Claudiu Groza: – Festivalul Internațional de Teatru „Puppets Occupy Street” a ajuns la ediția a 6-a, care se numește – nu întâmplător – „Revolution”. Fă-ne un rezumat al felului în care a pornit și s-a dezvoltat festivalul ăsta care a făcut într-adevăr o revoluție în modul de manifestare publică al teatrului de păpuși din România, pentru că după știința mea este primul festival – de amploarea pe care o are acum – desfășurat exclusiv în aer liber, în spații publice.

 

 

Adriana Teodorescu: – Povestea începe așa: la sfârșitul lui 2013-începutul lui 2014 mai multe orașe din România se întreceau pentru obținerea candidaturii la titlul de Capitală Culturală a Europei. Și se străduiau toți să bifeze și să respecte cât mai multe puncte din Ghidul Aplicantului. Unul din ele, dacă-mi amintesc bine, atingea implicarea comunității în evenimente publice și primarul de atunci al Craiovei a cerut instituțiilor culturale o strategie de tipul ăsta. În capul meu exista o idee de genul ăsta de mult, dar atunci i-a venit vremea. Mi-am spus că în țară se fac o mulțime de festivaluri pentru copii și tineret, dar cele mai multe sunt în sală, niciunul derulat exclusiv outdoor, deși unele aveau secțiuni în aer liber. Și mi-am propus să facem un festival în aer liber și să avem și o paradă – mi-am dorit mereu o paradă cu păpuși mari, pentru că îmi place foarte mult Royal de Luxe (renumită trupă de teatru stradal cu marionete – n.r.) și alte companii similare. Nimeni nu știa cum o să iasă așa ceva, nici eu nu știam. În 2014 am zis că facem o ediție „demo”, ca să putem renunța sau schimba formatul dacă nu funcționa. Dar ideea noastră a prins, a venit foarte multă lume, însă atunci efortul echipei a fost uriaș să gestioneze 85 de evenimente. Am ajuns în 2019 să avem 400 de evenimente în festival. Ne uităm în urmă cu nostalgie, acum ediția din 2014 am face-o mult mai ușor, chiar în paralel cu altceva…
Am învățat în acești ani că niciodată nu trebuie să „bifezi” o ediție și să-ți spui „las’ că vedem noi ce facem la anul”, deși uneori ești obligat de situația economico-politico-financiară-socială să renunți la planuri pe termen mediu și lung. Dacă bugetul nu vine la timp, dacă ți se taie din el, dacă se schimbă legile, se schimbă regulile în cursul jocului – n-a fost cazul nostru, dar se întâmplă – degeaba îți imaginezi tu o temă pentru anul 2022 și vrei să contactezi o anumită trupă ca s-o chemi la festival. Nu poți să-ți faci planuri…
Mai e un lucru specific pentru „Puppets Occupy Street”: întotdeauna mi-am dorit să lucrăm cu companii independente și cu artiști privați, pentru că sunt foarte talentați și prea puțin băgați în seamă.

 

 

— Pentru că ai pomenit mai devreme de servituțile administrative și de participarea artiștilor independenți din teatrul de marionete, mi se pare acum, la a 6-a ediție, că festivalul a devenit și un ferment pentru dezbaterea în breaslă a unor probleme (și eventuale soluții) cu care se confruntă profesioniștii din zona asta. Cum crezi că s-a ajuns la această coalizare profesională, la genul ăsta de sindicalizare a intereselor și țelurilor? O fi venit vremea, pur și simplu, sau festivalul a reușit, invitându-i pe acești oameni, să determine fenomenul?

 

 

— Mulți dintre ei s-au întâlnit pentru prima dată la „Puppets Occupy Street”. Există câteva trupe din Arad care vin permanent, se cunoșteau între ei, dar ceilalți nu, și s-au alăturat cu greu pentru că, așa cum vorbeam și la colocviul „Arta trasului de sfori”, marionetiștii independenți au fost multă vreme marginalizați, ținuți departe de festivaluri. Aveau astfel o anumită reticență în a se înscrie în evenimente de profil, dar asta le-a dispărut după ce au început să vină la Craiova. Pe de altă parte, cunoscându-se și comunicând între ei – pentru că ăsta e unul din scopurile festivalurilor – nu în cadru formal, ci la cafea, la cină, între două spectacole, și-au discutat și problemele. Unii au PFA-uri, alții SRL-uri, alții ONG-uri, tipurile de organizare sunt foarte diverse și eu cred că abia de-acum se sudează o acuratețe a problemelor pe care le au și a revendicărilor, să le zic așa, pe care le pretind de la breaslă, pe bună dreptate, cred eu. Teatrele de stat de păpuși se uită cu mare dispreț la trupele independente de marionete. Asta se datorează din păcate și faptului că păpușarii nu sunt artiști cu notorietate. Un teatru privat de dramă are o vedetă, un artist cunoscut…

 

 

— Ești teatrolog, deci ai o perspectivă diacronică asupra teatrului. Nu crezi că fenomenul de azi din teatrul de păpuși e similar cu ce se întâmpla acum 7-8 ani cu companiile indepedente din teatrul de dramă, ai căror artiști erau priviți tot așa, mefient, dinspre teatrele publice? Companii care și-au câștigat între timp notorietatea și au fost acceptate ca atare în breaslă…

 

 

— Da, cred că e un proces similar, doar că vine un pic mai târziu, pentru că întotdeauna în România teatrul pentru copii a stat cumva în umbră, iar asta se întâmplă în continuare. Este foarte frustrant, dar în același timp – revin la ce spuneam mai devreme – păpușarii nu au puterea pe care o are un nume sonor. Una e să vină un artist cu notorietate și să revendice ceva și alta e să vină un păpușar genial, care nu doar că e un actor genial, ci și un pofesionist al mânuirii. Pe al doilea nu-l bagă nimeni în seamă… Poate câțiva din breasla lui, ceea ce nu e semnificativ. Dar, cu toată lipsa de modestie, „Puppets Occupy Street” a contribuit foarte mult la crearea unei conștiințe profesionale de breaslă și i-a încurajat pe artiști, și văd că și alte teatre publice din țară încearcă să facă dacă nu secțiuni outdoor în festivalurile lor, măcar evenimente de mai mică amploare care să semene cu al nostru.

 

 

— Deci am sesizat bine: s-a „copt” și timpul, dar și „Puppets Occupy Street” a dat un exemplu de bune practici.

 

— Da, din punctul ăsta de vedere. Unii dintre artiștii care vin la Craiova sunt angajați și în teatre publice. O să generalizez, deși nu-mi place să fac asta, ba chiar exagerez nițel, dar teatrele publice de păpuși sunt niște dinozauri, se fosilizează…

 

 

— Aici intrăm într-o discuție care ar trebui foarte mult nuanțată, pentru că statutul teatrelor pentru copii din România este foarte ambiguu și foarte precar în unele cazuri, acolo unde fostele teatre de păpuși au devenit secții ale teatrelor dramatice. Iar teatrele încă autonome juridic n-au o soartă prea fericită în peisajul instituțiilor culturale publice, din cauza unor prejudecăți care așază teatrul pentru copii într-o arie marginală. Până la urmă e un amestec de tenacitate, încăpățânare, ambiție și „gherilă administrativă” din partea managerilor lor.

 

 

— Uite că la noi lucrurile nu sunt chiar așa de disperate. Întotdeauna se poate și mai rău, așa cum se poate și mai bine. Este în continuare foarte frustrant ca breasla să te respingă la un festival pentru că vii de la un teatru „de copii” și din provincie. E frustrant pentru că în teatrul de păpuși există artiști extraordinari. Așa cum în teatrul dramatic există artiști din provincie care au creat o strategie, un tipar recognoscibil, și la noi se petrece lucrul ăsta, doar că percepția este încă obtuză. Eu mă bucur că am avut foarte mult sprijin și încredere de la artiștii care vin în festival, mai ales că vin cu producții gândite și create anume pentru „Puppets Occupy Street”, cu premiere adică, după care încep să le prezinte prin țară ori în străinătate.

 

 

— Anul ăsta a fost interesant pentru că s-au creat marionete special pentru festival, unele cu mecanisme speciale, altele impresionante prin dimensiuni… E ca și cum vii la Craiova să te lauzi cu ce ai mai bun… Deschizând discuția spre zona internațională, am remarcat că la această ediție iau parte artiști din toată lumea, din zone proxime sau exotice. În ce măsură sunt sincrone spectacolele de marionete din România cu cele din afară? Seamănă problemele artiștilor străini cu ale noastre?

 

 

— Depinde de zona din care vin. Unul dintre ei, de exemplu, mi-a mărturisit că pentru prima dată în viață a semnat un contract – și e un om la vreo 30 de ani, nu un puști. El vine din America de Sud. În cazul Europei, avem artiști care știu ce înseamnă un contract, un teatru public, pentru că Europa are multe asemenea instituții. Dar și Europa se împarte în zona vestică, occidentală, obișnuită cu sistemul ăsta, care participă foarte deschis la orice open call de festival, și artiștii din fostul bloc comunist, care sunt ceva mai reticenți.
Partea bună este că în România avem încă o structură stabilă de teatre publice, că noi, Teatrul „Colibri”, ca instituție publică ne permitem să finanțăm un astfel de festival, asigurându-le niște condiții pe care nu le au la festivaluri din Europa de Vest. Acolo te înscrii și te descurci. Cât joci atât câștigi. Dacă ajungi în secțiunea „On” ești vedetă, dacă ajungi în „Off” e un pas spre mai departe.
Partea proastă este că noi avem o legislație foarte rigidă. La noi nu poți privi relaxat un artist cu pălăria pusă la picioare, pentru că nu știi dacă nu vine Garda Financiară. Artiștii stradali nu pot fi fiscalizați. Sunt convinsă că se pot găsi rezolvări, dar câtă vreme ele nu sunt clare în lege, cred că se va găsi mereu cineva cu un cap mai colțuros care să te controleze la un moment dat. Am încercat, de aceea, să evităm astfel de situații.

 

 

— Aș vrea să încheiem cu o perspectivă optimistă, chiar dacă nu entuziastă neapărat. Am discutat mult la ediția asta: nu crezi că e nevoie de o sindicalizare a marionetiștilor români, având ca unul din obiective modificarea legislației de profil?

 

 

— Oh, ba da! Era nevoie încă demult de așa ceva, doar că acești oameni trăiesc din arta lor și nu au timp să lupte pentru drepturile lor pe care din păcate nu le apără nimeni. Există organizații profesionale internaționale, ca UNIMA sau ASITEJ, cu filiale în România, doar că la noi prezența lor este fantomatică. Nu fac nimic, deși rolul lor este de a-i ajuta pe artiști, să le acopere transportul la un festival, la un training. Dar asta nu se întâmplă.
Am văzut însă că marionetiștii au început să capete curaj. Ei au fost timizi și retrași până acum pentru că toată lumea le-a pus piciorul pe gât și, trăind numai din munca lor, au trebuit să suporte frustrarea asta. Dar acum văd că pot să lase asta în urmă și să se bucure de ce pot să facă.

 

 

— Care e pronosticul pentru „Puppets Occupy Street” 2020? Mergeți mai departe?

 

 

— Eu zic că da, deși uneori urăsc festivalul (râde). Dar văzând sutele și miile de oameni de pe străzi, cred că noi, echipa de la „Puppets Occupy Street”, ar trebui să ne mutăm de pe planetă dacă nu l-am mai face. Și știi și tu cum este: festivalul dă dependență. Când vezi spectatorii entuziasmați și artiștii mulțumiți lași oboseala și nervii, arunci ediția trecută într-un dulap și începi să construiești ediția viitoare…

 

 

Interviu realizat de
Claudiu Groza