Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Literatura molimei

Literatura molimei

Romancierul Varujan Vosganian, cunoscut în special prin Cartea șoaptelor (2009), este autorul a trei volume de proză scurtă, cel mai recent, Povestiri despre oameni obișnuiți completând seria începută cu Statuia Comandorului – lucrare cu care debutează în 1994, publicată în același an cu volumul de versuri Șamanul Albastru, dar reeditată ulterior (2018) – și urmată de Jocul celor o sută de frunze și alte povestiri (2013). A continuat să scrie și versuri, seria începută de Șamanul Albastru fiind completată de Ochiul alb al reginei (2001), Iisus cu o mie de brațe (2004), Cartea poemelor mele nescrise (2015), Ei spun că mă cheamă Varujan (2019) și Neîndemânatic de viu (2023), dar și romane, Copiii războiului (2016) și Patimile după Gödel (2020). Lucrările sale postpandemice, Povestiri despre oameni obișnuiți 1și Neîndemânatic de viu, sunt depozitarele unor mărturii despre anii molimei și, totodată, oglinzi ale reflectării unei societăți închise, distanțate, dezumanizate în mare măsură. În aceste oglinzi imaginea normalului este deformată de diferite instanțe, nu în ordinea naturalului: „Anul molimei se numește așa doar când e vorba de oameni. Natura, în schimb, își vede de ritmurile ei. Ba aș spune că florile sunt mai sângerii și mai frumos mirositoare, verdele e mai curat și mai plin de viață, aerul, cu zimții lui cu tot, e mai limpede și lumina picură mai multă dulceață în carnea grea a fructelor” (Demascarea, p.226), ci în cea a umanului modelator, redus ca manifestare, dar mai încrâncenat, mai corosiv, ca și cum tot răul lumii ar fi ieșit la suprafață odată cu lumea însăși, amplifică efectele pandemiei. În această înstrăinare impusă, care duce la îndârjire, în special în pauza de resetare, în perioada de izolare din primăvara anului 2020, imaginile sunt mai clare, mai intense, atât în coloritul descriptiv – Varujan Vosganian excelează în a evidenția mediul în care cititorul este împins prin lectură, fără a depăși o cotă de siguranță, fără a suprima forța sugestivă a notațiilor vagi; ca instanță auctorială, își impune perspectiva subiectivă printr-o varietate de mijloace artistice care contribuie la persuadarea lectorului, la prevalența, în acele fragmente, a funcției emoționale din perspectiva tabloului de posibilități comunicaționale expus de Roman Jakobson –, cât și în cel al factualității. Această claritate a imaginii îi permite autorului să jongleze inclusiv cu poziționarea auctorială în raport cu derularea, să se situeze mai departe sau mai aproape în realitatea dialogurilor redate în forma simplificată a dramaturgiei, menținând didascaliile, pentru a expune unghiul și derulările, pentru a le controla oricând gata să iasă din firesc. Însă, printre efectele acestei raportări la propriul text, se regăsește și motivarea surprinderii episodului nu în raport cu intensitatea acțiunii sau cu clasicele momente ale povestirii, ci, mai degrabă în raport cu modul în care intervalul devoalat servește cerințelor estetice ale textului. Intrarea și ieșirea din text par aleatorii, dar e în această opțiune, mai degrabă, o studiată și asumată auctorial așteptare a proiectării în lumina specială a factualității, în lumina caldă și aproape orizontală, care în fotografie poartă numele de golden hour. Într-un asemenea interval al povestirii despre obișnuit debutează Crucea Sudului: „Povestea noastră începe chiar în clipa când scriu aceste rânduri. E prima zi de mai a anului 2020, o după-amiază caldă ce iradiază ca prin brațele unui candelabru” (p.5) și se încheie când lumina auctorială se retrage după versantul altei povestiri: „E din nou o după-amiază caldă și târzie. Umbrele se întind ca o picătură de acuarelă lăsată să cadă în apă. Din curtea mea văd cele două balcoane de la etajul șase și cele două capete ivindu-se peste balustradă. Ei povestesc mai departe, dar eu nu mai aud ce-și spun. Povestea despre ei se oprește aici. De azi nu mai suntem în stare de urgență. Aerul nu și-a tocit încă zimții, virusul nu a dispărut, o să ne obișnuim cu el, o să intre în ordinea firească a lucrurilor. Dacă ar exista un Tabel al lui Mendeleev cu virusuri, iată o căsuță până acum goală în care virusul acesta o să se așeze. Odată cu starea de urgență, a încetat și izolarea. Las încet capacul stiloului pe ultima pagină, jumătate scrisă, jumătate albă. Și acum vă rog să mă iertați, am niște treabă-n oraș” (Crucea Sudului, p.22).
Controlul auctorial este ceea ce iese cel mai mult în evidență din această poziționare în raport cu o serie de personaje obișnuite, care își trăiesc bucuriile și suferințele în chip firesc, care își expun visurile și visele în același fel – instanța auctorială se lipește de ceea ce e relevant, indiferent dacă e nevoie ca proiecția să părăsească firul narativ din realitatea imediată, cotind în interioare semnificative: „Aici povestea se rupe. Nu mai suntem noi, tu, care îți reprezinți neliniștile și emoțiile, și eu, care citesc runele reprezentărilor tale. Vii lângă mine și îi privim, puternici și frumoși ca doi eleusini, și le spunem povestea, până în clipa în care tu, tanti, ai să intri din nou în poveste” (Tanti, p.336) –, care uneori sunt expuse chiar în interacțiunea imediată cu ființe, instanțe, ipostaze ale fantasticului. Există în cele opt povestiri din carte o singură linie directoare, aceea a intensității trăirii în ipostazele obișnuitului, iar această intensitate este amplificată prin filtrul auctorial care evidențiază instanțele sociale alienante, dar mai ales prin unghiul (de multe ori inedit) prin care autorul privește derulările pentru a le putea reda cititorilor. Crizele domestice macină lumea aparent normală. Dacă această lume ar fi fost privită de la distanță mai mare ar fi fost imposibil de sesizat marile întrebări din spatele destinelor acestor personaje care nu sunt exemplare. Povestirile sunt frumoase și verosimile (duse până în buza fantasticului care se inserează în texte) tocmai prin faptul că nu e nevoie de eroi, tipare, situații excepționale, ci cotidianul imediat poate servi ficționalizării exemplare a unui cadru oarecare, a unui eșantion de umanitate. Dar aproape în toate aceste povestiri, fie ele tratate cu ironie, duse chiar în umorul absurd, fie atinse de privirea gravă, uneori împresurate de cețurile melancolice ale unui trecut mai degrabă intuibil decât reconstruibil prin mijloace ficționale, însingurarea pare să fie ipostaza asupra căreia autorul insistă în redare. Această însingurare fie impusă de imediatul socio-politic, inclusiv de cel al măsurilor luate de autorități în perioada pandemiei, fie dictată de fluxurile rețelelor, de răceala din habitaclul din care se poate aparent evada doar prin fereastra albastră a ecranului de calculator devine spațiul decantărilor, în care cețurile melancoliei se așază, iar lumina dragostei poate să redea în chip excepțional orizontul așteptărilor, ieșind din obișnuitul încrâncenărilor, din acel „nimic nou” al „oamenilor obișnuiți”. Martiriul lui Sebastian e anunțat, cumva, din prima povestire, printr-o frază aparent decupată din context, dar care explică proiecția auctorială ghidată de perspectiva clasică a lui Boccaccio: „Peste aripa vineție și solzoasă a liliacului de peșteră, despre care se zice că a adus virusul molimei, stă aripa străvezie și ușoară ca pânza de păianjen a cyberspațiului, care face ca lumea întreagă să fi devenit un uriaș Decameron” (Crucea Sudului, p.5).
Revenind la cauzele însingurării, mai mult decât altundeva, nu o infodemie dublează molima, ci o reacție a contemporaneității care impune modelul individualist. Dar acest model, care pătrunde în toate firidele, sociale și ficționale, pentru a ieși de acolo și a se compara cu protagoniștii obișnuiți ai celor opt povestiri nu este unul explicit. E o umbră, o sugestie de reflectare, un șperaclu în deschiderea întrebărilor existențiale care însoțesc povestirile în absurdul derulărilor (Demascarea) sau în cruzimea lor (Vâscul), activat prin forța simbolurilor, prin continua trimitere livrescă sau la opere muzicale și plastice de referință. Varujan Vosganian construiește un univers de semnificații armonice care se produc în anvelopa factualității de la suprafața textului populat de oameni obișnuiți. Neobișnuitul este tocmai acest preaplin simbolic care vibrează, care ajută instanța auctorială să se impună, chiar dacă rămâne discretă în pagini, care permite să accentueze, ba chiar să redimensioneze amploarea crizelor într-o lume a obișnuitului. De fapt, miza pe obișnuit adoarme cititorul, îl lasă în proiecția schematică a unei receptări la suprafața posibilităților de înțelegere în cazul unor personaje care n-au cum să impresioneze, nu se califică a fi excepționale. Dar una este realitatea interpretativă în această epură și alta e ceea ce vibrația sufletească, profunzimea crizei, încărcătura simbolică reușesc să construiască în densitatea excepționalității (din perspectivă estetică privind) profiluri ale obișnuitului, imediatului, firescului. Nu ale banalului. Proiectând false epure, Varujan Vosganian modelează în profunzime carnea textului. Proiectând descrieri și dialoguri ancorate în concret, folosește sugestia pentru a remodela, reașeza, reinterpreta o lume a singurătăților așteptând vindecarea prin dragoste, fie și în felul în care fratele autist al protagonistei din Tanti, Beniamin, se raportează la Ioana din tablou.

***

În Neîndemânatic de viu2 Varujan Vosganian rămâne pe coordonate postpandemice, chiar dacă numai al doilea ciclu poartă explicit un nume cu această rezonanță: Poemele molimei. Tipicitatea auctorială nu se rezumă la tematică. Se manifestă și din perspectivă stilistică în toate cele trei cicluri, care ar putea fi volume distincte. E ceva inconfundabil în scriitura lui, ceva care nu are vârstă, care se manifestă în deplinătatea afirmării unei identități și care nu conduce nici la pierderea profunzimii, nici la cea a prospețimii dicțiunii. Poemele sale poartă un fior religios și exhibă vigoarea unei genealogii, fără ca aerul acestui discurs să surprindă nepregătită receptarea. Din cețurile unei melancolii ponderate se ridică viguros un altfel de arbore al gnozei, care separă hotarele în răspunsurile la clasica întrebare unde malum. Pe de o parte se întinde mlăștinoasa lume greșită a contemporaneității, afirmă convingător poetul din primul poem: „M-am născut într-o lume greșită și am trăit greșelile ei” (Pasărea, p.7), pe de alta cea a poeziei care se naște din însăși această disonanță: „fiecare poem pe care îl scriu/ se naște din această nepotrivire cu lumea” (Elogiu Poeziei, p.178). Din sâmburele tematic al volumului de proză scurtă Povestiri despre oameni obișnuiți se înalță acest arbore al gnozei din care, față de trunchiul ciclului întâi care poartă titlul volumului, se ramifică Poemele molimei și Elogiile, la rândul lor continuând să se separe în ramuri noi, reale sau virtuale, îmbrățișându-se într-o coroană rotundă, într-un amplu volum cu pagini transparente, în care poezia se expune ca frunzele arborelui născut din experiența cunoașterii profunde ce depășește sau se situează în afara căilor clasice ale cunoașterii.
Neîndemânatic de viu e, așadar, un poem arborescent crescut la aceste margini de lume, în special diacronic privind: „atâtea lucruri care nu se mai văd/ sau, pur și simplu, nu mai există/ încât poezia mea pare departe de lume/ într-o țară de fum/ care nici ea nu există” (Despre cai și fântâni, p.53), sau: „cei mai mulți pe care i-am cunoscut au murit/ s-au închinat către public, au ieșit pe neobservate din scenă/ cum ar fi să scoți din fântână o găleată cu apă/ luciul tremură o clipă, stelele pâlpâie, se rostogolesc/ ca o pereche de zaruri pe masă/ apa se umple la loc, ca și cum n-ar fi fost” (De parcă nici n-ar fi fost, p.86), dar și sincronic: „trăiesc într-o lume căreia sângele meu/ nu i se mai potrivește” (Nepotrivire, p.131). Despre această autoizolare într-o perioadă a izolării vorbește Varujan Vosganian în Neîndemânatic de viu – singurătate nu e evidentă decât în mijlocul mulțimii, spune apăsat poetul în Elogiu singurătății –, despre nepotrivirea într-o lume care și-a pierdut rădăcinile, noima, perspectiva: „noi suntem poeții începutului de mileniu/ mansarda noastră are în loc de ferestre/ ecrane” (Elogiu Poeziei, p.175). Legătura cu volumul de proză scurtă care tratează excepționalitatea însingurării ca ipostază a obișnuitului și care, probabil, a fost scris în proximitatea temporală a conceperii poeziei din Neîndemânatic de viu, e făcută prin numeroase punți subțiri, tematice sau simbolice, cum ar fi moartea mică din Demascarea, care în ipostaza lirică capătă un contur diferit: „moartea cea mică-i extazul/ îmbrățișărilor noastre/ stolurile se rotesc deasupra flămânde/ nu îndrăznesc să coboare/ moartea cea mică nu lasă firimituri/ înfulecă totul, pe nemestecate” (Moartea cea mică, p.24), ori aerul cu zimți din perioada molimei, din Crucea Sudului, și care în volumul de versuri încearcă să împiedice sinestezia tipică operei lui Varujan Vosganian: „e anul molimei, o boală nouă care nu-mi amintește nimic/aerul are zimți, totul în jur/ miroase a piatră, are gustul apei pe care o beau/ din chiupul de piatră/ nu pot deosebi esențele tari/ vinul e steril ca lacrima pietrei” (Privirea meduzei, p.141) sau cum e Decameronul cyberspațiului din proză, îmbrăcând aceeași anvelopă și pentru semnalului liric prin Amintiri florentine: „E anul molimei. Tălpile nu mai calcă pe iarbă/ Oameni mai găsești pe străzi desenați/ De copii de demult în chip de șotron./ Și totuși, cineva supraviețuiește mereu/ Și povestește cumva/ Veniți cei rămași, să spunem povestea/ Noului Decameron!” (p.153).
Ceea ce apropie cel mai mult poemele din volumul proaspăt apărut de recenta culegere de povestiri e aerul de parabolă care plutește în atmosfera ambelor tipuri de scriitură. Un canon diferit al organizării textuale, al întrețeserii, transformă pericopa cunoașterii în poem sau în povestire, dar tematic și simbolic, cele două cărți sunt în convergență. Un arbore singuratic al întâmplărilor despre oameni obișnuiți mărginește la un anumit azimut orizontul lecturii în proza scurtă, un alt arbore – sau același, în iluzie optică – se înalță la un alt azimut în același orizont al însingurării urbane din versuri. Calea spre primul și cea spre cel de-al doilea sunt similare. O pericopă căutând înțelepciunea în găvanele obișnuitului însoțește parcursul în primul caz – drumul e mai lung, textul așijderea, întâmplarea e încărcată de verosimil și expusă în nuanțele fantasticului –, o altă pericopă, poate aceeași, însoțește un traseu mai scurt până la celălalt arbore, în galopul poemului. O poveste e, vasăzică, și în călătoria mai lungă spre arborele cunoașterii din volumul de proză, o poveste e și în cea mai scurtă, din cel de versuri. Între ele se întinde vidul singurătății, al izolării, al molimei sociale pe care Varujan Vosganian o expune cu mijloace plastice, mimând suspendarea, dar angajându-se, totuși, în concretul expresiei vacuumului: „mi-ar fi plăcut să fiu pictor, să desenez absențe/ spațiile din care oamenii deja au plecat/ obiectele care nu mai sunt/ doar imaginea mea despre ele” (Poema absențelor, p.67). Varujan Vosganian scrie despre acest câmp steril, despre acest gol de parcurs până la orizontul arborilor de hotar, al arborilor gnozei, cu convingerea și prospețimea rezumate în expresia „absența zilei de azi e bucuria de ieri” (p.67).

 

 

Note
1 Varujan Vosganian. (2022). Povestiri despre oameni obișnuiți. Iași: Polirom. 432p.
2 Varujan Vosganian. (2023). Neîndemânatic de viu. Poeme. București: Editura Art. Colecția Malul albastru. 280p

Leave a reply

© 2025 Tribuna
design: mvg