Concursul Național de Proză „Ioan Slavici”, 2018
Premiul II, secțiunea Proză scurtă

 

 

Vârsta aia nenorocită la care o fată nu poate fi considerată nici femeie, nici copilă. Vârsta aia la care, privind-o, vezi materia fluidă a tuturor promisiunilor pe care trupul ei le întruchipează. De exemplu, atunci când își dă la o parte șuvița căzută pe frunte, apoi întoarce încet capul, foarte încet și te privește de pe culmile nu doar ale frumuseții ei de azi, ci mai ales ale celei de mâine. Are conștiința frumuseții ei și asta îi dă un aer de superioritate. Vârsta asta este un blestem pentru unul ca mine. Sunt sensibil la frumusețe pentru că am avut mereu de-a face cu ea. Frumusețea rafinată a mamei, o baroneasă fugită din calea lui Hitler, care și-a găsit liniștea în brațele unui bancher elvețian – tata. Tata care-a făcut o mică avere profitând de degringolada războiului, din care m-am născut eu. Aș putea spune că sunt copilul lui Hitler, căci dacă nu ar fi fost el, mama nu l-ar fi întâlnit pe tata. Apoi, frumusețea Alpilor, în mijlocul cărora m-am născut. Frumusețea Parisului și a operelor de artă din muzeele pariziene. Frumusețea porțelanurilor englezești, care pentru mama reprezentau o comoară. Frumusețea Claudion-ului sustras din Micul Trianon, care-a ajuns în casa noastră în schimbul unei sume fabuloase. Frumusețea decorațiunilor interioare pe care mama le schimba o dată la trei ani, când se plictisea de ele. De fapt, se plictisea de absența tatei, pe care-l înlocuise cu pasiunea pentru decorațiuni. Nu în cele din urmă, frumusețea arogantă a titlului de baron, drept moștenit prin naștere.
Îmi fusese hărăzit să devin bancher sau avocat. Să porți povara dorințelor genitorilor nu e deloc o distracție, e o presiune permanentă care, dacă nu te doboară, în cele din urmă te întărește. Fiind legat de frumusețe, a trebuit să lupt împotriva necesității altora de a deveni bancher sau avocat, dezamăgind pe toată lumea. Dacă mama nu a înțeles, dintr-o anume decență, această nevoie a mea, tata, în schimb, nu a vrut să înțeleagă. Vreau să spun că a fost o alegere. Tata nu mi-a fost solidar. Ca bărbat, ar fi trebuit să înțeleagă. Sunt singurul lui fiu și avea datoria să fie mândru de mine, așa cum și eu ar fi trebuit să am datoria să fiu mândru de el. O reciprocitate avantajoasă, de care nu toți au parte. Absența lui a fost care m-a condus spre ratarea idealurilor părintești. Așadar, sunt doar fiul ratat, copilul de bani gata care-și va îngropa familia cu tot cu tradiția ei. Împotriva tuturor așteptărilor, ba chiar împotriva tuturor, m-am făcut profesor. Mai corect spus, antrenor. De înot. După șocul inițial, o mică atenție din partea lui tata către Cambridge University (cu care încerca să-și spele păcatele), constând în fondurile necesare construirii unui bazin de înot de 25 m lungime și iată-mă antrenorul lotului universitar de fete. Iată-mă în mijlocul frumuseții. Ceea ce mă recomanda era și titlul de campion mondial, obținut exact în ziua în care împlineam 50 de ani, cu una dintre fetele de la clubul la care antrenam. Învăluit în aura titlului, am descins în aburii bazinului studențesc ca un Poseidon poposind pe o plajă virgină. Și iată nimfetele zvelte cu ochi fragezi umplând vestiarele bazinului. Și iată carnea fragedă inaugurând țărmurile mării pe care-o adusesem în mijlocul campusului. La selecție s-au prezentat și vreo trei coțofene, de care-am scăpat fără să stau pe gânduri. Iată-mă, deci, în miezul umed al frumuseții. Iată-mă în rai.
Sunt un nenorocit. Am dezamăgit pe toată lumea. Nu, nu am conștiința încărcată. Conștiința se moștenește doar dacă ai de la cine. Am dezamăgit-o și pe mama, care mă voia avocat, și pe tata, care mă voia bancher, și pe bunicul, care-mi hărăzise mersul în trăsură, vizitând moșiile nemțești care urmau să intre în posesia mea la moartea lui. Mi-e și rușine să mă prezint: baronul von Thiesner, antrenor de înot. Mai mare râsul! S-ar putea spune despre mine că sunt un dandy, dar sunt un tip discret. Așa încât despre mine, grație titlului de baron, se spune că sunt un domn. Un gentleman. Parțial adevărat. Asta pentru că în esența esențelor mele sunt un nesimțit interesat strict de frumusețe. Singurul lucru la care rezonez autentic este frumusețea, restul este teatru. Sunt sclavul ei. Iar Eve era un fenomen de frumusețe. Numai cineva ca mine îl putea recepta și absorbi în toate dimensiunile lui. Eve era diamantul din centrul coroanei, încă neșlefuit. Perla încă nedezghiocată. Focul mocnind sub tăciuni încinși. Focul care trebuie doar ațâțat.
A venit la bazin pe la jumătatea primului semestru, etalându-și trupul sfidător. Odată cu apariția ei, noțiunea de perfecțiune s-a văzut nevoită să se upgradeze. 19 ani nu e o vârstă, e un cusur. Un obstacol. Dar și o provocare. O limită, dar nu una absolută. O capcană. Și o provocare. Numai că s-a dovedit o imposibilitate. Eve a venit la bazin nu pentru că voia să învețe să înoate, ci pentru că era sensibilă la titluri. O reverențiozitate moștenită din famila ei destrămată, o plecăciune în fața idealurilor unei alte lumi. Combinația titlurilor de baron cu cel de campion mondial s-a dovedit a fi irezistibilă pentru Eve. Admira fără rest nu medicii, ci pe cel mai strălucitor chirurg. Nu cercetătorii, ci pe cel care tocmai încasase Nobelul. Nu alipinișii, ci pe cel care cucerise cel mai înalt vârf. Nu capetele încoronate, ci monarhul care nu abdicase nici în exil. Zeul ei se numea Principiul Excelenței, iar deasupra mea strălucea, irezistibil, titlul de campion mondial la 100 m spate. Și cel de baron. Dar ce e performanța în fața frumuseții? Nici însăși Cântarea Cântărilor, pe care bunică-mea mă obligase s-o citesc într-o vacanță de vară, tolănit pe brocarturile canepelelor din marele salon, nu se ridica la înălțimea perfecțiunii Evei. Operă de artă, asta era Eve. O operă de artă atrasă ca fluturele de noapte de lumina irezistibilă a becului. De rezonanța titlurilor mele.
Adevărul e că nici eu nu arătam prea rău, cu toate că aveam aproape triplul vârstei ei. Dar nu vigoarea trupului unui fost sportiv de performanță o impresiona pe Eve, ci mai ales vârsta. Există printre studente o anume categorie – slavă Domnului! – care atribuie vârstei toate însușirile pe care le idealizează. Puștoaicele astea te consumă nesățios, până la ultima suflare, și chiar până dincolo de ea. Nu am apelat la mica stratagemă cu petrecerea studențească de la sfârșit de an. A-mi aduna căprioarele laolaltă pentru o scurtă vânătoare o singură dată pe an era cu totul insuficient. Așa încât am inventat campaniile de pregătire psihologică și de relaxare, o dată pe săptămână. Performanța cere sacrificii. Iar ele se supuneau fără crâcnire, în schimbul plăcerii unice de a fi în preajma mea. Nu e nici o noutate că am succes la femei. În camera obscură amenajată la mine acasă, mângâiate de lumina verde liniștitoare a ledurilor, lungite pe saltuluțe special cumpărate pentru ele, fetele își povesteau, cu ochii închiși și într-o stare de letargie, trecutul. Muniție de război obținută gratis. Freud ar fi pălit de invidie, Jung ar fi jelit de bucurie. Camera se umplea cu mireasma trupurilor lor catifelate. Le cerusem ținută lejeră, iar unele înțeleseseră prin asta, de-a dreptul tendențios, costumul de înot. Altele, mai pline de hormoni, apelaseră direct la lenjeria intimă, asortată cu bustiere minuscule. Fundalul muzical încerca, de fiecare dată, să contrabalanseze atmosfera de promiscuitate care se instala odată ce fetele se aflau la orizontală, cu ochii închiși. Eve nu închidea ochii niciodată. Își sprijinea capul pe Teddy-ul de pluș adus de-acasă, acccesoriu obligatoriu frivolității ei, și mă privea tăcând, profitând de semiobscuritatea înșelătoare, prin care făceam schimb de priviri potrivite oricăror interpretări.
Eve era acel amalgam de stupizenie infantilă colapsată, când și când, de o inteligență debordantă, pentru care destinul nu există iar viața este suma a ceea ce reușești să-ți procuri singur, oamenii sunt cu toții niște cretini cu excepția unor genii tutelare care conduc lumea iar familia este cea mai proastă afacere pe care o poți face dacă te îndrăgostești. Familia, pentru Eve, este o afacere. Punct. Bărbatul ți-l alegi. Pe o piață liberă, numai cerul este limita. Ce vrei să fie bărbatul tău? Cel mai strălucit chirurg? Nici o problemă. Pleci în căutarea lui. Cauți în presă. În revistele de specialitate indexate. De exemplu, iei și răsfoiești Nature, în paginile căreia oricine și-ar dona un rinichi ca să fie publicat și acolo, în dreptul numelui autorului, găsești un asterisc. Te duci în subsolul paginii și dai de adresa de e-mail, cât și de numele spitalului unde lucrează personajul țintă. Cauți pe internet informații despre victimă, citești articole de specialitate, îți faci o idee, o imagine. Îți bați capul o vreme și fabrici o strategie serioasă și irezistibilă. (Cu un trup ca al ei, orice strategie e inutilă. Ar putea merge la sigur de fiecare dată.) Apoi, treci la atac. E însurat? OK, atunci ai ceva mai mult de lucru, dar asta nu poate fi, niciodată, un obstacol. Eve este o criminală fără remușcări. Obține tot, absolut tot ce-și dorește. Perfecțiunea trupului i-a solidificat, în timp, o încredere de sine de granit, o încredere masculină. Eve este insistentă și persistentă. Imaginea ei dăinuie între pereții camerei obscure multă vreme după ce ora de relaxare săptămânală se încheie.
Nu divergențele de opinie pe care le crea erau delicioase, ci mutrița ei ofensată, nasul care i se încrețea de ciudă, ochii care începeau să-i strălucească torid, înecați în lacrimi de furie abia reținute și, oh, da, mai ales gropițele din obrajii perfect dăltuiți de un Michelangelo nebun. Eve era viitorul meu trofeu. Piatra de marmură pe care mă încumetam s-o cioplesc și s-o șlefuiesc vreme îndelungată, până aveam să scot din ea tot ce putea da. Frumusețea fizică ce avea să completeze desăvârșitrea spirituală, ale cărei pietre de temelie începusem să la așez, dându-le într-o zi fetelor să privească Ziua, Noaptea, Aurora și Amurgul, cele patru statui din Sacristia Nouă a capelei familiei Medici, lucru care pe Eve a tulburat-o, ținând morțiș să rămână la sfâșitul orei pentru a-mi pune câteva întrebări. O voiam suficient de mult încât să nu-i îndeplinesc dorința, cu toate că ardeam de pofta de a-i fi în preajmă, de a-i dezmierda pielea crudă, de a-i răsfira părul stacojiu, tolăniți pe salteluțele din camera obscură. Să te poziționezi la distanța optimă dintre speranțele și îndoielile unei Eve, să-i oferi dezamăgirile necesare – iată esența succesului unui demers de cucerire fără greșeală!
Nu atunci i-am oferit accesul privilegiat la propria-mi persoană, ci în ziua în care a lipsit de la antrenament, văduvindu-mă de spectacolul obscen al splendorii trupului ei lasciv care numai bun de performanță sportivă nu era, dar pe care îl vizualizam deja performând magistral în sălbăticia așternuturilor mele din bumbac egiptean de cea mai bună calitate. Lipsise de la antrenament, dar mă aștepta la ușa casei. I-am văzut de departe coama castanie, prinsă într-un coc neglijent cu o clamă din sidef autentic, veche de vreo sută și ceva de ani, după câte aveam să-mi dau seama imediat ce și-a lăsat părul liber, așezând-o pe masa din bucătărie. Părea doar tristă, dar era disperată. M-a implorat s-o primesc câteva minute, avea ceva să-mi spună, căuta o rezolvare și nu avea cu cine se sfătui. Nu juca, era serioasă și lipsa de tendențiozitate m-a făcut să accept inopinanta întâlnire, subiect al unor suave reverii cu care mă îndeletnicisem cu ceva vreme în urmă.
Nu stați rău deloc, a zis când am invitat-o în bucătărie. Dar era de așteptat să stați atât de bine, zise privind holul casei, tapetat cu tablouri.
Și alegerea bucătăriei ca spațiu de primire făcea parte din diversiune. Nu inviți o puștoiacă, mai ales o studentă, mai ales propria-ți studentă, direct în camera de zi. Ori o ții în picioare pe hol, ori îi faci onoarea s-o inviți la un ceai în bucătărie. Nici Ulise nu s-a întors în Ithaca a doua zi. Stă în fața geamului și privește strada. Oftează. Fundul ei bombat împunge țesătura pantalonilor crem din catifea elastică. Atunci când a pictat Nud dormind, Modigliani pe ea a avut-o ca model. Și-a desfăcut părul iar clama din sidef a poposit pe masa mea. Amuletă impregnată cu mirosul trupului ei. Imaginea Evei stând cu spatele la mine, plutind în starea aceea de tristență densă, îmi adună alchimic toate energiile în centrul plexului, disipând între oniric și real materialitatea inefabilă a trupului ei. Felinarul se aprinde ca printr-o minune iar strălucirea lui o îmbracă într-o poleială moale, ca cea în care sunt împachetate delicatele trufe de ciocolată de fițe. Dacă întind mâna, pot lua această trufă care nu-mi va opune nici o rezistență, îi pot da la o parte poleiala, o pot savura îndelung, o pot aglutina, o pot încorpora cu toată strălucirea și moliciunea ei. Dar ea rămâne întoarsă cu spatele când spune:
Nu mai am pe nimeni. Nu mai am nimic. Nu mai am soluție.
Sigur că nu pricep. Sigur că mă întreb dacă nu cumva asta o fi diversiunea, până la urmă tot o strategie, din cele despre care vorbea într-una una din orele de relaxare din camera obscură, atunci când lumina verde îi developa chipul în imagini ciudate, măști vorbitoare lipsite de însuflețire, păpuși mecanice dotate cu un motoraș care-i mișca buzele grăind omenește. Cu capul sprijinit pe nelipsitul Teddy de pluș, părea o vrăjitoare de ale cărei intenții nu reușeam să-mi dau seama. În Evul mediu ar fi ars-o pe rug încă de la naștere doar văzându-i culoarea ochilor. Eve, oraș scufundat al istoriilor mele, pe cale de a se aneantiza în imaterialitatea luminii galbene a felinarului de pe 112, Silchester Road. Iat-o pe zeița care cultivă mistica zeului excelenței și a adjectivelor scrise cu majusculă, recitind terține din Divina comedie cu freamătul umerilor și a coapselor ei foșnitoare, iat-o, sub cupola magisterială a tilurilor mele orbitoare, însămânțând, cu cuvintele ei fără sens, solul aluvionar al minții mele care atinge incandescența doar privindu-i picioarele pe care catifeaua crem, elastică, pare o a doua piele. Probabil că așa arătau invaziile mongole, ca un imens nor de lăcuste apărut din cel mai pur senin, pentru ca imediat apoi să te devoreze până la aneantizare. Nu rezist în fața frumuseții. Este călcâiul lui Ahile, dar și forța mea. Nebunia mea. Cocaina mea. „Nimeni și nimic” sunt cuvintele care-mi stăruie în minte, mierea din care, de vreo cinci minute încoace, se hrănește speranța mea. „Nimeni și nimic”. Eve a rămas fără de Dumnezeu. Dar oare nu de aceea m-am născut, ca să fiu totul pentru Eve? Totul.
Te-ascult, zic, în timp ce pun de ceai, gest deopotrivă egoist și generos.
De obicei, când fac ceai sunt singur. În general sunt singur. Așa încât automatismele intră în funcțiune, lăsându-mi mintea liberă să navigheze pe unde vrea ea. Sau pe unde vrea inconștientul meu. Vreau să spun că atunci când sunt singur acasă – căci mai există și așa-zisa zi săptămânală de relaxare a fetelor în camera cu luminițe verzi – existența mea înseamnă mai degrabă o stare ușor halucinatorie. Acum sunt în înfipt în concret, mă țin bine de real, atent la toate semnele care vin dinspre Eve. Și, în timp ce frumusețea Evei își dovedește eficiența sistematică (tocmai m-am fript cu ceai), ea tușește după ce ia loc pe scaun, se foiește puțin în timp ce umblă în geantă, o enormă geantă din piele muștar, asortată cu pantofii și cu cureaua ceasului de la mână. Fata are stil. Scot din bufet două Limoges-uri de la 1914, singurele rămase intacte dintr-un servici făcut praf în timpul unui cutremur. Vestigii ale unei lumi care se mișca fără grabă, pe care mi-o imaginez tihnită și scăldată în frumos. O lume în care porțelanurile încă se mai pictau cu mâna, în care se circula cu trăsura, în care pleava nu se amesteca cu aristocrația. O vreme a prăjiturilor făcute în casă, fără potențiatori de gust și de miros, fără conservanți, fără coloranți chimici. Supa se servea din supiere uriașe cu capace grele, șervetele se lucrau din bumbac și nu din hârtie reciclată, broderiile se executau manual și nu la mașină. O lume decăzută, totuși, în care apărea gălăgia în locul muzicii, dodecafonia aia imbecilă simbolizând spulberarea unei lumi, pictura o luase razna, totul se prăbușea. Și totuși, ce vremuri minunate, văzute de-aici, de pe prima treaptă a postumanismului! Eve își scoate țigările din geantă și mă întreabă din priviri dacă poate fuma. Oh, da, dragostea mea, da, creatură mică, da, da, da, splendoare imorală, poți face ce vrei tu, mă poți schingiui, călca în picioare, lega de calorifer, biciui, orice, poți absolut orice. Poți fuma, poți da foc la casă, o poți inunda. Dar toate astea doar le gândesc, încerc să nu transmit nimic din ceea ce trebuie să rămână ascuns. Torn ceaiul în cești (frigându-mă din nou) când ea își aprinde prima țigară. Trag scaunul de sub masă și mă așez în fața ei. Iau o gură de ceai, timp în care mă pregătesc intens pentru întâlnirea cu privirea Evei. Ridic ochii din ceașca de ceai când Eve slobozește un nor dens de fum alb-albăstrui prin care ochii ei strălucesc metalic. Și-atunci, ceva se petrece.
Despre Eve nu se poate vorbi folosind vocabularul obișnuit. Nu se poate vorbi nici folosind un vocabular mai puțin obișnuit și, de fapt, despre Eve nu se poate vorbi apelând la ceea ce îndeobște numim vocabular. Eve nu este nici o sumă de verbe, nici o sumă de metafore. Eve nu este nici acțiune, nici frumos întrupat. Eve este. Pur și simplu este. Dar nici asta nu e suficient când vorbești despre ea pentru că sintagma – un simplu verb, până la urmă – nu reușește să spună, în definitiv, nimic. Și nu, nu frumusețea ei neverosimilă mă împiedică să spun ceva concret despre ea, nu triumful adecvării unor proporții perfecte care toate laolaltă construiesc o femeie despre care aș crede că este ireală dacă nu s-ar afla exact în această clipă în fața mea, și nu euforia prelungită pe care prezența ei la doar jumătate de metru de mine mi-o conferă, ci faptul că în ea există ceva nemaintâlnit despre care, firesc, nu știu nimic. Nu știu ce anume este, deci nu știu să-l descriu. E ceva împrăștiat în ființa ei. E ca și cum între celulele corpului ei au loc permanent evenimente care nu au loc niciodată între celulele corpurilor noastre, ale muritorilor obișnuiți. Chiar și acum, când e foarte tristă și stă în fața mea fumând deja a doua țigară – în timpul primeia a tăcut uitându-se spre fereastră, ca și cum ar fi fost singură – o privesc și nu înțeleg imediat ceea ce văd. O, nu, Eve nu este un fenomen – da, este un fenomen de frumusețe, dar nici asta, fundamental, nu înseamnă nimic, cu toate că poate însemna totul – Eve este suma tuturor fenomenelor de neînțeles cu mintea omenească. Eve nu este o metafizică, ci Metafizica. Atunci când Eve a început să vorbească, a fost ca și cum aș fi ascultat o fată citind în miez de noapte, pe un canal tv fără sonor, un capitol din Critica rațiunii practice. O insomnie este o insomnie, dar o insomnie tulburată de o lectură din Kant, pe care o privești pe ecranul pixelat fără să dai drumul la sonor este mai mult decât un scandal. Este o schizofrenie. Eve era schizofrenia însăși. Sau poate că eu eram cel profund tulburat de frumusețea sa, astfel încât sensul cuvintelor ei rămânea de nedeslușit. Clama din sidef poposise pe masă iar părul ei stacojiu se revărsa pe umeri, într-un dans deșănțat.
Ți s-a întâmplat vreodată să percepi un lucru în alte dimensiuni față de cele cu care ești obișnuit? Ai trăi vreodată măcar câteva secunde în care timpul se dilată la dimensiuni care nu mai au legătură cu timpul obișnuit, care este ceva insensizabil? Ți s-a întâmplat vreodată ca acele clipe din aici și acum să se developeze cu o lentoare sufocantă, în fața căreia să fii un observator cu totul și cu totul neputincios, în timp ce participi la ele? Ai intrat vreodată în această dimensiune spațio-temporală la limita căreia te afli chiar tu, ca punct fix a două sisteme de referință care se transformă dintr-unul în celălalt? Știi ce înseamnă să fii într-un loc, în timp ce te afli la milioane de mile distanță, într-o altă galaxie? Dacă ai trăit toate astea, atunci poți înțelege ceea ce simțeam ascultând-o pe Eve, vorbind așezată la masa din bucătărie, fumând țigară după țigară, cu ochii îndreptați spre fereastră, văzând ceva la care nu aveam acces. Cu vreo 15 ani în urmă, a trece printr-o psihanaliză personală era apanajul oamenilor bogați. Cei câțiva pe care-i cunoșteam apelaseră la ea mai degrabă din singurătate decât pentru a-și rezolva vreo presupusă traumă. Când am ales să fac o psihanaliză am făcut-o cu speranța că aș putea ajunge să mă cunosc mai bine, ceea ce echivala cu a mări controlul asupra mea. Voiam să mă iau în stăpânire, să nu mai las dușmanul meu de moarte, frumusețea, să mă stăpânească. Să mă controleze. Să mă facă din om, neom. Dacă vrei, frumusețea a fost trauma mea. Știu, sună absurd, oamenii caută frumusețea și emoțiile legate de ea, eu am fugit de frumusețe pentru că, aflat în preajma ei, îi deveneam sclav. Atunci, la începutul analizei, psihanalistul meu mi-a enunțat regulile, printre care a vorbi liber părea a fi cea mai importantă. A vorbi liber nu este ceea ce se poate imagina, nicidecum. Este imposibilul cu I mare. A rosti tot ce-ți trece prin minte fără nici o selecție, indiferent că este vorba despre o amintire survenită brusc, despre o imagine, despre o senzație, un sentiment, un vis, un cuvânt, indiferent de cât de hilar, jenant sau rușinos ar fi a este cea mai mare provocare la care poți fi supus în viața asta. Asta pentru că atunci când intri în societate toate apărările tale se mobilizează tocmai împotriva acestor lucruri. Nu există nici o ființă pe lumea asta, măcar una singură, în fața căreia să-ți dai voie să rostești tot ce-ți trece prin minte, fără a fi considerat nebun sau fără a o leza. Din contră, ambalajul cuvintelor bine alese, lucru pe care cu toții îl practicăm zi de zi tocmai asta urmărește, să nu dai acces celuilalt la tine, să nu rănești, să spui lucruri cumplite în cuvinte dacă nu frumoase, cel puțin neutre. Ei bine, acolo, în cabinet, lungit pe o canapea, cu psihanalistul pe fotoliul din spatele tău asta ți se cere, să te livrezi pe tine însuți, celuilalt, fără nici o opreliște. Adică ți se cere să funcționezi împotriva ta, împotriva a tot ce știai, împotriva a toate celor pentru care te pregătisei pentru a putea face parte din societate. Înțelegi de ce azi sunt un singuratic, fără a fi singur niciodată?
Nu a fost deloc ușor. Trei ani și jumătate de psihanaliză cu trei ședințe pe săptămână nu au fost nici apă de ploaie și nici pană de vultur la pălărie. Abjecția umană nu are limite. Hăurile ființei sunt insondabile de la nivelul locului comun. Insondabile deoarece neștiute. Nu necunoscute, ci neștiute. Nici o boare, nici un zumzet nu îți dă de știre că în tine există așa ceva. Nu-mi place să vorbesc despre lucrul ăsta pentru că știu că nimeni nu îl poate înțelege iar oamenii nu dau crezare experiențelor prin care nu au trecut. Li se par SF-uri. Ei, bine, experiența analizei mele a fost cât se poate de reală iar rezultatele ei, neverosimil de neașteptate. Dincolo de controlul pe care-l căutam, propria-mi psihanaliză mi-a mai adus, la pachet, încă ceva: certitudinea absolută că 99% dintre oameni sunt, fără nici o vină și mai ales fără conștiința acestui lucru, niște imbecili desăvârșiți. Nu te poți avea în posesie fără a te cunoaște, nu poți avea pretenția unei vieți a ta în lipsa unei astfel de experiențe. Tot ce se petrece este că nu tu ești cel care te afli în posesia vieții. Viața te trăiește pe tine, nu tu îți trăiești viața. Mă rog, nu știu pentru cine vorbesc, nu e nimeni care să m-audă.
Cred că trecuse vreo jumătate de oră de când Eve începuse să vorbească. Bucătăria era saturată de un semiîntuneric liniștitor. Lumina felinarului poleia castaniul buclelor ei, desenându-i pe chip pete de aur. Pielea îi căpătase culoarea caramelelor cu lapte. Se mișca lent sub greutatea cuvintelor și când ducea țigara la gură, și când trăgea fumul în piept, și când elibera norul de fum cenușiu care după ce se așeza între noi în straturi se deplasa, ca un val, ca o maree, spre fereastră, absorbit de vidul întunecat. Scurte străfulgerări ale ochilor ei ajung la mine când și când doar pentru a se stinge rapid, ca niște mici meteoriți care-mi traversează câmpul vizual o clipă doar. Cu toate că ea este cea care a venit să ceară ajutor, mă simt recunoscător pentru accesul pe care mi-l dă la tainele cele mai adânci ale minții și sufletului ei. Până una, alta, trupul rămâne taina supremă. Dar nu de el îmi arde mie acum. Deocamdată, tot ascultând-o, nu pricep mare lucru. Ceva vine să se așeze între noi, un paravan invizibil ridicat de șuvoiul molcom de cuvinte pe care-l rostește cu un timbru egal, tern, fără vlagă. Fără disperare. Dar și fără viață.

n