult, în perioada pandemiei diaspora românească a redevenit pe agenda publică internă, într-un discurs diferit față de precedentele, încărcate de capital politic. Pandemia COVID-19 a fost contextul în care diaspora românească a fost diabolizată din nou în presa internă, unele exagerări cu tentă rasistă frecvent utilizate în social media nefiind ocolite chiar de personalități publice.
Care este sursa acestei volatilități în percepție? De ce discursul xenofob a revenit pe agenda publică românească (a se vedea cazul Țăndărei)? Nu numai lupta pentru supraviețuire a condus la generarea de practici incorecte și ilustrări mediatice exagerate, cât, mai degrabă, o cumplită ignoranță a societății românești, ba chiar o opacitate a acesteia în raport cu problemele reale ale diasporei. În toată perioada post-89, vocea diasporei nu s-a auzit. Ea a fost suplinită de voci politice, ale celor care în campanie au vizitat comunitățile românești din străinătate și care au inclus, după calcule de marketing electoral, anumite probleme pe agenda publică. În mass-media românești, „vocea” diasporei nu (prea) există. Chiar și atunci când apare – încă din 2012 cercetătoarea de la Institutul de Sociologie al Academiei Române, Camelia Beciu, atrăgea atenția asupra faptului că diaspora nu are o „voce”: „Ca tendință, presa nu relevă poziționarea migrantului față de diverse probleme. Migranții „despre ei înșiși” este o postură rar întâlnită în presa românească” –, „vocea diasporei” este slabă, vagă, departe de posibilitatea de a deveni formatoare de opinie.
În aceste condiții, m-am întors la o lectură de dinainte de pandemie: Biografii exilate. Tablou în lucru, lucrare semnată de Ani Bradea și publicată la Editura Tribuna2. Cartea, care dă voce diasporei românești, este alcătuită o serie de interviuri realizate de scriitoarea și jurnalista din Cluj (interviurile au fost publicate episodic în paginile revistei Tribuna, ulterior adunate între coperte) cu scopul „aducerii acasă”, de Centenar, a unor oameni reprezentativi pentru diaspora românească prin lucrările lor excepționale, îndrăznind „(re)compunerea imaginii României în lume”. Chiar dacă, într-un fel, demersul este similar celor în care jurnaliștii români au ales protagoniști din diaspora spre a servi ca modele de reușită, sau chiar dacă nu este emisă pretenția unei cercetări sociologice, lucrarea semnată de Ani Bradea este importantă – cu atât mai importantă azi, în plină pandemie COVID 19 – prin modul în care sunt realizate „incizii în profunzime”, în special în societatea românească opacă la problemele reale ale diasporei. În ciuda faptului că nu are pretenția unei cercetări sociologice, cartea Biografii exilate a fost realizată în baza unei proiecții metodologice riguroase. Subiecții (autoarea îi numește elegant „partenerii de dialog”) au fost aleși după criterii clare: „persoane cu preocupări culturale sau iubitori de cultură” (în fond, oameni care realizările lor culturale au schimbat percepții și convingeri), iar demersul eroteric a inclus un set de întrebări fixe, redate nuanțat după modul în care a decurs fiecare interviu în parte, ca parte a unei proiecții de anchetă pe bază de interviu de profunzime. Ce relevă cartea? Aceeași realitate a unei bune părți a populației românești răspândite pe glob și necunoscute, cu voce slabă, greu de auzit, dar capabilă în exercițiile de consultare să ofere radiografia realității dure a României în diferitele ei etape de transformare politico-socială, de reformă nedusă până la capăt, să ofere radiografia ostilității și stereotipurilor majore din orașele din străinătate cu importante comunități românești. Aproape similar tematic, nuanțat stilistic însă, interviurile relevă aceeași perioadă de tranziție fără sfârșit, aceeași menținere într-o stare de confuzie a valorilor, scopurilor, deciziilor (Claudia Albu), aceeași predispoziție spre văicăreală („suntem un popor care se văicărește mai mult ca toate națiunile”, Reghina). Necunoașterea diasporei și a problemelor ei pleacă de la o acută lene intelectuală și adaptativă (conservând principii specifice altor perioade, cultivând nostalgia comunistă), de la refuzul lecturii. Ilustrativă este explicația unuia dintre intervievați (Letiția Vladislav, fost redactor la Radio România): „Până și în Brazilia se citește mai mult decât în țara noastră. Ideea că au numai samba și femei aproape goale este falsă. Lumea citește. Nu știu ce fac cei de la „favela”, cartierele estrem de sărace, cu probleme de droguri și criminalitate. Poate că și acolo, niște copii săraci visează să iasă afară la lumina zilei. De asta sunt sigură.3”
Aceeași „parteneră de dialog” a scriitoarei Ani Bradea rezumă ce-i lipsește României (am rămas surprins de claritatea imaginii): printre multe alte lucruri cunoscute despre refuzul așezării societății pe criterii meritocrate, României îi lipsește „curiozitatea”. O curiozitate de a se cunoaște, de a se înțelege și adapta în conglomeratul de persoane de aceeași cetățenie cuprinși între granițele naționale, dar și mai ales prin aceste tentacule retractile, valurile de migranți sezonieri, foștii căpșunari, actualii culegători de sparanghel, care pipăie spre cunoaștere Europa, dar și teritoriile de peste oceane. Lipsa curiozității și autosuficiența (credința că „noi suntem buricul pământului”) ne-au determinat să rămânem perplecși, încremeniți în proiect. Incapacitatea noastră de a da voce diasporei, de a transmite prin senzorii noștri de aiurea semnalele care să conducă la adaptare, a continuat să ne mențină închiși, cu iluzia deschiderii. Ba, mai mult, preluarea a fost făcută necritic: „Din păcate, odată cu deschiderea spre vest s-a preluat totul fără selecție și discernământ, mai ales zgura vestului și nu aurul” (Victor Hagea)4. Proiectul recompunerii imaginii României de Centenar s-a transformat, din păcate, în proiectul reascultării vocilor diasporei. La Centenar, spune o intervievată, Cristina Zavloschi, România „ar trebui să celebreze diversitatea și unirea”5. În peisajul post-pandemic, România ar trebui să se regăsească pe sine și să se asculte. Să devină curioasă. Să preia critic.
Oricum am privi, dând voce diasporei, cartea Biografii exilate rămâne actuală. Dureros de actuală.

 

 

Note
1 Camelia Beciu. (2012). Diaspora și experiența transnațională. Practici de mediatizare în presa românească. Revista Română de Sociologie. Serie nouă, anul XXIII, nr.1-2. 49-66.
2 Idem, p.63.
3 Ani Bradea. (2019). Biografii exilate. Tablou în lucru. Cluj-Napoca: Tribuna. 120p.
4 Idem, pp.57-58.
5 Idem, p.93.
6 Idem, p.14.

 

Leave a reply

© 2020 Tribuna
design: mvg