Consiliul
Județean Cluj
Mârlanii – succes catastrofal la centenar!
Ultima premieră clujeană a anului a fost prezentată în 5 decembrie, în cadrul marelui jubileu Teatrul Național Cluj – 100 de ani: Singur printre mârlani. Regizoarea, scenarista și coregrafa Andrea Gavriliu a adaptat textul omonim al lui Florin Bican – scenografia: Alexandru Petre, muzica originală: Mihai Dobre. Se pare că e o modă, consolidată cu succes de Ada Milea, în metropola ardeleană – se va ridica la nivelul ei?
Am fost martorii unor versificări amatoriste, fără mesaj, urmărind doar efectul rimelor (cum ne distram, odată, prin școala generală) și ne amintim de ironia poetului național: E ușor a scrie versuri, când nimic nu ai a spune! Calitatea lor face concurență (cine își amintește) celor mai slabe versificări la concursul de masă Cântarea României! Nu e clar dacă se dorește ironizarea „mârlanilor” sau omagierea lor, ceea ce e o mare ratare. Sau s-a dorit preamărirea!? Autorul spune că a scris din experiența sa de profesor în mahalalele din marginea capitalei… Cine explică, logic, cum se potrivește asta la frumoasa aniversare?! Actorii – Radu Dogaru, Radu Lărgeanu, Cristian Rigman, Matei Rotaru, Cosmin Stănilă, Alexandra Tarce, Sânziana Tarța și Irina Wintze – au făcut tot posibilul, au fost „mediați” tare simpatici în „mârlăniile” și infantilismele lor, care, totuși, n-au smuls decât câteva hohoțele, cele mai „mari” la să-mi lingi buricu’ și când un actor mimează onanismul! Majoritatea publiculul e din tineri, mai exact tinere (25-30 de ani) care chihăie la banalități fără umor: se imită un copilaș care plânge după mama, cuvinte (bășină…) care „bine-dispun” aceste generații fără experiența marilor comedii și a comicului autentic. Din fericire, n-am fost blagosloviți cu parade de vocabular de mahala, unde ei râd copios! Unde sunt montările multor comedii cu un comic elevat și atât de variat, de complex, cu sens și mesaje?!
Priveam, în jur, la spectatorii obișnuiți cu marele teatru românesc și eram siderați, însă finalul ne „pune la pământ”: tinerelele și tinereii se ridică repede în picioare, zâmbesc fericiți aplaudând un coșmar al teatrului actual, des întâlnit…
Mulți mari actori au blamat acest prost obicei – Marius Bodochi sau Marcel Iureș la TIFF 2018: Piese slabe, catasrofe, „cuvinte-organe”, iar publicul sare și aplaudă! Păcat de timpul pierdut, efort, banii cheltuiți pentru a coborî tot mai mult ștacheta calității spectacolului și a publicului! Sunt atâtea piese bune, vechi și noi, de ce nu se vrea!? Rolul teatrului de anvergură e să ridice nivelul publicului… Cel mai periculos pentru un teatru bun e publicul: „barometrul” sensibil care a corectat totdeauna eșecurile. Erau, până nu demult, spectatori informați, cu o cultură care le permitea să împlinească acest rol vital – azi, se știe, cei sub 35-40 de ani nu citesc literatură, nu pot face comparații și aprecia pentru că nici nu știu cum e o bună punere în scenă. Ei cred că Ion Creangă e un „Ion” care umblă creanga, Alecsandri a inventat coniacul Alexandrion și Camil Petrescu e antrenor la CFR Cluj…
Au fost aduși, la rampă, regizoarea cu autorul: încântați la mărturia „succesului” – oare cred asta?! Și actorii?! S-a aplaudat moderat, chemați de trei ori și asta cu un cunoscut truc al societății de consum: final pe melodie simpatică, ritmată și… publicul, vrea-nu vrea, tot dă din palme – trăiască marketing-ul! E o tragedie (reală, nu teatru) pentru că, astfel, cu spectatori aduși la numitorul comun de jos, care laudă (inclusiv colegi actori!) și excesiv, la discuții, nu vor ști când e calitate și când nu, pentru a „corecta” slăbiciunile și „căderile”! Nici critica actuală și revistele nu prea îndeplinesc, din nefericire, această funcție vitală pentru teatrul calitativ, oferind doar „informări” encomiastice, pe linia „afilierii” lor la un „sistem închis”, suficient sieși!
Marea problemă în teatrul internațional, ivită, în Occident, cu anii ’80 și masiv din ’90, sunt regizorii și spectatorii (și finanțatorii), al căror nivel a scăzut continuu – dramaturgi buni mai sunt, dar se preferă cei la nivelul „decidenților” menționați. Din anii 2000, „valul” a ajuns și în România și iată cum valorile de aici au ajuns ca în titlul piesei…
Cel mai mult îmi pare rău de actori, deoarece și marile talente se uzează și se distrug jucând așa paranghelii (cuvântul potrivit) – cineva spunea atât de emoționant (nu e Gigi Becali!): Să nu ucizi o pasăre cântătoare! Exact asta fac, actualmente, cei responsabili și publicul!