Gabriel Chifu
În drum spre Ikaria
București, Editura ART, 2019

 

 

În setea lui Gabriel Chifu de o literatură a piscurilor, a marilor teme, de o literatură a începutului de secol XX în care realul și fantasticul conviețuiesc fără discriminare și fără intruziunea critică, el însuși se oprește să ofere exemple. Proza lui Gabriel Chifu – enumerând aici, în ultimii cinci ani ai creației sale, pe lângă canonicele Punct și de la capăt și Ploaia de trei sute de zile, recentul roman În drum spre Ikaria – e ilustrarea acestei situări între lumi. Puternica impresie este cea a înrădăcinării oricărei fapte în contexte ale realia, date fiind referințele spațio-temporale concrete (sfârșitul anului 2017; sudul Mării Egee în drumul prin Arhipelagul Cicladelor, dintre Atena și cunoscuta insulă Ikaria din apropierea Asiei Mici, cu escală în Naxos), deși aceste legături sunt doar pretextele situării în real. Adevăratele conexiuni ale textului sunt cu o lume atemporală, cu un timp într-o altfel de derulare, cu un spațiu dintre lumi, care se relevă ca punte între realia și possibilia așezării coerente, pertinente științific, dar nerealizate. Și probabil că în acest asamblaj al possibilia ne-am fi situat până la capătul textului, dacă nu ar fi apărut în final viziunea, turnura care a dat coloratura particulară a convergerii iremediabile spre ficta, lumea ficțională a personajelor cu aură arhetipală. Punțile realiei nu se risipesc nici în pregătirea cadrului care excede posibilitățile, nici chiar în timpul ieșirii din possibilia. Ele rămân solide, sunt posibilități de retragere (ale cititorului), contribuind la conturarea sugestiei: „M-am așezat pe nisip. Era foarte cald. M-am mirat. Nu, nu, aceea nu era vreme de iarnă. M-am gândit că un anotimp de paradis ceresc coborâse și se amestecase cu iarna, anotimpul știut, omenesc. M-am descălțat, am mers până la mal și a intrat cu picioarele în apă. Nici apa nu era rece. O clipă, mi-a trecut prin cap să fac baie. N-ar fi fost prima oară.” (p.445).

Iată-ne, așadar, în pragul hierofaniei, legați cu punți consistente de realia. Ba, mai mult, punțile sunt elastice, iar plonjarea în gol e de fapt susținută de corzi ca în bungee jumping. O derulare mărturisitoare de sine îl aruncă pe tânărul în crucea vieții prin possibilia – și împreună cu lectorii cărora, prin puterea sugestiei, această lume face trecerea spre alte norme, dincolo de granițe – în ficta. Nu trecerea prin procedee naratologice similare, ba chiar termeni echivalenți în angajare semantico-lingvistică (termeni ai suspendării, ai posbilității nu doar ca derulare logică, ci și ficțională) este ceea ce surprinde în traversarea unei possibilia pentru situarea în ficta, ci puterea forței sugestive cu care cititorul este aruncat dincolo de realitatea asumată. Iată cadrul în care se produce hierofania (debutul capitolului ultim, 43. „Vedenia. Transfigurarea. Nălucire sau adevăr?”): „Când am deschis ochii, soarele strălucea sus pe cer, trecut puțin de zenit. Am privit ora pe ecranul telefonului mobil, era unu și un sfert” (p.447). Prelungirea senzației de real până în ultima clipă a ancorării în ceea ce nu poate fi contrazis de legile fizicii (amestecul de realia și possibilia) produce pe de o parte neliniștea, pe de alta așteptarea unei soluții. Dar totul se rezumă la forța sugestiei, la separarea sugerată de concretul spațio-temporal legic, ba chiar și de spațio-temporalitatea fără cauzalitate a abstractului, pentru o plonjare în gol, fără plasă, în adâncimile unei alte lumi, care se relevă a fi propria lume a faptelor (și păcatelor) fiecăruia. Ficta e doar pretextul întoarcerii la noi, în ciuda existenței sau nu a mirabilei insule Noima sau Ombilicos.
Dincolo de acest parcurs înregistrat prin mărci naratologice, există în construcția lui Gabriel Chifu ceva din plăcerea jocului cultivat de înțelepții antichității eline, dar și de cunoscutul Das Glassperlenspiel al lui Hesse – de care mi-a amintit din cel puțin două perspective – care transformă cunoașterea de sine în joc, în timp ce arta narării poate fi salvatoare. Altă logică a faptelor este cea care plutește în atmosfera încărcată de mister. Posibilii îngeri judecători din Comisia Medicală, cu voci de robot și incapabili să înțeleagă rosturile adânci ale locuirii (cultura se dovedește așadar protectoare și deschizătoare de rosturi pe Noima): „Dragă Andrei, sunt unele cuvinte și expresii în vorbirea doamnei Câmpean al căror sens nu mi-e tocmai limpede. Ai putea dumneata să ne ajuți? […] De pildă, ce înseamnă socotință, musai, buchisit, a statornici, vâltoarea vieții…” (p.445), evaluează după alte norme ceea ce legea morală ar fi admis la limită (nu întâmplător, într-un orizont spațial al altor lumi inserat în Ciclade, Comisia Medicală se întrunește într-un cadru cultural anume, în Pavilionul Românesc, sugerând conexiunea cu particularitatea culturală a admisibilității morale, prin noimă). Andrei Gotea, eroul romanului, căutătorul de sine în încercarea de a se salva (tema salvării traversează romanele lui Gabriel Chifu) este traducător al trăirii culturale în universalitatea judecății morale. Chiar dacă nu înțelege de la început acest rol, el nu se împotrivește, se lasă ușor în voia destinului, cum o face de altfel pe parcursul întregului roman, în călătoria mereu deturnată și întârziată în căutarea Ikariei cu aură de mister (de la început se angajează, așadar, în jocul misterelor, iar aceasta poate fi o explicație pertinentă a continuei acceptări a unor propuneri care-l îndepărtează de la traiectul proiecției). Ori, în asemenea construcții, este necesar să existe călăuza dintre lumi. În romanul lui Gabriel Chifu călăuza este bărbatul de o sută de ani, nemuritorul Stavros îndeplinind roluri diferite, administrând insula și ademenind personajul înspre căutările sale profunde. Pe o insulă în care se poate ghici cu ușurință construcția circulară a arhicunoscutei Santorini din același arhipelag, în care lumea de la poale se separă de cea de dincolo de piscuri (amintind de Castelul lui Kafka sau, mai degrabă, de Labirintul întunecat al lui Lawrence Durrell), trecerea nu se poate face decât în prezența și sub îndrumările călăuzei. Călăuza continuă să producă efecte în parcursul personajului și atunci când nu este prezentă, iar personajul devine treptat din simplu martor mărturisitor de sine și de ceilalți. Mărturisirile în sine sunt fațete disparate ale unui întreg, contribuind la construcția unei realități spațio-temporale de altundeva, o Românie profundă cu personaje care o recompun prin fapte în evoluția ultimilor 70-80 de ani. Această Românie redată polifonic, prin vocile multiple și intercalate ale celor cu vocația martiriului: Ana Câmpean, de pildă, sau ale celor cu vocația trădării: Sanda Dobre, spre exemplu (amintind de dihotomia caracterială din Punct și de la capăt), ale celor cu putința izbânzii, dar care s-au lepădat de haruri și ale celor care au alunecat în vicii, ale celor cu vocația pătimirii și ale celor îmbuibați, este un spațiu cultural construit prin eșantioane de fapte și eroi tragici ai unei lumi puternic ancorate în realia.
Polifonia romanului, o marcă a prozei lui Gabriel Chifu, angajat în construcția poliedrică, multifațetată, îndeplinește și rol estetic. „Frumusețea parabolei imaginate de Gabriel Chifu constă, repet, în polifonie, în posibilitatea unor interpretări multiple”, notează Răzvan Voncu într-o cronică a romanului În drum spre Ikaria1. La această posibilă judecată de apoi la care e martor Andrei Gotea – o judecată nu atât a oamenilor, cât a spațiului cultural redat polifonic – nu catalogul păcatelor e important, ci spovedirea, mărturisirea de sine. România redată prin eșantioane (cum, de altfel, se relevă și în Ploaia de trei sute de zile), la o judecată de apoi a istoriei, este cea care ne poate interesa cel puțin în aceeași măsură în care ne interesează viciile și excesele personajelor. În această altfel de judecată, nu biografiile individuale contează. Nici măcar cele spirituale. Dincolo de timp și de spațiu, suspendat, martorul (în ipostaza și de mărturisitor) produce texte care tulbură mai mult decât faptele însele. Ca în „Scrierile postume ale lui Josef Knecht” din Das Glassperlenspiel, mai precis în „Duhovnicul”, povara e luată de cel ce ascultă mărturisirile: „Ştii cum e când un penitent şi un duhovnic îmbătrâneşte, după ce a ascultat multe spovedanii ale păcătoşilor care-l cred un om fără de păcat şi un sfânt şi nu ştiu că el este un păcătos şi mai mare decât ei. Atunci tot ceea ce a făptuit i se arată fără folos şi zadarnic, iar ceea ce i se păruse mai înainte sfânt şi de seamă, anume că Dumnezeu l-a pus în locul său şi l-a învrednicit să asculte şi să uşureze sufletele oamenilor, curățindu-le de murdărie şi de scârnă, îi apare acum ca o mare, ca o prea mare povară […]2.”

Scriitorul însuși e, așadar, duhovnicul purtător al mărturisirilor, prin eșantioane, ale unei Românii încă nevindecate. Aidoma ca în Ploaia de trei sute de zile.

 

 

Notes
1 Răzvan Voncu. (2020). Epifanie și hierofanie. România literară nr.5.
2 Hermann Hesse. (1969). Jocul cu mărgele de sticlă. Traducere de Ion Roman. București: Editura pentru literatura universală. 536p.