Suedezul Lars Noren (1944-2021) a scris vreo 40 de piese despre relații familiale, oameni săraci, cu nesiguranță emoțională, cu probleme parapsihologice, psihosociale, preocupat mereu de relațiile conflictuale, violență și chiar perversiuni sexuale, considerat succesorul lui Strindberg și Ibsen, comparat cu Albee și Bergman.
La Teatrul Maghiar de Stat din Cluj putem vedea piesa Demoni, scrisă de Noren în 1984, în regia lui Nuno Cardoso, tradusă în maghiară de Bence Patat. Joacă Imre Éva, Bodolai Balázs, Pethő Anikó, Szűcs Ervin. Patru personaje și două căsnicii. Katarina e cu Franck, Jenna cu Thomas. Demonii inventați de Dostoievski îi macină într-un cerc vicios implacabil. Fiecare aspiră să evadeze de acolo. La sala Studio, o platformă înconjurată de public din patru părți. Nu se poate ieși de acolo, din acele Huis clos ale lui Sartre. Scenografia lui F. Ribeiro plasează mobile albe în spațiu alb – excelent contrast cu întunecimile interioare ale personajelor. Invective, disperare, umor negru, nuanțe agresive. Se zbat ca să se simtă vii.
Regizorul Nuno Cardoso afirmă că l-a preocupat textul, „pentru că eu cred că vorbim prea mult despre schimbarea lumii și uităm de abisul care ne așteaptă atunci când închidem ușa propriei case”. Oricum, cărămida societății e familia. Și regizorul continuă: „Relația de cuplu e începutul. Marile tăceri, bigotismul, dragostea – totul începe acolo. E ca o eprubetă. Dacă te uiți la dramaturgia occidentală, în mod ciudat, și ea începe cu familia”.
Certuri interminabile, măcinare nevrotică. Ca o damnare într-un infern malefic. Nu prea au ce povesti, dar verbiajul e la loc de cinste, acoperind frustrările. Uneori, un râs isteric și simulare brutală de orgasme. Limbaj vulgar și pulsiuni freudiene. Franck simte uneori că și-ar ucide soția sau că ar săruta un bărbat. Îi spune franc Katarinei: „te iubesc foarte mult, dar nu-mi place de tine”. Aruncă apă peste ea, se bat ca animalele, devin paiațe jalnice, bufoni tragici. Plutește nevoia de afecțiune ca o utopie ruginită. Se bea alcool – „alcoolismul e provocat de misoginism”. Mai apoi – „te lovesc când nu te aștepți”. Franck are cenușa mamei într-un recipient. Cenușă pe care o va risipi peste părul Katarinei, apoi se va erija în mare descoperitor: „te poți f… din dragoste sau fără dragoste… eu cu tine… fără dragoste, ca și cum aș fi ajuns la crepuscul, într-un loc răvășit de război… e ca și cum m-aș fi culcat cu un cadavru”. Deodată, o întrebare crispată: „o ducem bine? Nu mai suport să te văd! Stai și păzește-mă!”. Detabuizarea limbajului e evidentă.
Un spectacol răvășitor, în care anduranța celor patru actori e absolut de excepție. Totul se repetă diabolic, ca la un patefon stricat. Dialoguri solide, tragedie modernă și ecouri sordide dintr-o umanitate în derivă.