Max Weber s-a născut la Erfurt, în Turingia, în 21 aprilie 1864, într-o importantă familie germană de religie protestantă. Tatăl său avea idei liberal-naționaliste de dreapta, fiind magistrat și deputat în Dieta prusiană. Mama sa era o femeie de cultură, interesată de chestiuni religioase și sociale. Până la moartea sa, în 1919, a rămas într-un raport intelectual strâns cu fiul său, căruia i-a transmis interesul pentru problemele religioase. Din tinerețe s-a interesat de istorie, de clasicii antici și de filosofie, citea Homer, Vergilius, Titus Livius, Cicero, Machiavelli, Goethe, Spinoza, Schopenhauer, Kant.
Interesul său pentru istoria antică a depins de faptul că Facultățile de drept din acel timp, în Germania ca și în Franța, dedicau o atenție sporită studiului Dreptului roman. Nucleul principal al studiilor sale științifice era îndreptat înspre problemele privind procesul evolutiv al capitalismului modern.
În 1893 obține Catedra de economie politică la Universitatea din Freiburg unde după un an ține Conferința Statul național și politica economică, în care-și manifestă în mod deschis încrederea într-o Realpolitik imperialistă. Weber declară în mod explicit că aparține clasei burgheze și că dorește ca Statul german să aibă un chip capitalist modern și rațional, și că industrialismul să triumfe asupra reziduurilor feudalismului.
Pentru a putea obține aceasta era nevoie, ca în Franța și în Anglia, de o democratizare a politicii interne, adică abandonarea regimului personal al Hohenzorilor și a birocrației care-l susținea; de aceea era nevoie de promovarea expansiunii coloniale germane și de o luptă susținută pentru piețele mondiale.
În 1894 a publicat studiul Tendințe în evoluția situației muncitorilor rurali din Germania orientală. În 1896 a trecut la Catedra de Economie politică a Universității din Heidelberg, dar, lovit de astenie, a fost constrâns să-și dea demisia.
A început să călătorească în Italia, Corsica, Elveția pentru a încerca să-și revină. Începând cu 1903 a luat poziție în disputa dintre economiștii aparținând Școlii istorice din Berlin și Școala teoretică din Viena cu Roscher și Knies referitor la problema logică a economiei politice ca politică-istorică (1903-1906), și în același timp a intrat în Conducerea revistei „Arhiva de științe sociale și politice”, împreună cu Sombart. Aici a publicat „Obiectivitatea” cunoașterii în științele sociale și a politicii sociale (1904). În acest an a apărut Etica protestantă și spiritul capitalismului (1904-1905) și Sectele protestante și spiritul capitalismului (1906), în care a clarificat diferențele dintre sociologia sa și marxism.
Tot în 1904 a făcut o călătorie în SUA timp de trei luni la invitația colegului său Hugo Munsterberg, pentru a asista la un Congres de științe sociale la St. Louis, fiind foarte impresionat de societatea americană. Aici își au originea multe din concepțiile sale, elaborate mai târziu, privind rolul sectelor protestante în afirmarea capitalismului, a birocrației și a prezidențialismului american.
Democrația americană îi apare mai ales ca un instrument de selecție în măsură să favorizeze ascendența unei clase politice eficiente și pregătite. Ține o conferință despre capitalism și societatea rurală din Germania. Participarea sa la viața politică este de acum tot mai intensă: se interesează direct de Revoluția rusă din 1905 în timp ce continuă să critice în câteva scrisori adresate deputatului Naumann, politica Kaiserului și pseudo-constituționalismul german. Aceștia sunt anii de intense discuții și dezbateri în mediul universitar din Heidelberg, în care ies în prim plan nume ca cele ale lui Windelband, Sombart, Troeltsch, Simmel, Michels, Lukàcs, Jaspers, Tonnies. După aceea Weber a studiat psihologia muncii industriale, interesându-se de faptul că capitalismul marii industrii ar fi schimbat fața spirituală a ființelor umane, până a le face de nerecunoscut; tot în această perioadă a publicat studiul Despre psihofizica muncii industriale (1908).
În anul următor a fost publicat un studiu despre structura socială a societății antice, Raporturile agrare în Antichitate. A publicat de asemenea în 1906 Situația democrației burgheze în Rusia, Evoluția Rusiei spre un constituționalism aparent și Studii critice în jurul logicii științelor și culturii.
Din 1907, datorită unei moșteniri, s-a putut dedica numai studiilor, iar după doi ani a publicat Raporturile de producție în agricultura lumii antice. În 1910 într-un Congres al Asociației germane de sociologie, fundație pentru care lucra, a luat o poziție netă împotriva ideologiei rasiste. Va înceta colaborarea în 1912, din cauza divergențelor privind chestiunea neutralității axiologice (avalutative). A preluat însă conducerea publicației Grundriss der Sozialokonomik (1909), o operă enciclopedică, la care a contribuit cu un tratat de sociologie generală Economie și societate (1922, postum). În același timp s-a ocupat de sociologia religiei și în 1913 a publicat studiul metodologic Anumite categorii despre sociologia înțelegerii.
În anii de dinaintea Primului război mondial, casa lui Weber din Heidelberg a devenit un centru frecventat de cei mai importanți intelectuali ai vremii: au trecut pe acolo sociologi ca Troeltsch, Simmel, Michels, Sombart, Honigsheim, Lowenstein, filosofii Lask, Windelband, Rickert, criticul literar și istoricul Gundolf și psihiatrul-filosof Jaspers, alături de tinerii Bloch și Lukacs.
După aceea și-a reluat studiile de sociologia religiei, continuând critica concepției materialiste a istoriei în Etica economică a religiilor universale (1916, despre Confucianism și Taoism) și Sociologia religiilor (1916-1917, despre Induism, Budism și Ebraismul antic).
Din 1916 până în 1917 Weber s-a implicat în diverse misiuni la Bruxelles, Viena și Budapesta cu intenția de a convinge conducătorii germani să evite extinderea conflictului, dar în același timp era pentru afirmarea vocației Germaniei în politica mondială și vedea în Rusia amenințarea principală. În 1918 a ținut în vară un curs la Universitatea din Viena. Cu această ocazie și-a prezentat sociologia sa a politicii și a religiei ca pe o critică pozitivă a concepției materialiste a istoriei.
După proclamarea Republicii de la Weimar, a aderat la noul Partid democratic (de centru-stânga burghez, neconfesional), prezentându-se candidat în Adunarea națională din circumscripția din Frankfurt, fără să fie ales. În anii republicii din Weimar a trecut de la convingerile parlamentaristice cu tendințe republicano-prezidențialiste la o concepție cezaristă a conducerii politice, considerată ca fiind cea mai bună formă de Guvern într-o societate de masă, unica în măsură să garanteze democrația. În acest sens a fost un factor determinant în Comisia pentru redactarea Constituției de la Weimar făcând posibilă acceptarea alegerii plebiscitare a Președintelui Republicii, după modelul american și dreptul de anchetă, garantat pentru minoranțe, în așa fel ca opoziția să aibă posibilitatea nu numai de a controla cazurile de corupție parlamentară, ci și să participe la o acțiune pozitivă a Guvernului, reducând tendința spre absolutism a majorității. La Heidelberg a participat și la reuniunile Consiliului muncitorilor și soldaților, fiind impresionat în mod pozitiv de pozițiile acestora; însă a cerut să fie reprimată, fără violență, mișcarea lui Liebknecht și a Rozei Luxemburg.
După capitularea Germaniei, a fost numit expert în delegația germană de la Versailles. A plecat la Paris ca membru al Comisiei pentru reparația pierderilor din timpul războiului, colaborând la redactarea Cărții albe germane, pentru a combate acuzațiile împotriva Germaniei ca singură responsabilă de război.
În 1918 a ținut la Universitatea din Munchen conferințele Știința ca profesie și Politica ca profesie, și lecțiile despre Semnificația „evaluării” în științele sociologice și economice, unde analizează problema definiției unei ecuații funcționale între, pe de o parte Statul ca protagonist al unei politici bazate pe putere și pe de alta, oportunitatea de a da ordinii democratice o anvergură mai mare.
Cercetarea științifică pe care științele istorico-sociale o conduc trebuie să fie independentă de orice luare de poziție evaluativă; ea constată ceea ce este, nu determină ceea ce trebuie să fie. Între ea și judecata de valoare există o radicală eterogeneitate și există de aceea o posibilitate de continuitate a analizei sociologice. Pe această bază Weber poate să-și însușească distincția rickertiană între judecata de valoare și „relația de valoare”: științele istorico-sociale nu admit în propriul lor domeniu nicio evaluare practică, ci sunt în raport între ele – un raport pur teoretic – cu valorile care delimitează obiectul lor în interiorul multiplicității datelor empirice. „Relația de valoare” nu este deci un principiu de evaluare, ci un principiu ce permite alegerea: ea permite stabilirea unui câmp al cercetării, în care cercetarea se face în mod obiectiv pentru a ajunge la o explicație cauzală a fenomenelor.1
Continuă în același timp să lucreze la Economie și societate (care însă va rămâne neterminată) și pregătește studiul Scrieri de sociologia religiei (1920-1921). În 1919 a acceptat Catedra de la Universitatea din Munchen, unde i-a urmat lui Brentano. Cursul ținut între 1919 și 1920 era despre Istoria economică generală și va fi publicat în 1924.
Ultimele sale bătălii au fost îndreptate împotriva antisemitismului, susținând aprinse conversații cu studenții pangermaniști. În 1920 a abandonat Partidul democratic, datorită concesiunilor făcute în cadrul Programului privind socializarea social-democraticilor. A murit în luna iunie a aceluiași an, la Munchen, de gripă spaniolă.
Influența sociologiei sale asupra celei germane a fost atunci puțin semnificativă, și după moartea sa, deoarece cea oficială a preferat mai mult legăturile cu istoricismul epocii și cu pozitivismul metafisic.
Reluarea temelor weberiene va veni cu Școala de la Frankfurt, și cu cea din Mannheim, pentru care semnificațiile realității sociale au numai o funcție psiho-sociologică, alături de funcționalismul lui Parsons (1902—1970). În România studenției mele, profesorul Ion Aluaș, Profesor la Universitatea din Cluj, mentorul meu, a fost cel care a dezbătut și analizat personalitatea și opera lui Max Weber.

 

 

Note
1 Cfr. Pietro Rossi, Introducere la Max Weber, Metoda în științele istorico-sociale, Einaudi ed. Torino1974, p. 24