„Unde ai stat până acum?”
„În centru. Dar m-am oprit şi pe la Punte.”
„De ce?
„M-am întâlnit cu Lorin şi am băut o bere!”
„Care Lorin?”
„Cum, care?! Fostul tău coleg de la Franceză. E la pensie şi se plictiseşte. Cred că nu l-ai mai cunoaşte, s-a îngrăşat, are mustață şi părul alb. Mi-a povestit cum îşi petrece concediul de odihnă. Ştii ce tehnică are? Se ceartă pe internet cu fel de fel de indivizi pe care nu-i cunoaşte, mai ales dintre cei care locuiesc în străinătate, şi fiindcă niciodată nu termină ce au să-şi spună, aceia îl invită la ei, în vizită… Anul acesta a fost în Cipru, gratis!”
„Nu mă interesează! Mie să-mi spui de ce ai stat atâta?”
„Păi, când ieşeam, a intrat acolo Micky cel Frumos, m-a oprit să-mi zică ceva…”
„O, nemernicul! Ce să-ți spună? Ți-a dat datoria?”
„Am uitat să i-o cer!”
„Cum, ai uitat? Ce, tu umbli cu capul în nori?”
„Nu, dar…”
„Ai văzut ce stil are? Cum mă vede, mă salută de departe, ba chiar face şi o mică plecăciune, şi începe să-mi spună ceva, numai nimicuri, doar ca să îmi abată atenția… Şi-apoi, dacă trece cineva, vreun cunoscut, sau vine liftul, profită imediat ca să dispară…”
„Acum era în mare vervă… Probabil venise acolo doar să completeze… Era deja roşu la față şi burta i se revărsase peste curea… Doamne, ce mai arătare! Şi gâfâia ca un bătrân!”
„Asta cu gâfâitul e condiția lui dintotdeauna. De când era copil i se putea citi pe față că nu va ajunge bine. Sigur că e prea gras, ar trebui să țină cură… Dar problema lui este alta: caracterul, se ocupă de tot felul de nimicuri, şi trage nişte minciuni în fiecare sfert de oră, de parcă le-ar calcula!”
„Chestia-i că le spune cu o mare seninătate, ca şi cum ar fi nişte adevăruri profunde, ştiute numai de el! Şi sunt destui cei care îl ascultă. Ai văzut că şi-a făcut un grup de prieteni, toți ca el: dimineața îşi duc copiii la grădiniță sau la şcoală şi, apoi, direct la Punte. Beau şi fumează, înjură viața, statul, dar primesc ajutor pentru creşterea copilului. Nevestele lor se duc la muncă iar ei stau acasă, ca nişte domni! Şi când simt nevoia să se întâlnească, se văd la Punte! Asta da, viață!”
„Pe vremea noastră am avut numai trei luni de concediu post-natal! De ce să-i ținem cu banii adunați de noi pe toți ăştia care ne rânjesc în față şi ne consideră proşti şi buni de pus la naftalină!?”
„Ei, lasă, că nu sunt banii noştri! Pe-ai noştri s-au grăbit guvernanții să-i topească prin toate găurile reale şi inventate, nu le-a mai rămas nici măcar mirosul pe aici. Au ajuns demult la Nisa, pe litoral, sau prin cine ştie ce țări exotice!”
„Într-una din zile o să îi cer datoria, cu toată ruşinea!”
„Ar fi cazul s-o faci! De ce să-ți fie ruşine să-ți ceri un drept al tău? Şi-apoi, ți-am spus să nu-l mai împrumuți niciodată!”
„Nu am putut să-l refuz, a venit să se milogească, ştii, mi-a zis că are copilul bolnav, că-i trebuie medicamente, că şi soția lui nu se simte bine! Ştiam că minte, avea un glas prefăcut, dar nu l-am putut refuza!”
„Aşa eşti tu, te laşi păcălită de vânzătorul ăsta de flori de păpădie!”
„Ei, de unde ai mai scornit-o şi pe asta? De ce spui că vinde flori de păpădie?”
„Nu vinde florile, numai puful! Adică, nici puful. Dar, e ca şi cum l-ar vinde… Îi abureşte pe unii şi pe alții cu iluzii! Nu ştiu de ce mi-a venit să-ți spun că-i vânzător de flori de păpădie! Poate fiindcă acum avea în mână o găleată plină…”
Mă privi mirată şi pentru o clipă ochii ei nu mai avură strălucirea tăioasă de la început. Fulgerător, îmi reveni în minte întrebarea pe care i-o pusesem:
„Ce duci acolo?” l-am întrebat încă din uşa Punții.
„Flori de păpădie!”
„Măi, băiatule, pare mult mai grea decât dacă ar fi în ea flori! Ia, ține banii ăştia, du-te şi comandă două beri!”
Ochii îi sticliseră, umezi.
„Cum, nu intrăm? Stăm afară, le servim aici?”
„Ce, ți-e ruşine? Tu nu vezi ce ceață-i acolo? Mai rău ca la Podul Înalt, ştii, atunci, iarna…”
În timp ce intra cu o viteză reținută făcându-şi cu greu loc printre muşteriii impasibili, o maşină super-tare trecu pe drumul dinspre pod, la un metru şi jumătate de mine. Spulberă florile din găleată şi lăsă să se întrevadă capetele ruşinoase ale unor ciuperci.
Micky cel Frumos reveni victorios mai înainte să fi avut timp să fac supoziții despre locul de unde le adunase.
„Mie mi-ai luat «Ciuc», e OK, am zis. Văd că te-ai dat pe vodcă…”
„Da, s-o trăsnească, da’ are gust de petrol!”
„Atunci de ce-o bei, dacă nu-ți place?”
Ridică paharul să vadă dacă măsura era cea justă, îl clătină de câteva ori încet, închise pe jumătate un ochi să vadă mai bine.
„Ticăloasa asta, mereu trage la măsură.”
„Dar nu foloseşte paharul gradat?”
„Nici că-i pasă de el! Are măsura ei în sânge! Cred că nici noaptea, când visează, nu s-ar putea abține să nu toarne cu câteva grame mai puțin!”
Nu am mai apucat să-i răspund fiindcă atunci apăru Ticu, ştii, bietul Ticu, clătinându-se de pe un picior pe altul. Avea cămaşa desfăcută, era transpirat, cu o față mult mai îngrijită ca de obicei. Fără să salute, i se adresă lui Micky cel Frumos: „Adu-mi şi mie una, să nu mă mai bag printre mese!”
„Dă-mi biştarii!”
„S-o treacă pe Caiet, până la pensie n-am!”
Ca pentru a se justifica, îşi privi burta umflată şi se aşeză oftând pe bordura strâmtă a peretelui-geam al Punții, proptindu-se cu spatele de sticla groasă şi murdară. Dinăuntru, unul bătu în ea, spre a-l saluta dar el se prefăcu că nu-l vede.
„Ce ai în găleată?”
„Nu-i a mea, e a lui!” Şi i-am făcut semn spre spatele uşor aplecat care se îndrepta hotărât spre bar.
„Ia, să văd!… Flori de păpădie! Măi, al…”
Le dădu puțin la o parte şi atunci descoperi ciupercile: „Ei, a dat lovitura, Micuțu! Azi o să fie în bani!”
„Cum o să fie?”
„Ei, cum… Bine că le-a găsit. Are locuri ştiute numai de el. Acum se duce să le predea. Are nişte cunoscuți la nu ştiu care restaurante, i le cumpără proaspete… O să vezi că le duce acolo, nici nu apucă vodca să-i alunece pe gât că îşi şi ia rămas bun… Merge la italieni…”
„Şi, iese ceva?”
„De câteva beri, sigur!”
Între timp, Micky cel Frumos veni cu vodca cerută de Ticu. Ciocnirăm chiar atunci când țipă din Punte Mecanicul Exemplar: „Vin şi eu lângă voi, aici ne sufocăm! Fir-ar a dracu’ de căldură!”
Îşi găsi loc între mine şi colțul peretelui-geam. Înalt şi slab, îl putea privi pe Ticu direct în creştetul fără păr.
„Ce bei acolo?” se miră Ticu.
„Ce, tu nu ştii?” zise Micky cel Frumos. „El nu schimbă niciodată romul cu altceva!”
De la masa vecină, Femeia cu pălărie roşie vru să adauge ceva, dar buzele nu i se deschiseră. Numai ochii i se roteau cu o viteză fantastică, ca şi cum i-ar fi alergat cineva pe sub pleoape. Mecanicul Exemplar vru să îi atingă mâna, să o facă să țipe, să nu mai stea ca o statuie de carne.
„Dacă câştigă bine… Lui îi merg afacerile, nu ca mie pensia!”
„Da’ ce, chiar aşa pensie mică ai? Doar ai fost cadru de conducere toată viața!” zise Mecanicul Exemplar cu un glas neutru.
„Nu asta-i problema… Alta-i: pensia vine o dată pe lună şi tot atunci se şi duce… Pe când, la tine, maşinile de reparat vin zilnic şi aşa ai mereu câte-un leu în buzunar.”
„Bine gândit, bine zis!” spuse Mecanicul Exemplar.
Femeia cu pălărie roşie care îşi savura băutura încercând să citească în ea nişte semne de pe fundul paharului râse. Scurt. Mânzeşte.
Nu ştiu de ce mi-am întors capul pe jumătate şi am privit-o. De obicei evistam să-i întâlnesc valul de întuneric care îi ieşea de sub scprâncene stufoase. M-am uitat spre dealurile de dincolo de râu. Am văzut cu surprindere că vârfurile le fuseseră cuprinse de nişte nori pufoşi, ca de vată. Le ascundeau şi, fără să fi vrut, am avut o senzație că şi dealurile se lăsau acoperite, ca şi viețile oamenilor. Dar ele rămâneau tot acolo, pe loc, norii nu puteau schimba nimic, chiar dacă temporar reuşeau să ascundă întrucâtva imaginea de mai înainte. Şi nu ştiu de ce, m-am simțit obligat să le mai ofer câte un rând.
„Şi, dacă ai vrut să faci pe generosul, nu puteai să le dai banii şi să-i laşi acolo, în plata Domnului? Să vii acasă? Ştii cât e ceasul?”
„Ei, nu puteam să-i las chiar aşa: ştii că Mecanicul Exemplar îmi schimbă bujiile, plăcuțele de frână, mai vopseşte câte-o scrijelitură făcută cu cuiul de cine ştie ce copil sau vecin de ispravă… Mă pot baza pe el, că, deh, maşina începe să aibă şi ea problemele ei. Ca şi noi! Încât îl priveşte pe Ticu, nu ştiu de ce, dar mi-e milă de el. Ți-am spus cum arăta acum câteva zile când l-am văzut pe alee… Ud, de la jumătate în jos! Nu se jena de trecători… Dar, acum se ținea ceva mai bine, era îmbrăcat decent, se răsese de dimineață, arăta alt­fel. Parcă ar fi fost anunțat de cineva să se pună la punct… Am vrut să-i arăt simpatia mea, de aceea le-am mai plătit un rând!”
„Văd că ai flori de păpădie”, i-a zis Mecanicul Exemplar lui Micky cel Frumos. „Ce faci cu ele, ceai?”
„Da, că țin apa!”
„Tu, la vârsta ta? Tu ții berea, nu apa! La câte ai ajuns pe zi?”
„Nu beau mai multe ca tine, fii liniştit!”
„Vezi ce-i sub ele!” zise Ticu şi se aplecă, gâfâind.
Ciupercile îşi scoaseră capetele, sfioase.
„Ei, ai dat lovitura!”
„Da, băieți”, zise Micky cel Frumos, „de-acum începe sezonul! O să fie o vară plină! Bucurie! Pregătiți-vă, dacă aveți chef vă duc cu mine pe dealuri!”
„Sunt numai bun de excursii!” făcu Ticu şi îşi privi picioarele umflate.
„N-ar fi rău”, zise Mecanicul Exemplar, „dar nu am timp cu toate hodoroagele astea de maşini de mâna a doua pe care şi le aduc românii noştri de-afară!”
„Ce, numai românii? Ungurii nu?”
„Şi românii şi ungurii, fără deosebire de limbă, în blocul nostru aprins nu mai există națiuni, sunt 98 la sută sărăntoci şi doi la sută cât de cât mai acătării! Adică cu ceva mărunțiş prin buzunare… Dar şi ăia, capitaliştii noştri, ajung ca şi ceilalți cât de curând! Cu toate taxele care ni se pun pe umeri de guvern şi de primărie, te şi miri că mai poate omul respira!”
„Şi tu ai stat cu ei să le asculți toate prostiile astea?”
„Dar ce era să fac!? Nici acasă nu mă trăgea ața…”
„Aşa eşti şi tu, ca ei! Când te apuci să bei, nu te mai opreşti! Şi nu ai nici un chef să vii şi să-mi dai o mână de ajutor! Mă uiți, ca atunci când am fost în spital şi nu ai venit să-mi aduci…”
„Ei, nu, dar chiar atunci s-a întâmplat…”
„Ce s-a mai întâmplat, dragă? Întotdeauna când întârzii îmi spui că ai avut un motiv serios… Mi-ai spus-o de sute de ori!”
„Nu, acum chiar că nu-ți spun braşoave! S-a întâmplat…”
Se auzi soneria.
„Vezi, cine-i! Eu mă duc să mă schimb, oare unde îmi sunt hainele de casă?”
„Caută-le! Cum ştii să îți cauți prietenii şi să stai cu ei până apune soarele…”
M-am dus în camera mea şi în timp ce mă îmbrăcam în trening am auzit-o vorbind din uşă cu vecina Lenora.
„Ai auzit? La Punte… a venit Salvarea, l-au luat pe unul de acolo şi l-au dus. Acum mi-a spus Stelu, el trecea cu maşina pe lângă Punte, era multă lume îngrămădită, a oprit o jumătate de minut că a fost curios să ştie ce s-a întâmplat. L-a văzut pe unul, de-abia au reuşit să-l ridice doi şi să-l pună pe targă. Zice că-i un bărbat pe care l-am tot întâlnit pe alee. Nu ştie cum îl cheamă, dar e unul care ar fi avut de-a face cu arta. Poate că voi l-ați cunoscut, nu?”
Atras de vorbele lor, am revenit în camera din față. Am întrerupt-o puțin cam brusc, după ce am mormăit un fel de salut pentru care am fost admonestat câteva ceasuri mai târziu:
„Asta voiam să-i spun şi eu! Dar nu am apucat…Şi am amânat, nu voiam să se impresioneze… Da, l-ați cunoscut, cum să nu-l cunoaşteți? E vorba de Ticu… Ştii, mi-a dat formele alea de ceramică… semănau cu nişte balegi de vită. El spunea că erau opere de artă. Îşi făcuse şi un cuptor de ars ceramica, era invisiat de confrați… Spera că după ce va ajunge la pensie să poată munci, să-şi refacă prestigiul… Fusese un ceramist de primă mărime în anii tinereții… Dar, într-un fel, totul i s-a întâmplat aşa cum îşi dorise: să rămână până la urmă cu paharul în mână. Acesta i-a fost steagul de pe urmă! Nu mai avea nici o ambiție! Nu îl mai interesa nici o artă. Ultima lucrare făcută fusese o cană de pământ, arsă în cuptorul din atelierul personal, înainte de a-l vinde. O adevărată operă de artă, poate cea mai bună din tot ce realizase o viață întreagă. Pe o jumătate îşi imprimase chipul de când fusese tânăr. Spera că va rămâne acolo pentru totdeauna. Pe cealaltă jumătate născocise o făptură ce semăna cu un înger, dar era un înger negru. Poate era unul dintre cei căzuți… Ori cel mai mare dintre ei… Ținea cu un fel de aripă o sticlă, aproape de buze, din care picurau stropi. Păreau nişte fructe mici, de beladonă, lacrimi, sau ultimele resturi de băutură… Îşi aducea cana cu el, bea din ea şi spunea că îşi bea viața… În zilele când era supărat se uita într-un ciob de oglindă, îşi privea chipul, nu se putea abține să nu înjure… şi îşi întorcea privirile repede spre el, spre cel imprimat în pământul ars al cănii, acolo unde era ca toți cei de pe crucile din cimitir, figuri de oameni liniştiți, care au atins deja la starea de veşnicie. Dar, astăzi, cana s-a rostogolit singură de pe marginea ferestrei de la Punte pe care o aşezase şi s-a făcut bucăți pe gresia pardoselii…”
Femeia cu pălărie roşie a scos un țipăt scurt. Toți au rămas ca hipnotizați. Micky cel Frumos a aruncat cioburile între florile de păpădie. Spera să oprească timpul, să nu fie prea neîngăduitor… Uite, poate că aveam o presimțire şi de aceea am şi rămas cu ei la o bere… Şi, trebuie să vă spun, că atunci când a văzut cum i se rostogoleşte capul în piept, Micky cel Frumos a luat florile de păpădie din găleată şi le-a pus peste el, cu toate că unii au început să strige să ia de acolo, că se sufocă. Nu le-a luat, nu mai era nevoie. Din găleata descoperită, ciupercile parcă râdeau cuprinse de fericirea ce se revărsase pe chipul proaspăt ras al lui Ticu”, am mai zis uimit că aveam glasul neutru ca acela al Mecanicului Exemplar.