Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Marea invizibilă (XII)

 

 

PATRU

 

Partea proastă e că n-am fost niciodată prea deştept. Nici cu mulți deştepți n-am prea avut de-a face. Când eram mici jucam leapşa, fie pe ouate, fie pe porunci, vă mai aduceți aminte? Apoi, la celebrul „lapte gros” era o probă anumită „ce fac eu să facă toți”, un soi de mimă pe care mai târziu, la ceaiuri şi la 2 Mai, o executam cu mare pleziră. În afară de serile pierdute la bridge şi la Dobrogeanu’ cam la asta se reducea distracția mult trâmbițată pe ecranele noastre actuale.
Acum, iată, o nouă „provocare”. Răspunsul la astfel de anchete despre carte a fost dat bine de dumnealui, Călinescul, care spunea că are nevoie de biblioteci întregi, de Biblioteca Academiei, nu numai de zece cărți pe o insulă pustie. Dar aici nu este vorba despre insulă, despre zece titluri, nicidecum volume – la aşa ceva aş răspunde simplu, ediția Ianoşi din Dostoievski sau Proust -, ci despre cărți care ți-au marcat existența sau te-au format, mă rog. Cum cred că orice carte bună te formează şi te marchează şi, mai mult, te pune să încerci şi tu să însăilezi cuvinte sau te face să o semnezi cu ambele mâini, am să dau mai multe exemple. Şi am să încep prin a-mi aminti că primele cărți citite au fost Mişka Poznaşul (nu Winnie The Pooh, cu prefață de doamna Zoe Buşulenga!), o carte tradusă din ruseşte primită ca premiu, Svetlana s-a făcut mare şi Povestirile lui Tolstoi, admirabile (vestitul Filipoc se afla şi el acolo!). Apoi, mi-aduc aminte de Soarele din peşteră, de Gentuța cu pelican, de Unde fugi ziua mea frumoasă, semnate de Iuliu Rațiu, am crezut tot timpul că de Maria Luiza Cristescu, dar nu era ea şi de Pancu-Iaşi. Am trecut pe la puținele cărți din biblioteca alor mei din care îmi mai amintesc Lănțişoarele verzi, de Kataev, Într-o gară mică, un roman polițist nu mai ştiu al cui, Bucătăria vieneză, de unde mi-a rămas până acum în minte Zwiebackul pentru domni, fireşte, Biblia din care nu am înțeles nimic, precum şi o carte de medicină, cred că era ceva de genul mult utilizatei Doctor Ygrec, de care nu prea aveam voie să mă apropii. Prima bibliotecă publică folosită a fost B.P. Hasdeu, din fața stadionului Dinamo iar prima carte împrumutată a fost Muck cel mic, de Hauff. La astă bibliotecă aflată la parterul unui bloc ce ulterior a fost, de nu mă înşel, translat am rămas înscris până în anii liceului şi de aici împrumutam cărți uşoare sau „grele” împreună cu prietenii mei din gimnaziu, Mirciosu Cărtărescu şi Vali Bundaru. Ştiu că trebuia să le restitui după două săptămâni şi eram foarte atent să nu depăşesc termenul, după cum mă învățase mama. De altfel, multe lucruri bune m-a învățat biata mea mamă, printre care şi să nu trişez niciodată la cărți – jucam tabinet cu bunica şi, fie că nu vedea, fie că se prefăcea, îmi oferea prilejul de a mai ciupi nițel. A băgat de seamă biată mama, s-a aşezat şi ea şi a jucat contra mea, bătându-mă măr. Atunci mi-a spus să nu fac niciodată asta şi să spun mereu numai adevărul, fireşte, dacă mi se cere!
Aşadar, într-o bună zi taică-meu a poposit în casă cu un vraf de cărți, nu prea avea obiceiul ăsta, el aducea mai mult câte un tort de ciocolată, de-ăla de şase lei, de amandină, muşchi țigănesc sau caşcaval de Dobrogea. Ei bine, acum – cred că eram prin clasa a patra sau trecusem într-a cincea, oricum, începusem a purta ochelari – venise cu volumul de Poezii al lui Blaga, ediția Ivaşcu, cu trei, patru cărți din colecția Meridiane – Accidentul, lui Sebastian, Nuvelele lui Hesse, Povestiri din calendar, de Brecht, Iarna vrajbei noastre, de Steinbeck -, un volum al unui scriitor albanez, Migjeni, Fructul oprit, încă vreo câteva de politică, pare-mi-se cărămida aia a lui Manchester, Moartea unui preşedinte, Mafia şi Politica a unui italian, precum şi alte câteva de care nu-mi mai amintesc. Nu cred că le-am citit imediat, nu mai ştiu când a fost Olimpiada din Mexic, poate în 1968, i se rupsese pagaia lui Patzaichin şi a revenit în calificări, apoi a câştigat titlul. Eram în casă la Vali, cu Cornel Fridgant şi nu mai ştiu cu cine, poate Adi Voinițchi, jucam Capitalii, un Monopoly românizat, cu Parcurile Carol şi Filipescu, cu STB-ul şi Uzina Electrică iar eu strigam mereu John I. Steinbeck, semn că începusem măcar iarna vrajbei noastre, titlu luat din Shakespeare, Richard al III-lea. Dintre toți, cel mai mult îmi plăcuse Brecht, pe al cărui teatru l-am împrumutat de la bibliotecă. Cred că tot pe atunci sărisem şi la Micul Organon, din care desigur nu am înțeles nimic.
Într-a şasea m-am hotărât să devin scriitor, citisem Amintirile lui Creangă şi vream să fiu ca el. Mă deşirasem, eram o pălugă având înălțimea de acum – 182 de centimetri -, dar slab şi palid, cu „sumarul rupt”, cum zice Traian T. Coşovei, prieten la cataramă din timpul facultății, şi mai abitir după 1986, când am devenit chiar colegi la Uniunea scriitorilor. Într-o oră de română, profesoara de atunci, Adriana Rusu m-a aşezat la catedră şi m-a pus să citesc din textele mele, poezioare tembele şi o proză aiurită cu albine organizate în batalioane. Prin clasa a şaptea am început a scrie de mână nişte gazete de perete, împreună cu Vali, pe care le lipeam în spatele blocului, la ghenă. Ştiu că ne băteam joc de maşina lui Țacu, Marian Dinițoiu, de la etajul unu de pe scara mea. Tatăl lui, un om foarte cumsecade, cumpărase un IMS de la stat – se vindeau către popul autoturisme casate – şi o repara în fiecare duminică. Cele două gazete aveau şi titlu, „Ariciul” şi a doua, „Polonicul”. Nu s-a păstrat niciuna, întrucât administratorul le-a rupt imediat după apariție. „Nu demult, în curtea noastră, apărut-a o maşină…fără faruri, fără roate, şi normal fără motor…despre a ei capacitate, n-am ce spune, e-un tractor”. Mi-aduc aminte că începusem să cumpăr reviste, Amfiteatru, Tribuna, Veac Nou, Steaua…unchiul Titel Gulimas, soțul lui tanti Jeni, care făcuse şi nu terminase ziaristica, a vorbit odată cu Dorel Dorian să mă întâlnescă şi să mă îndrume. Nu cred că a avut loc întâlnirea asta, dar începusem să scriu, să merg la cenacluri, de liceu, de sector…
Călinescu are dreptate, cel puțin la o vârstă şi având meseria de cititor profesionist, nu mai cirteşti cărți, ci literaturi! Aşa şi eu, făcând franceză principal şi engleză secundar am purces la citirea literaturilor respective, plus americană, care mi se părea mai abordabilă. În liceu mă înscrisem la Biblioteca Franceză, de pe Dacia şi împrumutam Colette şi Herve Bazin. Tot atunci cred că am citit Dino Buzzati, care mi-a plăcut foarte. În clasele 11 şi 12 am făcut masiv cură de literatură franceză şi paralel citeam Sorescu, pe care încercam să-l imit. Publicam în revustele liceului şi mă apucasem de…teatru! Un teatru absurd, cu nişte replici docte şi sățioase! Îmi plăcea enorm Giraudoux! Şi ca prozator! Teza de bacalaureat, unde ni se dăduse de comentat o poezie de Arghezi parcă, am făcut-o structuralist – citisem o broşură de-a lui Piaget şi cartea de analize structuraliste pentru examen, Ion Rotaru – Sorin Alexandrescu. Am luat bacalaureatul cu 9,66, dar doamna Fotache, profesoara de limba română, mi-a atras atenția să nu fac tot aşa şi la admitere.
În facultate am citit enorm în anii întâi şi doi, îmi planificasem chiar o carte pe zi, dădeam toată bursa – parțial 2, 408 lei – pe datoriile acumulate la Nela, librăreasa din holul Facultății de Istorie. O luasem pe literaturi, pe eseistică, pe domenii – pictură, istorie, filosofie, sociologie – şi pe literaturi. Din literatura română cea mai contemporană deschisesem ochii pe DR Popescu, pe Nichita Stănescu, Sorescu, după cum am mai declarat, „Racul” lui Ivasiuc, Paul Georgescu, Eugen Barbu, Fănuş Neagu, Romulus Guga, Ben Corlaciu. Îmi plăceau americanii, Faulkner, dar nu enorm, prea era parcă la modă, Hemingway şi foarte mult Steinbeck şi Saul Bellow. Aveam abonament la Cinematecă şi mâncam filme pe pâine. Mă impresionase mult de tot Bergman, poate mai mult decât „noul val”! Atunci îmi făcusem un cult pentru Eisenstein, pentru Melies, pentru nemții ăia expresionişti – Murnau, Pabst, Lang -, pentru Chaplin şi pentru Tarkovski. Preferam, şi acum o fac, filmele alb-negru. Am descoperit cătinel ruşii, în film şi în proză, inclusiv cei contemporani, sudamericanii, cehii, sârbii, japonezii, literatura idiş – o carte de Şalom Alehem o aveam în casă, pe I.B.Singer l-am descoperit după ce a luat Nobel-ul. Am lăcrimat după ce am citit Astafiev, Visul crestelor albe. Mi se întâmplă asta frecvent, nu la romanțe sau cel puțin nu încă, ci la Cehov, la Cortazar, la Sadoveanu, la Marquez, la Tolstoi, la Balzac, la Rabelais, la Cervantes, la Dante, la Thomas Mann, la Pessoa, la Shakespeare, la Kafka, la Flaubert, la Capote, la Salinger, la Lucian din Samosata! La etc.
Cărți care mi-au sucit capul şi după care l-aş suci eu însumi, ca după o femeie frumoasă şi pe care aş da orice să fie ale mele? Păi, Cimitirul Bunavestire, Tablete din Țara de Kuty, Arghezi. Străinul lui Camus. Tropice triste, de Levy-Strauss. Metafizica lui Aristotel. Etica lui Spinoza. Eseurile lui Montaigne. Criticonul, lui Gracian. Orbirea, lui Canetti. Berlin Alexanderplatz, de Doeblin. Famiglia Caragiale, Ion Luca şi Mateiu. Decameronul, Boccaccio. Moartea şi busola, Cartea de nisip, Borges. Ubu, dar şi romanele lui Jarry. Aşteptându-l pe Godot, dar şi romanele lui Beckett. Ulise, de Joyce, în traducerea lui M. Ivănescu. Moarte pe credit şi Călătorie la marginea nopții, Celine, în traducerea lui C. Ivănescu. Cântecele lui Maldoror, Lautreamont. Mâhnirea Belgiei, Hugo Claus. Veți râde copios, Marele Gatsby, tot de M.Ivănescu tradus, dar de Scott Fitzgerald, o scriitură simplă şi complicată în acelaşi timp, comprimare de timpuri, de fotograme. Romanul adolescentului miop, Eliade. Ce să mai adaug? Bruno Schultz, Broch, Musil, Giorgio Bassani, Boris Vian… Precum şi mulți alții şi multe altele…
Şi ninge, şi plouă, şi amintirile mă năpădesc. Acum, neavând decât soția îmi revăd viața de până la şaizeci şi doi de ani şi mă pregătesc pentru ce mai am de făcut.
Cine ştie ce mi-ar fi spus ai mei? Vor fi fost mulțumiți de ceea ce am făcut până acum? Mama mea nu era rea, dar se arăta destul de aspră cu mine. De pildă, nu mi-a spus niciodată că i-ar plăcea vreo bucată de-a mea, nu am văzut-o niciodată extaziată de ceva. Ba, totuşi, mint, avea momente de râs puternic, ca şi taică-meu, aproape se înecau, gâlgâiau, se înroşeau. Aveau râsul acela înfundat, pe care îl am şi eu şi Mihaela, deloc obraznic, deloc zgomotos şi țopesc. Asta mai ales când vedeau ceva ce le plăcea, vreo emisiune de varietăți cu Mircea Crişan sau cu Toma Caragiu, chiar cu Stela Popescu, Horia Căciulescu, Puiu Călinescu, Horia Şerbănescu şi Radu Zaharescu. Mama îmi spunea când făceam câte o prostie „Țuțu lu’ tătuțu”, după un cuplet de-al Stelei Popescu.
Ea mă mai „alduia”, vorbă pe care o luase de la tanti Jeni, o pocire a lui „altoi, cred, sau vreun regionalism că tanti Jeni era născută şi copilărită la Dej, deşi se născuse la Scorțaru Vechi, în Brăila, tatăl ei fusese jandarm şi se însurase cu sora mamei, Ana. Ca orice militar asculta ordinele, chiar şi pe astea care-ți spuneau unde să-ți desfăşori activitatea, unde ți-e postul dat de stat aşa că a ajuns apoi aproape de locul naşterii lui, Jibou sau Supurul de Jos sau de Sus, nu mai ştiu. Era un ardelean sever, cu mustăți răsucite, direct şi cam ursuz. Nu-mi plăcea nici să mă uit la el, inspira teamă. Semăna cu un motan de-ăla viclean şi afurisit din pozele cărților pe care le citeam la acea vârstă, vârsta copilăriei, căci nenea Vasile s-a prăpădit destul de devreme. Venea rar prin Bucureşti şi şedea la fiică-sa, undeva pe o străduță din spatele Cimitirului evreiesc Filantropia. Când venea la noi îl boscorodea pe fiul său, Nelu, ajuns mare secretar pe județ la Sălaj, „mare om al zilei”, aşa-i spunea şi se vedea cel puțin din adresarea asta că nu suporta vremea în care ajunsese. Tanti Jeni a fost cea mai bună prietenă a maică-mi, de fapt cred că singura. Ambele casnice hălăduiau prin oraş după una, după alta. Nenea Titel, soțul lui tanti Jeni, fusese şi el în armată de unde demisionase, făcuse un an sau doi de Ziaristică, intrase în conflict cu un profesor de-al lui de marxism şi se retrăsese de-acolo şi devenise ceva pe la inspecția economică a municipiului. Prin el sau de la el tanti Jeni ştia ce stofe s-au mai băgat la Romarta, ce bluzițe la Victoria, ce noutăți la Coada lui Mihai – ăsta era un magazin mai fistichiu din spatele statuii lui Mihai Viteazul, de la Universitate. Aşa devenisem eu invidiat de vecine şi de copiii cu care mă mai jucam, fiepe strada Bateriilor, unde am stat până la cinci ani şi jumătate, fie pe Aleea Circului, unde ne mutaserăm în toamna lui 1961 şi unde mi-am efectuat restul de copilărie, adolescența şi o parte bună din tinerețe. Apoi, prin 1986 primisem şi eu o garsonieră confort doi în bulevardul Macaralei, aşa se numea, pe care am schimbat-o tot la Uniunea Scriitorilor pe un apartament de două camera şi trei balconaşe în Crângaşi, unde îmi şi făcusem viza de flotant. Acolo mă pregăteam pentru o lungăr singurătate dar am întâlnit-o pe Mihaela şi m-am căsătorind mutându-ne aici, în Toamnei, la casă cum se zicea.
Toată lumea condamnă fumatul. E ucigător, te dărâmă, chiar dacă ești construit din oțel. Dar câtă poezie în gestul de a inhala fum dintr-o coloană de tutun aprins! Am fumat cu intermitență cam din 1973 până în 2000. Chiar dacă eram departe de performanțele prietenilor mei Ion Stratan sau Moțu Pittiş, care duceau trei sau chiar patru pachete pe zi, obiceiul acesta mi-a făcut mult rău. Răgușeam, răceam ușor, transpiram. Citisem despre Octavian Goga, care ardea și el patru pachete și se intoxica, revenindu-și numai după ce mergea în Elveția, la tratament. După externare, înainte de a se urca în tren, își cumpăra alte papiroase și o lua de la capăt. Marquez fuma și el optzeci de bucăți de tutun negru, dar lui otrava cu pricina nu i-a adus mari prejudicii. Cel puțin așa considera el. A și scris: ”Să fumezi sau să nu fumezi este cam același lucru. ”Uluit, am aflat că și Mihail Sadoveanu era un degustător de tabac fin. Îmi aduc aminte de un coleg italian, Luigi Cantrino, care ne împuțea cu niște trabucuri care se stingeau din zece în zece secunde. Aveam impresia că fumatul ne limpezea mintea. La Junimea, Moşu nostru, inegalabilul Croh, molfăia mereu o pipă rece. La Cenaclul de Luni, Nicolae Manolescu trăgea elegant din țigară și ideile îi veneau parcă în palme, supuse. Credeam că făcând gestul de a duce țigara la buze ești mai matur, în ton cu ceilalți și te integrezi în comunitatea intelectualilor: ”Uite, sunt de-al vostru, fac ce faceți și voi!” Pe atunci pufăiau și profesorii, și colegii noștri, indiferent de sex sau vârstă, țigara era prezentă în toate filmele, reclamele nu erau interzise… Țigările bulgărești BT erau cuminți și plăcute. Albanezele Arberia sau sârbeştile Vikend erau dulci și ușoare, ambalate în pachete de un galben strălucitor. Greceștile Papastratos erau albe, tari, mușcătoare. Franțuzeștile Gitanes sau Gauloises îți aruncau plămânii în aer. Ca şi cubanezele Populares sau Upmann! Cele produse în China erau puternic aromate, un Porțelan, Doi cai… Începusem cu Mărăşeasca, Cărpăcioarele, Select, Specialitate, Aroma, Favorit, trecusem Amiral, Litoral, Diplomat, cu şi fără de filtru, Snagov, Bega, Timiş, Doina, Tomis, Cişmigiu, Unirea pentru ca după 1990 să trec la LM, Assos, Chesterfield, Pall Mall, Camel, Viceroy sau Rothmans, Dunhill – englezeştile sunt cam grele, ce-i dreptul! Dar nu voi uita niciodată gustul ușor parfumat al Kent-ului american, ca și boarea inconfundabilă a Marlboro-ului. Era o bucurie să le miroși, să le pipăi, să le aprinzi. Cine fuma Kent se simțea de la o poştă! Am avut ocazia să încerc şi celebrele produse de specialitate rusești, Kazbek de parexamplu! Pe vremea aceea existau tutungerii, ca şi drogheriile, acum găseşti țigări şi la benzinării! Am trecut apoi la pipă…nu am avut niciodată mai mult de trei, nu o colecție, precum Radu George Serafim, dar îmi plăcea tutunul parfumat, Amphora şi mai era unul la cutii rotunde, englezesc, puneam câte o felie de măr înăuntru… Soția me fumează în continuare numai Marlboro filter plus, nu extra, care nici măcar a coceni nu miroase, cum zice prietenul meu, Emil Muşat, ce mi-a dat ideea completării acestei mici proze! Bunicul meu dinspre tată a fumat zilnic, până la sfârşitul vieții, petrecut la 90 de ani, cel puțin un pachet de Mărăşeşti, dintr-un spiț de lemn de cireş! Am impresia că toată civilizația noastră actuală se sprijină pe țigară şi pe automobil, ambele ucigătoare!

Toată viața am stat la bloc, unul mic de trei sau de patru etaje, apoi unul mare, de opt etaje şi acum la casă, tot un fel de bloculeț cu un etaj, cu un alt apartament al vecinilor, cu mansardă şi cu pivniță. Pe vremea aceea apartamentul era stilul de locuit al celor mai mulți dintre noi, vila era summum, cu ea îți schimbai statutul, erai cineva. Mulți dintre colegi mă invidiau şi pentru asta, că acum nu mai stăteam ca ei, invidia nu era malign pe vremea aia, era u fel de bombăneală, o trăsătură care însoțea traiul nostrum zilnic. Era prezentă chiar şi în programele artistice ale televiziunii, scheciurile se bazau pe asta, unul dintre cele mai la modă pe atunci chiar asta spunea prin Toma Caragiu, unul dintre cei mai influenți actori: „la început am fost egali peste tot, eu teren cu zgură, el teren cu zgură, eu două camere, el două camere, eu salariat, el salariat; apoi, eu salariat, el şef abator, avantaj serviciu el; eu teren cu zgură, el gazon ultracentral, avantaj el; eu joc simplu, el joc dublu, eu cantină, el maşină, avantaj el; pe urmă eu aici, el în spatele fileului zece ani, avantaj eu, că aşa-i în tenis”.

 

Leave a reply

© 2019 Tribuna
design: mvg