Să-ți asumi, ca regizor, un program artistic bazat pe dramaturgie contemporană românească e un gest ambițios și cu un anume grad de risc. Cosmin Panaite face asta la Teatrul „Matei Vișniec” din Suceava (un producător care, iată, rezonează la risc), unde a montat recent un al treilea text românesc, Căpșuni de zăpadă de Petro Ionescu (premiera în 10 februarie 2024).
Căpșuni de zăpadă (foarte atrăgător titlu) este rezultatul unei idei dezvoltate de Petro Ionescu, regizoare și dramaturgă experimentată, și tânărul regizor Tudor Nicorici, în cadrul Theater Netwoking Talents de la Craiova. Piesa are o poveste relativ ușor de rezumat: cinci foști colegi de liceu se revăd după mulți ani în orășelul lor natal, după înmormântarea profesoarei de biologie. Prilej cu care, adunați cumva comemorativ în laboratorul de bio, își rememorează adolescența, cu naivitățile și idealurile ei, și își evaluează maturitatea de acum, cu blocajele și neîmplinirile sale. Material dramaturgic consistent, s-ar zice.
Doar că textul dramatic are (prea) numeroase ezitări de intensitate, fiind inegal, iar aceleași ezitări le are și spectacolul. (Am avut o acută senzație similară vizionând, mai recent, Uitasem de Gabriel Sandu, în regia lui Robert Kocsis, ceea ce mi-a ridicat anumite întrebări.)
Căpșuni de zăpadă alternează secvențe puerile din scriitură, prin urmare stridente scenic (momentul cu porecla „Ciucurel” ori cel cu „talpa gâștei” sunt articulate cam trivial) cu sclipiri dramaturgice (glumele cu coliva, de pildă, ori – remarcabil – monologul solitudinii, cu fraza care, după părerea mea, trebuie să existe în orice text ca să-l salveze de mediocritate: „Singurătatea aia cruntă e când nu faci parte din planurile nimănui”. Uite că fraza există, deci textul are vibe.)
Un alt obstacol dramaturgic pentru regizor a fost că niciunul din cele cinci personaje nu se distinge din ansamblu, ceea ce imprimă un ritm prea expozitiv, monocord, derulării intrigii. Este un discurs intimist, în care punctele de inflexiune ar fi trebuit create prin empatia spectatorului față de personaj – asta ar fi ridicat cumva temperatura de joc. Din păcate, Cosmin Panaite a ezitat și el prea mult în lectura regizorală, așa că s-a blocat într-o narațiune cuminte, estompată, pe care a imprimat-o și actorilor. Cătălin Ștefan Mîndru, Horia Andrei Butnaru, Diana Lazăr, Delu Lucaci și Cristina Florea au încercat (și au și reușit pe alocuri) să „sară” din chingile scenice, dar evoluția lor de ansamblu a fost doar corectă, cu prea puține momente notabile. Faptul că din scriitură lipsesc cel mai adesea interacțiunile (ceea ce denotă însingurarea fiecăruia, monologul introspectiv) nu ar fi trebuit să devină o piedică, ci ocazie pentru o altfel de arhitectură hermeneutică. Crâmpeie ale acesteia s-au văzut, cum ziceam, din când în când, în secvențele individuale.
Nici scenografia, conceptul video și lighting-designul lui Mihai Păcurar n-au limpezit prea mult ezitările structurale. Scenografia, ca de laborator școlar, e corect imaginată și eficientă pentru dinamic scenică, dar „aparatele” (?!) folosite de eroi la un moment dat sunt nițel vintage-rizibile și nu e clar ce rol au. Videografia (o cameră care urmărește nervurile plantelor, pământul, pielea umană) e redundantă și cam frust-simpluță (e vorba de „sondarea epidermicului”, de „biologia existenței”, nu?). Eclerajul e supărător la început, umbrind jumătatea de jos a scenei.
Foarte potrivite în ansamblu drept contrapuncte dinamice sunt însă sound-designul lui Paul-Ovidiu Cosovanu și momentele de mișcare concepute de Andreea Belu – ambele puteau fi folosite mai eficient, cred.
Căpșuni de zăpadă nu e un spectacol ratat, ci doar prea ezitant, din toate punctele de vedere. L-am urmărit cu un sentiment acut de așteptare, cel mai adesea, cu câteva frânturi de entuziasm și cu convingerea că se putea mai mult și mai bine. Toate premisele erau îndeplinite: textul se salvează, regizorul e ingenios, actorii și echipa de creație sunt profesioniști. Totuși, de data asta ezitarea a părut contagioasă…