Ei bine, ceva metehne din veacul trecut şi din vremurile pasate – cum s-ar zice în Colentina! – răzbate în comportamentul unor onor. ziarişti, în sensul protuberanței arogante. Înainte vreme, un gazetar, mai ales de la Fleacăra, era un soi de ştab, putea provoca, în ordine, teamă, scandal, luări de poziție, răspunsuri oficiale, convocări la organe, demiteri. Totuşi, orice reclamație, sesizare sau sugestie era atent analizată, trimisă unde trebuia, de cele mai multe ori la partid, care veghea şi lua măsurile corespunzătoare. Azi, orice gorobete cu o cameră de milioane de parai pe umăr şi cu o legitimație de două parale îşi permite, dacă nu are şapte ani de acasă, să terorizeze pe oricine, chiar şi pe preşedintele țării! Ei bine, cazul tembelului ăluia de a primit o scatoalcă, o palmă cu piciorul, ci cu lanțul peste camera de luat vederea la un match de-al Steluței este emblematic din două părți: ăştia-s gazetarii, dar ăştia-s şi suporterii, mă rog, unii dintre ei! Sigur că nu se face un control riguros şi nu se pedepsesc huliganii aşa după cum ar merita-o, dar nici cu zgăndărirea lor nu mi-e ruşine! Mai mult, cameramanii sunt de-o obrăznicie incalificabilă, ți se vâră în față, stau ca nesimțiții minute în şir blocându-ți priveliştea, sunt nespălați, ca Cartianu (cacofonia este obligatorie în acest caz!), prost crescuți. Nu m-am mai caftit dintr-a şaptea, vă mărturisesc, dar îmi venea să-l iau la palme şi picioare spate gios pe un amețit de-i şedea maică-mii, bătrână de 84 de anişori la acea dată, acum trecută la cele veşnice, Dumnezeu s-o aibă în pază, în cale la cutare ceremonial provocat de premarele Onțanu, ca să ia el nu-ş ce poză sofisticată! Din care, oameni buni, la montaj iese o secvență de zece secunde! Dacă iese şi aia şi dacă intră ştirea! Eheeei, ia mai încet! Sigur că huliganii trebuie trecuți la panou şi nelăsați nesupravegheați, dar adevărul este întotdeauna aproape de mijlocel, aşa să ştiți. Vrem numele acelor arătări dar, sincer, aş vrea şi numele acelui mare gazetar întrerupt din exercițiul funcțiunii sale de prinzător de imagini, chestie pentru care nici nu mai ai nevoie amu de operatorie la IATC, fiindcă orice aparat digital o face simplu, curat, bine şi contra câtorva milioane de lei vechi! (Apropo de ziariştii, de astă dată economici, moneda noastră națională s-a schimbat, dacă ați băgat de seamă: nu mai este leul, ci RON-ul!).
Multe irizări scânteioase se dăşchid la orizon, nu vă speriați, că nu-i vorba despre Scânteia! Acolo erau trecute mereu, cu litere roşii, mărețe realizări. Acum am luat-o invers, unde era cea, e hăis, şi tot aşa! Înainte vreme vorbeam despre neliniştea egală şi truda zilnică a generațiilor succesive, amu găvărim despre elite ; înainte vreme nimeni nu făcuse politică interbelică, nu avea şi nu avusese avere, amu e plin de unchi foşti primari țărănişti sau liberali şi de moşii de trei pogoane, nu mai ai loc de moşieri şi de industriaşi. Adevărul este că până şi despre Malaxa se zice că era o javră de fentase creditorii, ceva de speriat, şi-şi făcuse avere prin fel de fel de hoții, de şmenuri, de şoşele şi momele, ocrotite de camarila regală! De ce să ne mai mirăm de alții, mult mai mici şi mai fără importanță!?
Desigur, înainte mult mai este, o aruncătură limpezită de ură şi de părtinire încă nu s-a aruncat şi poate că nici nu e vremea coaptă pentru aşa ceva, dar o ieşire brusc, pe potecă, s-a executat cât de cât. Şi s-a mărturisit, timid deocamdată, că tot rechizitoriul pe baza căruia au fost condamnați oamenii ăia, sinistrul şi odioasa, a fost mai mult emoțional şi mai puțin veridic. De aceea spun că este inadmisibil să stea cu noi, la masă, alde Voinea cela! Ce exemplu frumos a dat judele Popa şi ce demnă ieşire din scenă! Căci un teatru este blestemata asta de Istorie, un carosabil descărnat şi plin de ceață. Şi încă una şi bună: am auzit de la TV5 Monde cum că s-a devoalat recent faptul că vestitele şi „odioasele” Brigăzi Roşii erau direct finanțate de… CIA! Ca să lovească în pestigiul Partidului Comunist Italian, cea mai importantă forță politică a Italiei şi, se pare, a Europei de Vest de pe atunci. Formațiune condusă de contele, auzi dumneata, contele Enrico Berlinguer!
Dragi prieteni sau prieteni dragi, oare când vom citi şi noi Istoria asta adevărată? Tare mă tem că niciodată!
Presa este avidă de evenimente intenționate şi inutile, cât mai dezgolite şi aberante, este o cumplită risipă de imagine şi de Timp, în sensul lui bătrânesc, de la moş Aristotel! Şi mai este ceva, un fel de legitimare a existenței multora, împinşi să tălmăcească aerul înconjurător. Şi mai ales să ghicească în trecut şi în ceea ce s-a fost petrecut, fiindcă dânşii rumegă şi încearcă să lămurească, după posibilități, zvâcnirile orei apuse. Ba unde mai pui că teleptuali de-ăştia, de triaj, poposiți din haltele niciunei meserii sau ale vreunui hobby de tabără se dau umpluți cu năduf şi cu păreri cât mai preconcepute.
Că de-aia zic, m-am întâlnit în buza blocului cu Mirciosu. Era parcă acelaşi din copilărie. Ne-am îmbrățişat şi am tresărit. Chiar şi el a remarcat: „Nicuşoare, unde era să ne întâlnim dacă nu la poalele blocului părinților noştri”. „Şi al copilăriei noastre”, am adăugat eu. Tocmai venisem să schimb bateria de la chiuveta din bucătărie – am scris baterie şi am fost imediat corectat, bacteria! – şi aşteptam întâlnirea cu administratorul, un prieten comun cu care de asemenea copilărisem.

Ridici jaluzelele, vezi că lumina de pe stradă a fost stinsă de tihna dimineții. Asculți trilurile păsărilor proptite zdravăn în fereastră. Apoi vine cafeaua de dimineață, cele patru lingurițe, hota care dă semne de folosire îndelungată, şuieratul cafetierei, pisicile la litieră începându-şi ziua cu tabieturile evident pisiceşti. Zgomote.

Acasă, la etajul şase al blocului 15 de pe Şoseaua Ştefan cel Mare. Taman ce venisem de pe alee – Aleea Circului – şi vorbeam la telefon cu Biță, prieten din copilărie. Mă hlizeam la telefonul care bâțâia, când a venit mama şi m-a rugat să închid şi să stăm toți în hol, că-i cutremur. Pe moment n-am înțeles ce se întâmplă, apoi am început să mă tem că vom cădea cu bloc cu tot. A durat ceva. Cred că s-a întrerupt lumina şi cu lanterne am coborât cu toții pe scară şi ne-am aliniat pe partea cealaltă a străzii, unde nu se ridicaseră încă blocuri. Am pornit-o spre alee împreună cu colegii şi prietenii – nu era şi Mirciosu! -, ne-am întâlnit cu soții Sonia Larian şi Lucian Raicu, de şedeau în blocul 17, ăl cu „Hora”, restaurant popular la vremea aia şi am luat-o pe jos până la Lizeanu, unde am văzut moartea, colțul de bloc cu agenția de loto de la parter stătea într-un peş, cu etajele de deasupra căzute unele peste altele. Erau ceva salvări sau una singură, oricum se făcuse deja o împrejmuire. Am dormit împreună cu ai mei la nişte vecini de pe Busolei, cred, sau de pe Ion Ursu. A doua zi am urcat în apartament dis-de-dimineață apoi am plecat pe jos la facultăți, vorba lui Moromete. Am luat-o pe Magheru şi am stat ceva la Casata, unde blocul lui Savin Bratu era un morman de moloz. Nu s-au ținut cursuri în ziua aia, eram în anul doi. În hol m-am întâlnit cu don Cezar Tabarcea şi am purces, desigur, înspre o vodcă.
Nu ştiu nici acum, iar biata mea mamă înoată la marginea lumii în oceanul negru al amintirii de fix cinci ani – şase luni se împlinesc acum de când a plecat înotând şi tatăl meu, „halal de mine, sunt orfan!”, pot striga aidoma lui Şalom Alehem – şi astfel nu are cum să mă destupe la cap şi să-mi spună ce legătură era între noi şi familia Costescu, a lui Eugen Costescu. El era un foarte simpatic traduttore din italiană, tradusese Goldoni, De Sanctis, Croce, Sabatino Moscati şi alții, precum şi o carte extrem de instructiv-educativă şi necesară mai ales pentru cei care se ocupă de istorie şi de justiție, „Istoria în apel, Procesele Ioanei d’Arc”, de astă dată din franceză. Nenea Eugen Costescu era un holtei foarte simpatic, grăsuliu, graseicios – nu am întâlnit niciodată al doilea om care să pronunțe ambele consoane lichide „R” rulat. Nu pricepeam neam ce vrea să spună prin „coamă reoniană” („Nicuşor, vezi coama mea reoniană?”) şi eu ca un tembel credeam că-i vreun stil arhitectonic, „nu înțeregi, de ra reu, coamă de reu?”. Acum înțeRegeam.
Ei bine, am răsfoit-o de-atunci, de când mi-a dat cartea ce abia îi apăruse (1972, Editura Ştiințifică), de pe vremea clasei a noua spre a zecea şi mi s-a părut o gugumănie, o aglomerare de cuvinte, o nebunie care trebuia transcrisă musai pentru a justifica arderea pe rug a ereticei ce de-abia de împlinise 19 ani. Dincolo de cuvinte, totuşi, era ceva extrem de politic, Răzbelul de o sută de ani dintre vechile rivale Inghiltera şi Francia, pierderile francezilor conduşi la început de un Carol, apoi de altul, cu numerele VI şi VII în ordinea de pe tricou! În echipa adversă, la englezi, evoluau Henric al V-lea şi apoi al VI-lea. Am subliniat şi am găsit acum prin fişele şi prin caietele mele de notițe dialoguri absolut speciale de la procest. Iată-le: «Judecătorul – Sfintele care îți apar au păr? Ioana – Ciudată întrebare.» Sau altul: «Judecătorul – Cum arăta Sfântul Mihail, era gol? Ioana – Credeți că Dumnezeu nu are cu ce să-l îmbrace?»