t.s. khasis
plăcerea spectacolului
Editura Tracus Arte, București, 2023

 

 

Așa afirmă, la un moment dat, acest autor care și-a… străineziat numele, din Cașiș, reușind să se facă destul de luat în seamă, în urma celor patru volume de versuri publicate până acum. Eu nu-l confund, nici din greșeală, după ce i-am parcurs, a relanti, acest volum cu titlu de… simulant antitetic, întrucât plăcere, ca atare, va fi reușind să inducă unor ahtiați (încă) după sintagme așa-zis mizerabiliste, cei care salivează după frecventele invocări ale organelor excretorii umane. Am auzit niște „exprimări” ale lui khasis, într-o „cleveteală” poeticească a acestuia, cu importantul poet v. leac, pe Youtube: „Chestiile astea cu autenticismul îs niște prostii, în poezie importantă este emoția și cu asta, basta”.
Doar că în acest volum, taman autenticismul în sine, viața trăită uneori aproape cu de-a sila, parcă, aducerea în prim-plan a unui soi de franchețe brutal- insațiabilă și fără perdea, de ins pentru care boema (de fapt, îmbeteala, cumva, ca scop în sine) este mod de viață, dezabuzarea și confuzia fiind la el(e) acasă: „dacă stai și te gândești bine/e/ o/plictiseală de nedescris./ ies de aici și trec pe terasă/ unde bag câteva halbe/ și câțiva deți de votcă și-n trei ore nu/ mai știu cine sînt./ dar apuc să-l văd pe mirciulică/ pur și simplu țâșnind pe ușă/ cu șpițuri în fund, murmurând:/ io-s dumnezeul vostru./ mă trezesc brusc, ies și-l iau de braț și-o pornim unde vedem/ cu ochii, ne oprim la birtul lui victor […] apucăm să bem trei și ne ia boreala, așa că victoraș/ ne dă afară./ ajungem la mine/ […] scot berile și țuica din frigider, mircea mă/ ia cu/ gianbattista piranesi, (inovativ artist, nu-i vorbă – n.m.) dar reușim să ne îmbătăm din nou și/ să mulțumim strămoșilor pentru asta./ l-am auzit plecând în timp ce se/ lovea de mobile: nu mai știu cine sînt,/ nu mai știu cine sînt, m-am ridicat de pe canapea,/ am desfăcut o bere și i-am dat dreptate” (după chef).
Probabil că nu puțini ghiersuitori – ca să bârfim nițel – se erijează într-un soi de emuli sfidăcioși de-ai lui Nichita, privind lucrurile mai mult prin prisma boemei precumpănitoare a acestuia de prin anii 70/ 80. Dar nu se-ntreabă, de pildă, câte metafore de gradul trei au izvodit („șuier luna și-o răsar și-o prefac/ într-o dragoste mare”), chiar dacă Gh. Grigurcu l-a „injuriat” cu sintagma „poet mediocru”, ca și Alex Ștefănescu pe L.I. Stoiciu (cu idiosincraziile unora nu-i de glumit). Mai este un moșmondel pe la Cluj, D. Cerna, supralicitat, ăsta, deși „cochetează” mai mult cu veleitarismul.
Dar revenind la khasis-ul hedonist cu al său „spectacol” viu colorat (are publicul lui, e clar) cu expresii „obsecvioase”, cu care se/ și ne umilește din belșug, observăm și câte o excepție prin care „gheruța” poeticească ni se înfige în organul receptor, psiho- estetizant: „în balcon/ cu picioarele întinse/ printre ghivece/ te poți gândi lejer la cum e să nu/ te gândești la ceva – și dacă așa nu merge/ atunci dă-le dracului de nuanțe,/ dă-i dracului de cactuși, dar/ rămâi acolo/ (unde ești, micuță stea?)/ de parcă din camera de oaspeți s-ar auzi/ nonstop un aparat/ servind în plăcuțele de gresie/ semințe de rodie” (pag. 74). Hmm… un pic s-o fi… molipsit, poate, dar nu cred, de la pagina următoare (75) care, sexualicește vorbind, este de nereprodus (ai naibii gălățeni „care vindeau roți de cauciuc ”, lacomi pe satisfăcut tute). Mai încolo, aflăm despre numitul T: „ m-am săturat de toate,/ frate, de nevastă, de înghesuială, de copii”, apoi intervine khasisul: „o, T, cu vaga lui/ disponibilitate pentru gesturi radicale visând la țara de foc”, dar tot T are ultimul cuvânt: „să știi că în sec. XIX parizienii mergeau la morgă ca la muzeu”.
Poetul acesta – compătimit de unii (vezi I. Matiuț) și invitat de alții pe la varii manifestări poeticești, unde nu citește „buruienisme”, desigur – nu se jenează câtuși de puțin să se dea în spectacol, chiar dacă unele „silfide” (ori silfizi?) vor fi suferind de-un exces de pudibonderie; el își asumă ego-ul masochicizat, ca să zic așa, îl zvârle-n fața lectorului cu ostentația parcă făcută ferfeniță de acizii neuronici (și nevrotici) ai scintilantei lucidități: „11 dim. sîntem/ în fața cinematografului și/ urlăm unul la celălalt:/ mi-ai futut viața, bețivule! te urăsc te urăsc!/ încerc să fiu amenințător,/ dar cerul știe mai bine, așa că alunec pe bordură/ și mă prăbușesc la picioarele ei: vrei să mă ucizi, curvo!/ și tot/ ce văd în clipa aia sunt razele urcând ușor pe pulpele ei/ albe ca neaua./ la despărțire, en plein soleil, / mi-a dăruit una din celebrele/ ei perechi de bikini./ bogdaproste” (pag. 32). Cei care vor fi înghițit în sec, nu-i cazul să-și ceară scuze; poate că cel care a scris astea, doar a visat.