Am iubit doi ochi albaștri,
Poate-i mai iubesc ș-acum…
(folclor)

Doamna Marioara era cu adevărat o persoană fascinantă! De cum o întâlneai, recunoșteai că te-ai lepăda imediat de becisnicul eu, pentru a deveni o doamna Marioara: frumoasă, îngrijită, atentă, jovială – fără limită! –, emițătoare de voie bună și energie, deloc naivă!? Iată doar câteva din calitățile ce te făceau să o agreezi și să crezi că ai întâlnit o mare doamnă din înalta societate a capitalei. Bineînțeles că bârfitoare sunt peste tot! Mai ales în satul natal au vorbit pe la colțul basmalei și au încercat să destrame aura de mare doamnă sub care se prezenta acum Marioara lu’ unguru’. „Fă, de sărăcie și-au luat lumea-n cap! Și sărăcia i-a alergat până în capitală, unde, vezi tu, pare-mi-se, câinii chiar au covrigi în coadă!”, ziceau despre familia ei. Doamna Marioara însă, rămânea calculată în gesturi, vorbe și fapte, indiferent de interlocutor, așa cum numai femeile școlite o puteau face toată viața și, cu subtilă ironie, le transmitea indirect mesajul său de suflet: „Nu pot obliga pe nimeni să mă iubească!”
Mai mult, exersa cu frenezie un fel de recunoștință nemărturisită sorții care o smulsese, când era o doar o copilă, din noroiul unei ulițe de țară și o adusese în capitală. Nu trebuia să-i fii rudă, nici să o cunoști cât de cât, ci doar să îndrăznești să-i spui oful: „Coană Marioară, am și eu o fată, nu știu ce se întâmplă, dar aici parcă n-are soartă… Nu-i place nici un băiat…” sau: „Nici un băiat nu se uită la ea… Are oarece zestre…” sau: „Nu prea avem de nici unele, poate acolo își face vreun rost, poate găsește pe cineva… Dacă te-am ruga să nu ne uiți, v-am fi recunoscători toată viața…” „Stai liniștită, îi zicea mamei fetei, orice sac își află petecul!” De obicei nu uita! De obicei, o ajuta să-și facă un rost în capitală. O lua cu sine, o folosea ca fată în casă și, după câțiva ani, cei rămași în sat se trezeau cu „netereaza lu’…” că vine în vizită; bine îmbrăcată, mirosind frumos, cu ceva maniere, cu vorbă schimbată, cu cadouri pentru apropiați, urmată de un soț găsit de ea. „Sacul și peticul!” Totul se contabiliza în folosul binefăcătoarei. „A dracului, coana Marioara, gata, a făcut-o și p-asta orășeancă!”, ziceau cu admirație foștii consăteni.
Rița plecase și ea cu o bocceluță de lucruri d-ale sale între care înghesuise frânturi de speranțe, lacrimi și regrete. Nu era nici prima și nici nu va fi ultima; mai întâi va slugări ani buni în casa binefăcătoarei până ce, plasa de paianjen țesută pe îndelete de aceasta, va prinde între firele sale „bărzăunele” interesat de farmecele „nepoatei” ori părinții lui vor deschide discuția pentru o partidă, știut fiind faptul că doamna Marioara avea mână bună pentru asemenea „lipeli”.
În cazul Riței însă, neprevăzutul care a bulversat-o, s-a întâmplat în vacanța anuală de la mare a familiei: Mircea – soțul –, coana Marioara și cei trei copii. Pentru a nu o lăsa singură în capitală și pentru a avea cine să aibă grijă de cei mici, au hotărât s-o ia cu ei. Cu câteva săptămâni înainte întețise ritmul pregătirilor și, deși Rița cădea frântă de oboseală aproape în fiecare seară, binefăcătoarea sa îi da de înțeles că răsplata va fi pe măsură, neprecizând ce i se pregătea. Abia când unul dintre cei mici i-a șoptit că vor pleca la mare, a răsuflat ușurată. Spera că va rămâne singură și va huzuri după toată corvoada zilelor petrecute în capitală. Astfel că, a fost și mai surprinsă când, cu două zile înainte de plecare, coana Marioara a luat-o cu ea în camera bună și a început să deschidă, rând pe rând, șifoniere și sertarele comodelor, alegând când una, când alta – piese din ținute de vară, de plajă – cam demodate, ce-i drept – , dintre care pe unele le proba pe trupul firav al Riței. Totul se făcea cu o frenezie uluitoare pentru biata fată, mai ales că era însoțit de aprecieri și istorisiri pe care abia le putea înțelege: „Rochița asta, ehe, Doamne, am purtat-o când eram ca tine, de slabă, vreau să spun… Ce-am mai iubit-o! Ce bine mă simțeam în ea când, seara, briza mării îmi intra pe sub poale și-mi răcorea picioarele încinse!”, „Bluzița asta, mi-a cumpărat-o Mircea când am fost prima dată la plajă… Sub ea, n-am purtat niciodată sutien… El mi-a cerut asta… Era cu ochii numai în decolteul meu! Mare pungaș! He! He!” râsese coana Marioara de acest amănunt. „Cu această pălărie am fost confundată la plajă cu o mare artistă de varieté! Un domn s-a înclinat în fața mea, zicând: „Omagiile mele, doamnă!” iar eu, surprinsă, am ridicat curioasă capul să-l văd pe cel care fusese așa de atent. I-am răspuns exact ca doamnele din înalta societate: „Se acceptă, domnule! Sunteți extrem de amabil.” Acesta însă, privindu-mi atent chipul și observând că nici vocea nu era a doamnei cu care mă confundase, și-a cerut scuze și a plecat. Dar, după câțiva pași, s-a întors și m-a întrebat dacă nu-l însoțesc la o înghețată. Eu, însă, proastă, am dat cu piciorul norocului, zicând: „De ce nu?! Doar să vie și soțul meu! Poate vrea și el!” La care, domnul, tot elegant, s-a retras zicând: „Am să trec mai târziu să vă iau!” Dus a fost! Din clipa aia, în restul timpului petrecut la mare, am cernut cu privirea toți bărbații ce-mi ieșeau în cale. Cum spuneam, dus a fost! Mi-a părut rău! Poate era vreun bogătaș, cu case mari în centru, cu birjă sau mașină la scară, cu moșii, cu conac… Poate ajungeam o cucoană mare… E, dar nici costumul ăsta de baie nu ți-e bun! E din anul când am fost la mare, la trei ani după ce-am născut prima dată. Mă cam împlinisem. Ia-l, și mâine îmi aduci aminte să ți-l modific. Și…, ia-le și p-astea – i-a zis, arătându-i grămada de rufe puse deoparte, spală-le, calcă-le și le așezi într-un geamantan! Tot mâine, îți faci baie, că joi plecăm toți la mare!” „Și casa?!”, a îndrăznit să întrebe Rița, decepționată dar și bucuroasă. „Se mută socru-meu aici!”
Drumul spre mare fusese pentru Rița și mai provocator decât cel făcut cu autobuzul care o adusese în capitală pentru că, dacă până în acea zi, trenul, în care încăpuse ea și familia coanei Marioara era doar o vorbă auzită de la cei mari, acum chiar o ducea molcom spre un vis! La ea, în sat, despre tren, se povestea cum că ar fi un șir de case pe roți, legate unele de altele, trase de o namilă din fier numită locomotivă, care mănâncă jăratec și pufnește fum pe nări; aici, în oraș, însă, băiatul cel mare al coanei Marioara, care mai călătorise cu el de vreo două ori, îi spusese că trenul e făcut din mai multe tramvaie agățate de o locomotivă cu aburi. „Cu aburi sau cu jar?”, îl întrebase Rița și mai derutată. „Cu aburi, băi, cum să fie cu jar? Păi dacă ar fi cu jar, nu-ți dai seama că am lua foc, noi, călătorii?”, o apostrofase piciul pe un ton de superioritate. Dar, văzând cum mirarea de pe chipul Riței nu se șterge nicidecum, adăugase: „Ei, lasă, că o să vezi când vom merge la mare!”
Călătoria cu trenul nu fusese decât începutul unei aventuri care o va marca pentru tot restul vieții; urmase cazarea la hotel, baia cu duș, plaja cu nisip sclipitor și… marea! Da, marea! Acea întindere de apă care făcea valuri de parcă cineva mesteca necontenit și regulat în ea…! Încă din prima zi, coana Marioara își arătase dezinvolt soarelui formele de femeie născută de trei ori și cu casă de întreținut la marginea capitalei. Iar toți ceilalți o imitaseră. Apoi se lăsase ușor pe vine între două valuri și, consimțind că apa e potrivit de caldă și pentru copii, a decis: „Hai și voi, dar numai aici, la margine!” Cu adevărat, prima cufundare în imensa baltă ce fremăta de valuri și oameni a fost, pentru Rița, un vis feeric! Pe urmă, zile și nopți de coșmar! Parcă intraseră dracii în copiii coanei Marioara! Cum nu era puțin atentă, cum coana Marioara, întinsă pe spate, începea să țipe de sub pălăria de soare trasă peste ochi: „Rițo! Vezi, ce fac ăia mici! Scoate-i, scoate-i din apă că răcesc!… Și pune prosopul pe ei… Și pălăriuțele pe cap! Vezi să nu mănânce înghețată! Să nu bea suc! Vezi…, vezi…!” Seara, ea și domnul Mircea, plecau la dans și Rița rămânea tot cu ei; le da să mănânce, dar de culcat nu voiau cu nici un chip!
Într-o după-amiază, observând că doamna Marioara și soțul ei nu se mai agită prin fața șifonierului deschis și a oglinzilor din baie și hol, a dedus că nu vor mai pleca. Așa că le-a cerut voie să iasă puțin. Coana Marioara a încercat să o rețină arătându-i grămada de rufe ce trebuiau spălate, dar domnul Mircea a intervenit, zicându-i soției: „Las-o dragă și pe ea câteva ore singură! Știi cum îți fac capul nebunaticii ăștia!” „Bine!, i-a zis, dar ai grijă să nu stai prea mult! Ai trei ore să te plimbi. Nu te depărta prea tare de hotel și nici nu intra în vorbă cu necunoscuți! Ai înțeles?” Bucuria însă îi astupase urechile, astfel că a îngăimat un „Da” rapid. A scos din geamantanul micuț câteva lucruri de îmbrăcat și, când a fost gata, a zis: „Sărut-mâna!” zbughind-o pe ușă, fără a mai privi în urmă. Era liberă și fericită! După zile și nopți în care fusese hăituită de cei trei drăcușori ai coanei Marioara, merita și ea trei ore în care să uite de țipetele și obrăzniciile lor.
O luă direct spre plajă, acum ceva mai goală, pentru a o vedea pe îndelete și, mai ales, pentru a culege scoici pe care să le trimită mamei sale, la țară. Soarele, obosit de zarva de peste zi a turiștilor și moleșit de propria-i căldură, se apropia leneș de linia orizontului, chitind un loc ferit unde să facă o baie, după care să meargă la culcare; multe perechi îi urmăreau transformarea și își jurau să nu uite toată viața acestă zi, această seară… Iar când Rița, ridica ochii dintre scoicile de pe mal și surprindea cum se și sărutau, întorcea brusc capul în altă parte, întrebându-se cum e să te sărute un băiat, pentru că ea, până acum, nu fusese decât pupată. După vreo oră de hoinăreală, obosită, își descălță sandalele și se așeză cu picioarele în contra valurilor leneșe care își sfârșeau călătoria, destrămându-se în nisipul plajei. Privea cerul, orizontul, soarele, alungând gândurile departe de sine și neavând vreo intenție de a le rechema prea curând…
Dacă…
Dacă, fără a fi simțit cea mai mică mișcare, nu s-ar fi trezit cu o barcă ce acostează în dreptul ei. În barcă a zărit chipiurile a trei marinari. Cei trei au sărit în apă și s-au apucat să tragă ambarcațiunea spre mal. Când a văzut că vin spre ea, Rița n-a mai stat pe gânduri și a sărit drept în picioare. „Hei, drăguță domnișoară, unde pleci? Nu vezi că avem nevoie de ajutor?”, i-a zis unul cu ochii de culoarea cerului la amiază. Rița l-a crezut și a intrat din nou în apa caldă, trăgând alături de ei s-o aducă pe uscat. Roșii la față de efort s-au trântit cu fața în sus pe plajă și au început să râdă tare, fără motiv. Rița îi privea și, deși nu înțelegea, a început să râdă și ea. Abia când unul a scos o sticlă de vin și un pahar din barcă și-a dat seama că ar putea fi chiar beți. A dat să plece, dar, cel mai îndrăzneț, a prins-o de mână și i-a umplut paharul, zicându-i: „Hai să ciocnim pentru prietenia noastră de la malul mării!” El era Mișa.
Iar acesta a fost începutul…
Au urmat alte învoiri de la coana Marioara, plimbări, declarații de iubire, sărutări pe săturate. O strângea atât de tare de mână, încât simțea dureros inelul pe care acesta îl purta. Odată i-a cerut să și-l dea jos, iar el, arătându-i-l, i-a zis: „Nu-i așa că e frumos? Privește ce am pe el! E unicat!” Rița nu putea fi decât uimită de obiect: era din aur și avea executat în relief un semn al dragostei puternice – un cuțit înfipt într-o inimă… La întâlnirile lor, erau totdeauna de față și cei doi „frați de cruce” din barcă; că vorbeau urât, „ca marinarii” și chicoteau, fiind mai tot timpul băuți, n-o deranja atâta timp cât mâna lui Mișa o făcea să se simtă protejată dar, când se săruta, simțea parcă, cum, Ică, unul dintre ei, se holbează cu un fel de răutate…
Idila cu Mișa, marinarul ce-i vorbise întâiul, privind-o prin ochii albastru-deschis, n-a durat decât vreo șase zile. Dar ceea ce nu voise să i se întâmple, i se întâmplase: motivând că a uitat pălăriuțele celor mici în camera de la hotel și-a dăruit virginitatea insistentului matelot cu care plănuise doar să se sărute pe săturate. După care, a dispărut definitiv, lăsându-i tristețea pe față pentru tot restul vieții. După câteva zile a apărut Ică. A intrat în vorbă cu ea, insistând să o cunoască mai bine. „Dar Mișa, prietenul tău, ce face?”, l-a întrebat Rița încă din prima zi. „Mișa a trebuit să plece urgent într-un voiaj lung. Mi-a spus să am grijă de tine, să-ți fiu înger păzitor, poate pentru tot restul vieții”, a mințit-o. Promisiunea ar fi fost ademenitoare, poate în alte circumstanțe dar, acum, nesăbuința momentului de slăbiciune o măcina și îi tăiase cheful de aventură; era disperată că fusese înșelată și că pe Mișa nu-l va mai revedea poate niciodată. Ică a înțeles starea de spirit a Riței, dar cum făcuse o pasiune pentru această făptură dulce, spera și insista. La plajă o învăluia cu privirea așezat cam la zece metri depărtare de umbrela familiei coanei Marioara. O însoțea la toneta de înghețată, iar seara se plimba alene pe aleea de sub fereastra hotelului unde locuiau, fluierând melodii de dragoste și trimițându-i bezele atunci când Rița, plictisită ori binedispusă, îi făcea hatârul să apară pe balcon.
Tot în acea perioadă, valurile depuseseră la mal cadavrul unui marinar… Iar când poliția a făcut precizarea că nu era vorba de o moarte prin înec, ci o de o crimă făptuită prin înjunghiere, lumea a fost de-a dreptul isterizată, luând cu asalt, dimineți la rând, chioșcurile cu ziare, avidă de noi amănunte. Cazul se discuta peste tot: pe plajă, prin parcuri, la restaurant, în familie… Așa și în familia lor! Într-o seară, domnul Mircea a împăturit tacticos ziarul, zicând: „Ei, ca să vezi Marioară, ce-ți fac copiii! Te chinui cu ei, îi crești, le dai o educație și când intră într-un anturaj prost îți dau lovitura vieții… Vezi, marinarul ăsta, lipoveanul! Nu muri înecat – n-avea cum! – ci ucis de un cuțit! Din ce cauză?! Băutura, jocurile de noroc – se scrie că inelul de pe deget i-a fost smuls cu forța. Cine? Anturajul, poate…, prietenul său cel mai bun?!” Astfel a aflat și Rița despre caz și, de emoție, a lăcrimat în amintirea necunoscutului.
Câteva seri mai târziu, Rița află cum că evenimentul tragic al acelei veri unice era deja cântat în toate localurile cu muzică; abia reîntors de la dans, domnul Mircea, în timp ce-i dădea hainele pentru a fi periate și puse în șifonier, a început să murmure pe o melodie tristă:
„Stăteam pe malul mării,
Priveam pe mal în jos,
Cum valurile-albastre
Se legănau duios…”,
după care urma supoziția stângace a unei crime iar sfârșitul evoca dispariția definitivă a celui bănuit:
„Trecuse ani de-a rândul
De când nu s-au văzut.
De-atuncea marinarul
În valuri s-a pierdut”.
În zilele rămase până la terminarea vacanței, Rița s-a strecurat de câteva ori spre o terasă din apropiere, unde o mică formație avea cap de repertoriu melodia care emoționase întreg litoralul. Reasculta cu atenție și căuta zadarnic în spatele cuvintelor un mesaj pentru ea, impresionată fiind de faptul că cel care inventase versurile, parcă i-ar fi știut povestea. În primele strofe se revedea cum stătuse la marginea mării, cu picioarele în apă, cum apăruse barca cu cei trei marinari, cum fusese chemată să tragă de barcă, cum îi fusese oferit un pahar de vin de către Mișa, drept mulțumire… Era vorba și de un inel…, apoi…, restul, îi era străin! Cu sufletul greu, recunoștea că și finalul părea a fi întocmai, doar dacă nu cumva, Mișa se va întoarce cândva la ea, sărind din barca ce-l trecuse dincolo de orizont.