Le rêve du Pêcheur, romanul scriitoarei franceze Hemley Boum1, proaspăt laureat la Salon du livre de Chaumont, este una dintre cărțile puternice publicate la începutul acestui an în Franța. Apărut la Gallimard, scris de o prozatoare care are deja o carieră remarcabilă și o recunoaștere internațională pe măsură, Le rêve du Pêcheur este povestea întrețesută a două personaje care poartă același nume și aceeași moștenire culturală, genetică și de destin, despărțite definitiv, fără a se fi cunoscut vreodată, trăind în locuri diferite, în lumi și perioade diferite, chiar și în spații ficționale proiectate diferit, în cadre în care se resimt până și variații de ordin stilistic în coordonarea auctorială și în vocile naratoare, care diferă.
Îmbiat de promisiunile companiei de exploatare forestieră instalate în sudul coastei cameruneze, în Golful Guineei (nu departe de țărmul Guineei Ecuatoriale), și care a creat o cooperativă de pescari la Kribi, localitatea vecină din nord, pescarul Zacharias visează la viitorul propriei familii, al său, al soției și al celor două fete, Dorothée și Myriam, și plătește din greu pentru această îndrăzneală, începând prin a face doi ani de închisoare la Douala. El nu are șansa de a se școli precum rudele sale, și rămâne în consecință pescar: „Zacharias sut dès lors qu’il serait pêcheur, comme tous ceux qui avaient échoué à l’école et n’étaient bons qu’à ça” (p.70), blocat în destin. Poezia derulării epice privitoare la Zacharias are accente grave, iar frazarea lui Hemley Boum pare impregnată de orizontul fără margini al celui care visează, ca și cum în acest orizont s-ar întâlni toate visurile pescarilor de la gurile de vărsare ale râului Campo, din care se alimentează însăși scrierea. E în aceste episoade ale dramei unui fel tradițional al existenței suficient de multă implicare, încât, probabil, autoarea a ales să se distanțeze pentru a păstra limpezi orizonturile, stagnarea – o splendidă a imagine a stagnării, vorbind în termenii civilizației, dar și din perspectiva activității cotidiene: „pour certains, comme son père, la pêche n’est pas un métier, ils entretiennent une relation passionelle avec l’océan” (p.15), se regăsește în pagini -, factualitatea, derulările multiple. Și atunci, pentru o mai limpede, dar nu neapărat și neîncărcată emoțional redare a traseului epic, Hemley Boum alege să nareze la persoana a treia, păstrând tăietura precisă a frazei, scurtimea ei, înfrânarea oricărei îmbieri venite dinspre funcțiile limbajului auctorial. E vizibil acest control, e sesizabilă rigoarea care ajută în foarte mare măsură textul, care îl depopulează de tentațiile pătrunderii în însăși reveria nemișcătoare.
Pe de altă parte, Zacharias cel mic, fiul lui Dorothée, întâlnit în pagini sub numele de Zachary sau Zack, născut în Douala după destrămarea familiei, în cel mai important oraș al țării, situat mai la nord, tot în preajma oceanului, în delta formată la vărsarea mai multor râuri, își expune singur povestea. Mai prozaic și mai alert, textul intercalat în poveștile din Campo este frust, sincer, credibil și extrem de puternic. Ajuns adolescent, Zack înțelege că mama lui fusese nevoită să își vândă trupul pentru a întreține familia și se rupe de ea, se desparte de tot – inclusiv de prietenul său, Achille – și este nevoit să plece în Franța, unde va studia psihologia la Nanterre. Ruptura se produce împotriva lui însuși, pentru că Zack își iubește mama, iar întregul parcurs al formării sale este unul încetinit, cumva mereu împotriva a ceva, cumva suspendat în iluzoriul vis al formării din neîmplinitul vis al necunoscutului său bunic. Există o poticneală și o îndoială constante pe întregul parcurs, dar mai multă șansă decât în cazul lui Zacharias – el va purta nu doar numele, ci va continua să întruchipeze și prin numele de alint, Petit Pa’, o condiționare, imaginea unei neîmpliniri amânate, poate chiar a unui blestem; Petit Pa’ e, pe de altă parte, și numele de care se leagă speranța reușitei, rupându-se de moștenirea celui pe care îl întâlnim în roman în ipostaza tânărului pescar de pe țărmul Oceanului din Golful Guineei -, iar acestea toate îi vor configura traiectul care lasă impresia unei înaintări împotriva curentului, împotriva propriei persoane și chiar împotriva destinului.
Romanul Le rêve du Pêcheur se focalizează mai mult pe firele invizibile care leagă destinele decât pe destinele însele. Pescarul ademenit de chemarea traulelor își va permite să viseze dincolo de ceea ce îi permit condiția, iar visul său va fi însoțit de presentimentele soției, Yalana, sau ale prietenului său, Sango Dimoli, iar apoi de toate dramele care se rostogolesc. Mai mult decât o sumă de fapte, există în romanul lui Hemley Boum o sumă de goluri, de consecințe ale inacțiunii, de fugare revărsări textuale peste țărmul nisipos al traiului cotidian ștergând semne și încurajând relectura. Adâncimea psihologică a cotidianului, aproape invizibilul din ochii noștri, fie pe străzile pariziene, ori pe cele ale cartierelor din Douala, ori în întinderea fără orizont dintre ape, nu poate fi bănuită citind simpla dorință a pescarului Zacharias. Drama se extinde nu pentru că această intenție este pedepsită nedrept într-o societate în care abia mijesc zorii capitalismului care zdruncină și schimbă conviețuirea tradițională, ci pentru că visul este lipsit de substanța acțională, de fapta care să îl îl justifice și să întărească. În plus, în visul lui Zacharias mai există ceva: o trădare a culturii în detrimentul unor semne exterioare ale îmbogățirii ca semne ale împlinirii și o trădare de sine, o trădare a legilor iubirii: „Le Pêcheur imaginait sans se forcer la sérénité de celui qui est sûr d’avoir l’argent tous lei mois, la même somme, sans être soumis aux aléas du vent, aux caprices de l’océan. Les signes extérieurs de richesse don’t il n’osait rêver venainent en témoigner: une radio, une moto, des vêtements pour toutes les occasions, de la viande pour remplacer les légumes et le sempiternel poisson” (p.21).
Depășirea condiției într-o lume în schimbare e dificilă și legată de vechile norme și de necesitatea de îndreptare de sine pentru îndreptarea destinului (Zacharias, personaj care dispare din roman, care se se șterge aproape ca și cum n-ar fi existat, intră în poveste cu dramele familiei de proveniență, cu pierderile și îngrădirile trăite, ducând mai departe un destin ca un blestem). Plecările, mai ales cele definitive, poartă în ele o puternică încărcătură simbolică, supusă în arcul hermeneutic unei duble interpretări. Iată, de pildă, plecarea definitivă a tatălui după pierderea fiicei celei mici, Myriam, și după alungarea de acasă: „Sango Dimoli rentra chez lui, à une certaine de mètres de la plage. Il réviella la femme avec laquelle il partageait sa couche cette nuit-là, la prévint de la situation, lui donna quelques intructions pour le lendemain et expliqua: «J’ai un mauvais pressentiment, je ne peux pas le laisser seul.» Cela lui avait pris à peine une demi-heure et quand il revint, il put voir au clair de lune une pirogue qui s’élognait sur les flots: «Mon frère», murmura-t-il pour lui-même. Quelques jours plus tard, l’embarcation revint se fracasser sur le rive de l’]le. Zacharias Mecobé était rentré à la maison, comme son père avant lui” (p.213).
Discrete, plecările poartă în ele poezia întregii împletituri ficționale a poveștii și propun, în cazul lui Zack, posibilitatea acestei duble interpretări: prin propria meserie și prin ceea ce urmează să i se dezvăluie ca funcționalitate a unei lumi pe care a uitat-o sau pe care nu a cunoscut-o niciodată, cea a propriilor rădăcini. Multiplele simboluri, neînțelese cel mai mai adesea, se regăsesc în lucrurile mici și în faptele mari, iar soția sa, Julienne, iubește simbolurile, le exploatează, le descifrează (în limitele unui fel de cunoaștere învățat în facultate, printr-un cod pe care l-a deprins și Zack) și contribuie astfel la extinderea posibilităților de semnificare a textului, în special în partea finală a romanului. Dar există, în această intercondiționare hermeneutică o formă de descifrare directă, fără mediere de cod, dând frâu liber propriilor sentimente, ca atunci când Zack se implică în cazul dramatic al lui Sunday, pacientul său, sau ca atunci când își descoperă cu adevărat rădăcinile și adevărurile atât de puternic legate de acestea. Adevărata lecție pe care o primește Zack este cea a iubirii pe care nu o înțelege și pe care o respinge dintr-o încăpățânare care ține de situarea sa împotriva curentului, împotriva destinului. Lecția iubirii este cea pe care i-o predase propria mamă, dar la care el închisese ochii, și care se răsfrânsese prin tot ceea ce înseamnă relectura și reinterpretarea propriei vieți.
Această lecție a iubirii produce resemnificarea, care îndeamnă la relectură a textului – visul pescarului merită citit (și) ca abandon al visului – promisiunea și descoperirea întrețeserii din golurile poveștii a unei consistente condiționări care poate deturna destine. Până la urmă, nimic din magia acestor condiționări nu are efecte mai puternice decât magia iubirii. Romanul lui Hemley Boum este remarcabil tocmai pentru că este puternic, credibil și revigorant.

 

 

Note
1 Hemley Boum. (2024). Le rêve du Pêcheur. Paris: Gallimard. 352p.