Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

weekly magazine in english,
romanian and italian

Legea lui Hogarth

Legea lui Hogarth

William Hogarth (1697-1764) a fost unul dintre primii artiști englezi a cărui faimă a trecut de granițele Regatului Marii Britanii; încă din timul vieții era „cel mai renumit pictor londonez”1. În epocă, a fost faimos pentru gravurile și picturile sale satirice și moralizatoare: Cariera unei prostituate (A Harlot’s Progress, 1731) Cariera unui destrăbălat (A Rake’s Progress, 1733-1735), Comicul unei alegeri (The Humours of an Election, 1754-1755), Căsătorie la modă (Mariage-à-la-mode, 1744). Prietenul său apripiat, Henry Fielding, spunea despre el că este „un pictor al istoriei comice”2.
Aceste cicluri de picturi-manifest sunt inspirate din viața socială și politică engleză, iar situațiile surprinse de artist sunt redate prin umor și ironie. Prin critica pe care o aduce contextului politic și religios (disputele religioase dintre Biserica Anglicană și Metodiști) din vremea sa, Hogarth devine o „portavoce” a societății engleze din sec. al XVIII-lea, un adevărat specialist în PR.
Lui Hogarth nu-i plăcea să lucreze în atelier și să facă studii după model, refuzând o educație formală; a preferat să privească în jur și să aștearnă pe hârtie impresiile lăsate de lumea înconjurătoare. Desenator desăvârșit, și-a exersat simțul observației și memoria vizuală în așa măsură încât, pentru realizarea unei lucrări nu avea nevoie de studii sau schițe pregătitoare.3 Disprețiund arta en vogue și mai ales influența italiană și franceză care se manifestă asupra colegilor lui, Hogarth își dezvoltă un stil personal și original. Și totuși, când trebuie să realizeze portretele unor comanditari bogați și influenți, „picta și în stilurile străine”4, care îi sunt familiare din gravurile care circulau în epocă, dar și din portretele pe care are ocazia să le vadă în colecții private. Portretele sale ne amintesc de grația și finețea portretelor lui Antoine Watteau.
Realizând că picturile sale ajung la un număr limitat de persoane, Hogarth le multiplică folosindu-se de tehnica gravurii, pe care o învață în atelierul lui Ellis Gamble (1713-1720). „Vânzarea propriilor gravuri a reprezentat o sursă importantă de venit pentru William Hogarth, spre exemplu, care prefera să nu aibă de-a face cu dealerii.”5 Astfel, în 1720 își deschide propriul atelier, în casa părintească; aici, pe lângă creațiile sale, realizează ilustrații de carte, reclame pentru magazine, cărți de vizită și alte activități care îi asigură existența.
În 1724, William Hogarth se înscrie la cursurile academice ale artistului Sir James Thornhill (care se țineau la Covent Garden), de care îl va lega o profundă prietenie și cu fiica căruia se căsătorește în 1729. În aceeași perioadă adordează pictura, realizând lucrări inspirate tot din viața socială, în același stil personal ca și în gravură. La sfârșitul anilor 1730, Hogarth era un artist renumit, cu o clientelă adecvată și obținând venituri substanțiale. Faptul că era independent financiar, i-a permis să se exprime liber, transpunându-și propriile valori și credințe.
La început, gravurile sale de o calitate deosebită erau comercializate la prețuri mari, ceea ce face ca acestea să circule doar în cercurile de connoisseurs. Cu timpul, prețurile devin accesibile, tocmai pentru a ajunge în rândurile populație sărace. Referitor la seria de gravuri Four Stages of Cruelty (Patru etape ale cruzimii, 1751), Hogarth menționează că a realizat-o tocmai în scopul de a educa. El afirmă că nu a depus un efort mare în desenarea și gravarea lucrărilor tocmai pentru ca acestea să fie cât mai ușor accesibile pentru toate nivelurile societății.6
După 1730, Hogarth înregistrează un succes uriaș cu seriile de gravuri Cariera unei prostituate și Cariera unui destrăbălat pe care le vinde la prețiri modeste, accesibile clasei de mijloc. A existat chiar o listă de așteptare pentru cei care doreau să dețină seria de gravuri Cariera unui destrăbălat, ceea ce l-a determinat pe artist să mai facă o serie, cu două plăci în plus față de prima (prima seria numără 6 plăci) și la un preț mai accesibil, lucru care denotă calitățile de om de afaceri ale artistului7.
Realizând că pot scoate bani din vânzarea gravurilor, mai mulți comercianți execută copii după lucrările originale ale artistului și le scot la vânzare, lucru care îi aduce prejudicii lui Hogarth. Până în acel moment, nu exista vreo lege care să apere drepturile de autor, iar Hogarth realizează un proiect de lege care să-i protejeze pe gravori de lăcomia colegilor de breaslă. Legea de protejare a drepturilor de autor a gravorilor (Engraver’s Copyright Act sau Hogarth Act) a fost aprobată de regele Georges II în 1736 și a fost prima reglementare de acest gen privitoare la domeniul artelor vizuale, oferindu-le artiștilor control asupra producției proprii8. Această lege avea scopul de aproteja acele gravuri cu un caracter original, făcând distincție între artiști și meșteșugari. Ulterior, Parlamentul a extins legea asupra întregii producții de gravuri.
Conștient de talentul său pe care dorește să îl împărtășească și altora, William Hogart publică volumul „Analiza frumosului” (1753) unde vorbește despre principiile desenului și despre „linia grației” sau „linia frumosului”. Ideea de „linie a frumosului” apare la Hogarth cu câțiva ani înainte de apariția volumului, într-un autoportret din 1745, unde se înfățișează alături de câinele său, Trump. În această lucrare, în colțul din stânga jos, pe o paletă este pictată o curbă și cuvintele Line of Beauty and Grace. Portretul este așezat pe un vraf de cărți de William Shakespeare, Jonathan Swift și John Milton, autori care l-au inspirat pe Hogarth în demersurile sale literare și i-au influențat creația plastică.
Pe lângă meritele artistice, William Hogarth s-a dovedit un personaj de o înaltă calitate umană, donând sume importante de bani în vederea construirii de spitale și școli pentru săraci. În sec. al XVIII-lea, întreaga societate engleză a fost angrenată într-un amplu proces filantropic care a dus la evoluția acesteia9.
Datorită meritelor sale, în 1757 William Hogarth a fost desemnat drept Pictorul Regelui, funcție pe care a ocupat-o până la sfârșitul vieții10. Poziția de Pictor al Regelui (Serjeant Painter) îi oferea unui artist prerogativul de a picta și decora rezidențele monarhului, în sec. al XVIII-lea artistul primind pentru serviciile sale peste 1.000 de lire sterline pe an.

 

Note
1 Ronald Paulson, Hogarth: Art and Politics, 1750-1764, (Hogarth, vol. 3), The Lutterworth Press, Cambridge, 1993, p. 2.
2 Jonathan Jones, „The Shrimp Girl, William Hogarth” (c1745), în The Guardian, 15 septembrie 2001.
3 David Bindman, Hogarth and his Times: Serious Comedy, catalog expozițional, British Museum, 1997, pp. 11-26.
4 Ekaterina Rozanova, Hogarth, Goya, Greuze: Moral Social Issues in Art of 18th Century, teză de masterat, Universitatea din Viena, Viena, 2009, p. 12.
5 Philip Hook, Escrocii galeriilor de artă, Baroque Books & Arts, Bucureşti, 2017, p. 46.
6 David Bindman, op. cit., p. 142.
7 Ronald Paulson, op. cit., pp. 17-56.
8 Robert Verhoogt, Art in Reproduction: Nineteenth-century Prints after Alma-tadema, Jozef Israels and Ary Scheffer, Amsterdam University Press, Amsterdam, 2007, pp. 15-16.
9 Mary Dorothy George, London life in the eighteenth century, Penguin Books Ltd, 1966, p. 213.
10 Ronald Paulson, op. cit., pp. 213–216.

Leave a reply

© 2019 Tribuna
design: mvg