Mă plimb pe malul Someșului. Mă opresc lîngă pescarii proptiți de balustrada solidă, din beton, construită pe buza înaltă a malului. Îi văd cum își aruncă undițele în apa spumantă, printre crengile copacilor, cu dexteritate de profesioniști. Urmăresc, cu atenție încordată, cum le saltă plutele colorate deasupra valurilor, într-o veselie aproape batjocoritoare. La adresa cui? A pescarilor ori a peștilor? Zîmbesc. Și eu am undițe acasă. Pe malul unei ape, mai ales curgătoare, este locul unde reușesc să îmi alung toate crispările, temerile. Acum nu prea reușesc. Poate pentru că nu am și eu o undiță în mînă… Să urc ori să nu urc? mă întreb, aproape hamletian, și îmi întorc privirile spre Dealul Cetățuii. La poalele lui, blocurile sprijinite-n piloane de beton armat. În spatele lor, panta dealului, cu alunecări periodice. S-au făcut oarece consolidări, dar senzația unei permanente amenințări, abia perceptibile, plutește constant în aer. Nu dealul e dilema mea acum. Să urc sau să nu urc? Desigur, răspunsul este unul singur: să urc. Dar curajul?
O voce-mi șoptește în ureche, pe-un ton ferm, urcă, nu mai tot sta pe gînduri!
Să fi fost pescarul ori peștele argintiu pe care tocmai îl ridicase din apă?
Intru în casa scărilor. Cîteva emoții scurte mi s-au scurs, vibrînd, pe șira spinării. Atît.
Sun scurt. Deschide ușa izbucnind în rîs. Ecoul, rostogolit afară pe hol, putea stîrni curiozitatea vecinilor.
Ce te-a apucat?!
Închid repede ușa. Miriam mă privește clipind mărunt, abordînd pe loc un aer nevinovat. Actriță. Mereu se crede pe scenă, îmi spun. Dar accept jocul, mă încîntă.
Am uitat să mă descalț, șoptește, o fac acum. Să mă poți îmbrățișa mai bine.
Se agață de gîtul meu. Ne purtăm prin cameră, lovindu-ne ușor de obiecte. Apoi, ea, poposind pe un covor neverosimil de verde. Genunchii adunați sub bărbie, părul încolăcit în jurul coapselor. Eu, scufundat într-un fotoliu. Ochii ei privindu-mă cînd cu viclenie, cînd cu duioșie.
Sîntem singuri, nimeni nu știe că ai venit aici.
Întind mîna. O mîngîi.
Ești o fată grozavă, exclam cam teatral. Miriam stă în continuare cu bărbia proptită de genunchi.
Azi-dimineață am fost pe pod, zice. Pe pod? Ce-ai făcut acolo? întreb. Am aruncat flori în apă și mi-am spus rugăciunea… Ce-ai spus? întreb sincer surprins. Rugăciunea mea către apă. O spun în fiecare primăvară. Rog apa să-mi întoarcă spre toamnă florile înapoi… Ei…! (Exclamație venită din partea mea). Adică… te-am mințit. N-o rog să-mi întoarcă florile. O rog să-mi trimită pe cineva pe care să-l iubesc tot atît de mult ca pe florile acelea și care să stea cu mine toată iarna,
pentru că mie nu-mi place iarna, e frig și mi-e frică…
A rostit totul dintr-o suflare. Nu părea o poezie învățată pentru vreun recital. Eu ce-ar trebui să spun? S-a ridicat, s-a uitat pe fereastră. Mi-am aprins o țigară. S-a întors brusc.
N-ai vrea să fii tu cel trimis de apă, cel pe care nu mi l-a trimis încă niciodată pînă acum?
Dar știi bine că, am început eu să mă bîlbîi, nu… se poate… eu…
Nu te-am întrebat dacă se poate! E foarte clar ce se poate și ce nu! Dar nu e clar dacă vrei să fii cel trimis de apă.
Fumez. Tac și fumez. Urăsc toate cuvintele din lume. Cum naiba nu găsesc unul potrivit?!
Trebuie să-ți arăt neapărat o reproducere, spune Miriam, după un tablou minunat. De mult doream să ți-o arăt.
Răscolește prin rafturile bibliotecii fredonînd o melodie monodică. Fumez mult mai destins. Miriam a răsturnat toată bilbioteca. Acum stă îmbufnată în mijlocul cărților.
Nu-l găsesc. Mi-e ciudă. Cred că era tare frumos, zic. E pictat de un pictor naiv, ajuns celebru. L-a intitulat Ondine. Înfățișează o cameră prin podeaua căreia cresc numeroase plante. Iar prin ferestrele deschise intră peștișori roșii. Nostim, nu? Izbucnește în rîs. Am terminat țigara. M-am destins complet, mă simt foarte bine. A terminat cu întrebările. Sărută-mă. E în brațele mele.
Trupul ei miroase a ierburi marine, a scoici și a spumă de mare. Iar pe mine m-a apucat un dor cumplit de ierburi marine, de scoici și spumă de mare.
E primăvară…
Era primăvară.
Printre cărțile împrăștiate pe podea creșteau plante, o mulțime de plante. Iar pe fereastră intrau în camera peștișori roșii.