Leonard Oprea, născut în Prejmer și absolvent al celui mai titrat liceu al Brașovului, este un scriitor disident, interzis la publicare de cenzura comunistă ca urmare a participării sale la revolta muncitorilor din 15 noiembrie 1987. Până atunci colaborase cu multe dintre revistele literare românești importante și premiat pentru proză scurtă science fiction. S-a bucurat de succes și în Statele Unite și Canada, unde a publicat printre altele în săptămânalul New York Magazine și în Atheneum din Vancouver. În ultimii ani a creat un personaj, Theophil Magus, care împrumută numele unei serii de volume neunitare stilistic și ca gen, dar și două pattern-uri compoziționale, pe care le numește inovații literare, „romanul haiku” și eseul „respirația” (în varianta cu articol hotărât), o emisie scurtă și concentrată, transgen, care se încheie cu un haiku. În tipicitatea creației sale, Metafizica simplității lui Theophil Magus1 se înscrie în seria amintită și în pattern-ul „respirației”, beneficiind de cuvintele însoțitoare ale lui Christian Crăciun și Sandu Frunză. Leonard Oprea asociază parcursul „respirației” cu două faze ale angajării meditative: „Creat de Leonard Oprea, acest nou eseu în literatura universală, «Respirația», este o relativ scurtă, simplă și profundă meditație (aforism, cugetare, poezie, poem, proză scurtă etc.) încheiată întru doar un haiku ce re-deschide meditația spre noi universuri de întrebări și răspunsuri asupra condiției umane” (p.11), dar demersul său este mult mai simplu de asociat parcursului hegelian în trei pași, în care antiteza este lăsată pe seama lectorului, în timp ce sinteza presupune co-crearea cadrului meditativ sau rezolvarea, prin prisma poeziei, a conflictului dintre teză și antiteză. Așez acest parcurs meditativ al lui Leonard Oprea sub umbrela metodei dialectice hegeliene prin simplul fapt că în lectura cărții am intrat în acest joc hegelian al negării, m-am simțit atras ca lector în proiectul auctorial, mai degrabă din dorința de a nega ideea condensată, expusă prin teză (dar și tezismul asociat acesteia). După parcurgerea mai multor pagini în care am simțit nevoia negării, mi-am dat seama că exprimarea condensată a lui Leonard Oprea este provocatoare, contrariantă în mod voluntar, că lectorul care nu se lasă ușor convins de literatura aforistică este atras în acest joc, că se constituie ca parte a sistemului ideatic hegelian, că devine co-creator al textului proaspăt citit. Evident, o parcurgere a lucrării nu îndeamnă la comentariul critic bazat pe sinteza (nonhegeliană) a antitezelor (ca lector), ci situarea la distanța necesară pentru a asigura neutralitatea expunerii jocului dialectic în care autorul se angajează în doar două dintre faze. Este interesantă această retragere auctorială, mai importantă decât însăși „respirația” ca „inovație literară”, deoarece experimentul lui Leonard Oprea nu rămâne la nivelul expunerii potențialității textului, ci angajează lectorul asociindu-i un rol precis în jocul afirmării, negării și sintezei ideii în proiecția multifațetată, pluriperspectivală.
Nu voi insista asupra acestui demers, deși e necesar a fi analizat aplicat, ci voi pleca de la teza lui Christian Crăciun, care răstoarnă raporturile auctoriale, expunându-l pe autor în plin proces al devorării de către propriul personaj: „Când l-a descoperit pe Theophil Magus, Leonard Oprea a fost repede devorat de personajul său. El a dispărut ca autor și s-a născut magul, creștin în declarații, nietzschean în formulări. Adică tăios, concis, liric și vehement în proclamarea credinței. Nu este un simplu alter ego, ci ceva mai mult, Și mai complicat” (p.5).
Procesul e continuu, neîncheiat; autorul nu dispare în pântecele personajului-chit, ci se arată amintind de Goya din perioada picturii negre, expunându-l pe titanul Cronos care își devorează fiul pentru a nu fi detronat. Miza acestei devorări (acestei călătorii auctoriale în burta chitului) este cea a cunoașterii. Cunoașterea se relevă aparent pe coordonatele blagiene ale asumării și sporirii misterului, autorul devenind mai degrabă un „tăinuitor”: „Eu știu doar atât: oricare ar fi taina Ursului Spirit, asta e și taina mea” (Ursul Spirit, p.28) decât un căutător prin poezie și filosofie al potențialității misterului care poate fi sporit în logica luciferică. Magul care devorează autorul are nu numai pornirea individualistă nietzscheană, ori numai formulările în spiritul radicalismului stilistic și sentențiozității lui Nietzsche, ci însuși statutul său se trage din calitatea de preot al lui Zarathustra, de mazdeismul așezat pe calea dualismului bine-rău. Magul lui Oprea vine din zoroastrism, dar scopul său este acela de a îndrepta parcursul excentric din Așa grăit-a Zarathustra, pornit ca evoluție eliptică în jurul a două focare, voința liberă a supraomului și cea smerită a eternei reîntoarceri. Nietzschean ca demers și anti-nietszchean ca parcurs, Leonard Oprea (din ce în ce mai mult Theophil Magus) redefinește problema, dar optând pentru aceeași evoluție eliptică în jurul unui singur centru, abandonează primul focar eliptic (al voinței creatoare, libere, transformată în voință de putere) și proclamă în locul supraomului „artistul genuin”. O naivitate a creației în ciclicitatea eternă, un abandon al voinței de putere, un traiect diferit de cel nietszchean care neagă lumea faustică: „Tot ce e nepieritor e numai simbol” sunt țintele lui Leonard Oprea. Doar că aceste ținte, nietzscheene ca proiecție, abandonate pe parcurs de filosoful german, oferă un parcurs dionisiac din care profetul/ magul nu se poate întoarce ca în partea a treia din Așa grăit-a Zarathustra împotriva propriei libertăți creatoare, nu mai poate fi deturnat de acea desfășurare a necesității, nu mai aruncă versiunea eternei reîntoarceri ca nefolositoare în traiectul deturnat de prevalența unuia dintre cele două focare. Acel proces al devorării autorului de propriul personaj se devoalează invers, ca și cum din hăul imens al gurii lui Cronos în reprezentarea lui Goya copilul ar prinde carne în eterna reîntoarcere, s-ar întrupa și ar învia, ar transforma procesul însuși într-o repetabilă încercare – în ciclul Theophil Magus repetat de fiecare dată -, redându-l la finalul cărții pe autor eliberat și pe propriul personaj pregătit să repete ciclic ceea ce nu avusese loc în ciocnirea nietzscheană dintre trecut și viitor în arcul de poartă al „clipei”, prin numele Ge-Sicht al previziunii în germană, care include prin prefixul care formează participiul trecut și prin proiecția viitoare a substantivului tocmai această ciclicitatea abandonată în Așa grăit-a Zarathustra. Dar fundamentarea rămâne mazdeistă și într-un caz, și în celălalt. Ciclicitatea este posibilă doar în logica avestană a dualismului bine-rău, fără nuanțe. Cartea lui Leonard Oprea mută interesul pe celălalt focar al elipsei nietzscheene, proiectând în ciclicitatea întoarcerilor în sine ca în primele părți ale lucrării filosofului german: „Iraționalul este supa organică a capodoperei” (p.46) o îndepărtare de voința de putere, deși tensorul acestei puteri încă se manifestă: „Artistul genuin este co-creator cu Dumnezeu” (p.64). Aparent, Theophil Magus îl readuce la viață pe Dumnezeul mort al lui Nietzsche, care a servit ca fundament cvasi-religios pentru creația postmodernă, dar pattern-ul avestan al proiecției îi limitează posibilitățile. Întregul demers mistic este subminat de însuși jocul scriitural, postmodern, care subminează și dualismul avestan prin învățătura ebraică, și ciclicitatea prin traiectul eliptic în jurul unor noi centre de interes și creștere. Observația subtilă o face filosoful Sandu Frunză, care expune simplu autosubminarea postmodernă a încrâncenării nietzscheene: „Theophil Magus este un dar adus românilor pentru a putea citi în cheie postmodernă înțelepciunea tradiției din Tanakh sau pentru a înțelege în cheie personală învățătura copilului care se naște în simplitatea ieslelor Betlehemului și ajunge să fie stăpânitor al pământului și al cerului. El este, în același timp, profetul unei energii cu totul speciale ce unifică tradițiile sub semnul unei trăiri interioare ce vine din străfundul pământului, se alimentează din viața pământenilor și apoi urcă la cer tot ceea ce este pământesc. Este modul dumnezeiesc în care Theophil Magus ne învață despre coborârea lui Dumnezeu la oameni și ridicarea ființelor umane la nivelul trăirii vieții lui Dumnezeu” (pp.217-218).
Rămâne ca rezumat al metafizicii lui Theophil Magus jocul auctorial al lui Leonard Oprea care propune o dedublare cvasi-borgesiană, în care eul și alterul însoțesc în chip de arhangheli pe Domnul în schimbarea la față (decalată în ciclicitatea de calendar, ori asociată conform credințelor populare cu începutul toamnei): „Tu și Tu-însuți abia șoptiți cu smerită și nemăsurată închinare: Doamne, iartă-ne și lasă-ne să fim coliba ta pe acest Tabor al toamnei… Doamne…” (p.37).

 

 

Note
1 Leonard Oprea. (2021). Metafizica lui Theophil Magus. Prefață de Christian Crăciun. Postfață de Sandu Frunză. București: Eikon. 236p.