George Sorescu, Emil Istocescu
Marin Sorescu, scrisori și documente inedite
Craiova, Editura Autograf MJB, 2017

 

Din sudul țării ne-a sosit o carte care, prin cuprinsul ei, pune la dispoziția cititorilor contemporani o seamă de documente inedite privitoare la personalitatea regretatului scriitor Marin Sorescu.
După cum citim în „Prefața” semnată de George Sorescu (fratele poetului) și în „Detalii preliminare”, aparținând profesorului Emil Istocescu, sunt publicate în volum 70 scrisori, 28 de corespondențe, 16 felicitări, o mulțime de invitații, bilete de tot felul, pentru a mjloci publicarea unor texte literare și de altă natură în revistele conduse de poet.
Prima impresie a cititorului onest este recunoașterea încrederii și popularității de care se bucura personalitatea lui Marin Sorescu în țară și peste hotare. Se întărește astfel adevărul că, deși oltean prin naștere, el era admirat, citit și prețuit de către românii din toate provinciile țării.
A doua impresie pe care ți-o lasă documentele din carte este aceea a unui intelectual care a dus o viață plină, frenetică prin ritmul ei debordant, prin inteligența și harul cu care l-a înzestrat natura și limba română.
A treia impresie confirmă răbdarea și curiozitatea „documentariștilor” care au păstrat, în primul rând, creațiile unor profesioniști ai scrisului. Apoi, în al doilea rând, au păstrat o seamă de încercări naive ale persoanelor de pretutindeni, care se ambiționau să fie incluse în coloanele revistelor literare, deși erau lipsite de o fărâmă a talentului. De aceea, în inconștiența lor, au devenit ridicole, stârnind hazul cititorului de astăzi.
Pentru a nu abuza de timpul cititorilor contemporani ai Tribunei clujene, vom sistematiza comentariul nostru în două părți: în prima vom face referiri la materialele trimise poetului de către profesioniștii scrisului, iar în a doua vom selecta, din încercările „anonimilor”, câteva exemple care constituie destule indicii cu privire la cultura, psihologia și gândirea românilor dintr-un trecut familiar scriitorului. Referirile noastre sunt selective și nu respectă întru totul cronologia apariției materialelor. Am accentuat, cât s-a putut, relația acestora cu literatura și cu lumea românească din 1961 încoace.
Din partea I a comentariului nostru am reținut esența fiecărui material, eliminând ceea ce ni s-a părut inutil pentru cititorii de astăzi.
În 1973, Marin Sorescu se afla la Berlin, unde primește o scrisoare de la criticul Gabriel Dimisianu, care-i urează să aibă „succesele” pe care le-a avut în alte părți ale planetei. Totodată, îi șoptește că „nu prea ai progresat ca dramaturg”.
Poeta Ileana Mălăncioiu îi trimite (în 1979) versurile promise pentru revista Ramuri, dar, îi atrage atenția că, dacă nu le acordă spațiul mărit necesar, atunci să nu le publice, pentru că fac parte din volumul Sora mea de dincolo. Reținem tonul sigur, netranșabil, poeta fiind conștientă de valoarea ei.
Clujeanul Marian Papahagi îi trimite (în 1984) un text despre poetul italian Guerta Gurtana și-l roagă să nu ocolească Clujul, pentru că îl va călăuzi prin „această foarte provincială urbe”.
Solomon Marcus (furios în 1986) îi trimite o epistolă în care îi reproșează nepublicarea unui articol despre „lectura generativă”, cerând restituirea manuscrisului.
George Pruteanu l-a întrebat în același an dacă i-a apărut cartea Încet cu pianul pe scări, un volum de cronici literare.
Pe de altă parte, unii conaționali ai poetului își amintesc de el când se află în străinătate. De pildă, C. Crăciun îl informează că un profesor din Novaci (aflat la Kinshasa), a recitat acolo două parodii ale maestrului: De of și de aoleu și Mâhniri.
În 1979, clujeanul Constantin Zărnescu îl anunță că Almanahul Asociației Scriitorilor din acest oraș nu se mai tipărește din lipsă de hârtie, dar se proiectează un Compendiu: Literatura română în 120 imagini. Nu știu dacă acesta a fost tipărit!
Miko Ervin îi trimite un „chestionar” (anchetă literară) cu 15 întrebări pentru o gazetă de limbă maghiară. Virgil Teodorescu îl invită pe poet să colaboreze cu două creații lirice la o antologie de versuri patriotice „inedite”, pentru aniversarea Independenței de Stat a României (1977).
În 1996, Președintele Ion Iliescu îl invită pe Marin Sorescu la un „dineu” în cinstea lui Petru Dumitriu, scriitor român stabilit în Franța.
Polemica și răutatea nu puteau lipsi nici din lumea literară a epocii. De pildă, profesoara din Bacău, A. Ene, îi scrie poetului (în 1988) despre revolta care a cuprins-o citind articolul scris de Eugen Barbu care l-a „stropit cu injurii pe poet”. Articolul profesoarei avea titlul „Savonarola redivivus”. Redactorul de la Săptămâna aprecia că poezia soresciană nu s-ar înscrie în „canoanele poeticului”, fiind o „erezie” sau o „cacialma lirică”. De aceea trebuie înlăturată prin „ardere”. Apoi, îl acuză pe poet că ar „parodia caricatural lumea satului”. Revoltată și sentimentală, profesoara îi trimite o scrisoare poetului pentru a-și potoli dezamăgirea. Printre altele, ea formulează niște adevăruri care nu pot fi puse la îndoială. ”Cred, afirma dânsa, că-i este tipic românului să-și persifleze cele mai sfinte lucruri, pentru că el are un temperament vesel și o mare agerime spirituală. Însă, marile valori umane și patriotice au o temelie prea viguroasă în sufletul nostru pentru a putea fi clătinată de o anumită maliție, care își are pe undeva izvorul în faptul că preferăm ironia emfazei”. (p.107-109).
Contrar atitudinii pamfletare a lui Eugen Barbu, au existat numeroși scriitori care l-au admirat și prețuit pe Marin Sorescu. Am reținut numele lui Zenovie Cârlugea care îi scrie o epistolă (în 1982) în care își exprimă admirația și prietenia pentru directorul revistei Ramuri, unde i s-au publicat mai multe materiale. În prezent, discipolul este directorul revistei Portal-Măiastra din Târgu-Jiu.
De asemenea, mi-au reținut atenția alte materiale aparținând bucureștencei Magdalena Macedonski, care îi trimite lui Marin Sorescu șapte poeme pentru aceeași revistă, care îi închină un număr întreg bunicului ei, Alexandru Macedonski. Totodată, nepoata face câteva precizări relativ la arborele genealogic al poetului, de care se ocupase și clujeanul Constantin Zărnescu în aceeași revistă. (vezi p. 52-54 din prezenta carte.)
Bucovineanca Elena Pădure a fost colegă și prietenă cu Marin Sorescu din anul I de facultate, la Universitatea din Iași. Ea îi scrie lui George Sorescu o lungă scrisoare în 2001, deci după moartea poetului. Amănuntele furnizate sunt de mare interes pentru istoria literară. Recunoaște că a fost martoră la „geneza” unor creații pe care poetul le-a publicat în Iașul literar. De fapt, după spusele ei, amicul era tot mai legat sufletește de Iași, precum poetul Topârceanu altădată. Privindu-l ca om, bucovinenca îi face lui Marin Sorescu un portret aproape complet: „era prietenos, iubit de toți colegii, fermecător în discuții, plin de generozitate”, gata oricând să răspundă celor solicitați, era cooperant, neinvidios. Cunoscându-l la balul bobocilor, ea îl consideră „gurul” ei, pentru că îi datorează inițierea „în tot ce ținea de cultură și de spiritualitate”. Fire singuratică, era încântată că are un astfel de prieten cu care discuta ore întregi despre literatură, filosofie ș.a. L-a considerat „fratele și îndrumătorul ei”, încât, amintindu-i de Rabelais, îi spune că „nasul mare denotă inteligență, spirit critic și fantezie”. Îi spune fratelui că se recunoaște în eroina din romanul lui Marin Sorescu, Trei dinți din față. Deși unele versuri ale poetului i s-au părut acide, era iubit de toți cunoscuții, fermecător și plin de generozitate.
Ceea ce ne surprinde astăzi în amintirile Elenei Pădure este insistența ei de a-și convinge cititorii că ea nu a avut decât relații amicale cu Marin Sorescu. Dar repetarea acestei obsesii îi poate determina pe unii să creadă tocmai reversul, adică între cei doi tineri să fi fost și apropieri de altă natură!
Din partea a doua a comentariului nostru, ne-am limitat la câteva exemplificări privindu-i pe aspiranții fără vlagă și talent scriitoricesc. De pildă, în 1979, Laurențiu Cerneț se confesează scriitorului, recunoscând că îi trimite doar două cărți, simțindu-se „îmbătrânit prematur”, fiind scos „dintr-un circuit în care nu intrase”! De aceea se consolează compunând „povești optimiste”. Curat prostie omenească! În schimb, un târgumureșan, Valeriu Vaida, îi cere lui Marin Sorescu (în 1979) o dublă recomandare: pentru a fi primit în componența „Fondului literar” și, apoi, în Uniunea Scriitorilor! Așadar, nu era deloc pretențios acest tânăr. V. Cărăbiș îl roagă pe poet să intervină pe lângă Ilarie Hinoveanu să-i publice „Istoria Gorjului”, predată redacției în urmă cu trei ani.
Dornici să devină scriitori, unii tineri îi furnizează poetului tot felul de amănunte picante. Nastasia Maniu îl informează pe poet că scrie poezie religioasă și îi trimite un grupaj pentru revista Ramuri, sub titlul „Drumul către Dumnezeu”! Probabil că l-o fi descoperit! Ana Tătar din Heidelberg îi scrie poetului (în 1993), fiind îngrijorată de „degradarea” culturii și limbii noastre. Ioanid Romanescu (poet și amic cu poetul) îl felicită de Anul Nou, numindu-l „Cucoane”! Mihai Duțescu (poet craiovean) îl informează că este autorul a 40 volume de poezii!
Printre bilețele, autorii au descoperit unul deosebit, cuprinzând o dedicație semnată de Mircea Eliade. Precum mulți dintre scriitorii epocii, și Marin Sorescu a călătorit în toate punctele cardinale. În 1979, Mircea Eliade, stabilit în SUA, la Chicago, consemnează, pe baza memoriei următoarele: „Lui Marin Sorescu, amintiri din Laboratorul unde ne-am întâlnit acum vreo șapte ani”. Din cartea de față nu am aflat ceva din dialogul lor, adică dintre un savant român, ajuns la finalul vieții (1986) și un tânăr poet deplin consacrat.
Meritul celor doi editori, George Sorescu și Emil Istocescu, este că au sistematizat și îngrijit ediția de față cu priceperea unor adevărați filologi și documentariști.