Între 1904-1905 Max Weber a publicat, în al doilea și al treilea volum din noua serie a publicației „Arhiva de științe sociale și de politică socială”, condusă de el împreună cu Edgar Jaffé și Werner Sombart, celebra operă Etica protestantă și „spiritul” capitalismului. Plecând de la considerația că capitalismul modern constituie un „individid istoric”, adică „un complex de conexiuni” în măsură să facă posibilă o unitate conceptuală, Weber a recunoscut acestui tip de capitalism caracterul special și imposibilitatea de a fi redus la o simplă variantă a unui „gen” susceptibil de-a fi conotat în termeni generali.
Nu problematica economiei capitaliste, scrie Pietro Rossi1, ci tipul propriu-zis modern de capitalism cu caracteristicile sale distincte față de alte forme istorice de economie, i-au atras atenția, și care l-a făcut să se întrebe de originea sa istorică.
Problematica genetică a rezultat după aceea delimitată de o componentă particulară, alături de altele, ale capitalismului modern: „spiritul capitalismului”, adică acea mentalitate economică despre care Weber a găsit o formulare emblematică în Benjamin Franklin2, care vedea „profitul” ca pe un scop în sine, demn de urmat, dincolo de orice motivație hedonistică sau utilitaristică, și care face din urmărirea sa o „maximă etică”. Acestui spirit el îi găsește originea în etica protestantă: nu atât în concepția luterană de Beruf înțeles în același timp ca vocație și ca ocupație profesională, cât și în calvinism și în orientările religioase care derivă din el, adică în puritanism, în mișcarea pietistă, în cea metodistă și în sectele anabaptiste.
Dacă conștiința datoriei în exercitarea activității profesionale este o transformare a conceptului de Beruf, astfel încât el să devină ascultare de un imperativ etic, profitul se configurează ca o confirmare a „harului” dumnezeiesc.
Prin intermediul succesului în activitatea economică calvinismul caută un semn al personalei sale specificități, al apartenenței la matricea aleșilor și nu la marea masă a celor păcătoși.
Atunci când mai târziu procesul de raționalizare va pune în criză această trimitere la destinul din altă lume, fuga după profit își va pierde justificarea religioasă pe care o avea în cadrul protestantismului ascetic pentru transformarea sa într-un scop autonom, datorat valorii sale intrinsece; în acel moment va ieși în evidență etos-ul burghez al capitalismului modern. Între tradiționala auri sacra fames, comună celor mai diverse forme de economie, și spiritul capitalist nu este deci o continuitate, ci există în schimb o antiteză de principiu: aceasta din urmă presupune o ascceză privind folosirea bunurilor pământene, ce presupune o disciplină în ce privește tentația spre câștig, care se traduce în ultimă instanță în termeni etici.3
Între redactarea și publicarea celor două părți ale operei, Weber a făcut o călătorie în Statele Unite în 1904, împreună cu Ernst Troeltsch4 și alți studioși germani, pentru a participa la Congresul organizat cu ocazia expoziției universale din St. Louis. Acolo a venit în contact nu numai cu economia capitalistă în expansiune, ce își căuta noi limite de expansiune, ci și cu viața religioasă ce se manifesta în diversele comunități, mai mult chiar decât în Bisericile tradiționale.
Raportul dintre spiritul capitalist și religiozitatea sectară se prezenta în fața ochilor săi ca o amintire a trecutului; el îi apărea ca un element constitutiv, de nedepășit, al societății americane contemporane. Urmele experienței avute în Statele Unite sunt foarte vizibile în ultimele pagini ale operei sale despre etica protestantă, în care Weber examinează sectele anabaptiste și subliniază importanța lor pentru formarea spiritului capitalist. Dar aceeași experiență stă la baza unui alt eseu, Sectele protestante și spiritul capitalist, publicat în 1906 în Die christiche Welt, în care sectele puritane sunt considerate ca o antiteză radicală – în mediul Creștinismului – cu Biserica catolică care a făcut posibilă acordarea grației pe cale instituțională. Între căutarea personală a mântuirii și urmărirea mântuirii în virtutea apartenenței la o anumită Biserică, ce și-a construit doctrina pe baza sacrificiului lui Isus Hristos, există pentru Weber, o opoziție imposibil de depășit.
Tocmai datorită acestui motiv, comentează Pietro Rossi5, religiozitatea sectelor protestante, bazată pe libera adeziune individuală și pe caracteristicile etico-sociale dobândite de indivizi, ea apărea ca una din matricile principale ale modernității, și deci și ale aspectului individualistic propriu spiritului capitalist.
Indicând în etica calvinistă (mai mult decât în cea luterană) originea spiritului capitalist și considerându-l pe acesta din urmă ca fiind un produs al laicizării tendinței de a căuta în profit confirmarea mântuirii personale prin lucrarea harului dumnezeiesc, Weber s-a situat într-o manieră originală în dezbaterea asupra naturii, asupra genezei și asupra caracterelor specifice ale economiei capitaliste, care caracteriza cultura germană în primii ani ai secolului XX. Poziția sa era diferită de școlile lui Werner Sombart și de cea a lui Gustav Schmoller în primul rând datorită faptului că pe Weber nu-l interesa problema originii capitalismului modern considerat în struttura sa complexă și în funcționarea sa. El s-a ocupat de o problemă specifică, aceea a spiritului capitalist, și pe această cale se lovea de problema generală a raporturilor dintre economie și religie. În al doilea rând, Weber n-a căutat premisele sau „începuturile” capitalismului modern sau ale spiritului său în Europa medievală, așa cum va face mai târziu Brentano identificând capitalismul cu economia monetară, ci și-a propus să individualizeze specificitatea sa în momentul detașării lui de religiozitatea medievală împlinită odată cu Reforma protestantă.
Din acest punct de vedere el era mai apropiat de Sombart, care a refuzat să vadă în comerciantul medieval precursorul omului de afaceri capitalist modern, întrezărind în comportamentului acestuia expresia unui mod de acțiune menit să realizeze un profit maxim. În același timp, scrie Pietro Rossi, analiza sa era diferită de cea a lui Sombart și în sensul că el vedea un rol minor în activitatea evreilor în ce privește formarea capitalismului, datorită diferenței dintre o „morală internă” acceptată între frați și o „morală externă” considerată determinantă pentru raporturile dintre cei străini de un grup etnico-religios, pe care Sombart o considera importantă tocmai datorită rolului marginal pe care aceștia îl ocupau în societatea Evului mediu târziu.
Nu la evrei, ci în calvinismul intenționat să caute în lume, adică în activitatea economică, semnul destinului în viața de apoi, Weber a identificat premisa istorică a spiritului capitalismului. De aici s-a instaurat raportul special între o formă de religiozitate și o mentalitate economică ce se prezenta ca ceva unic, care nu găsește egal, nici analogie în alte societăți și în alte epoci.
Teza weberiană, scrie Pietro Rossi a dat naștere imediat unei aprinse dezbateri, care a găsit spațiu în coloanele publicației Archiv fur Sozialwissenschaft und Sozialpolitik între anii 1907-1910 (în care Weber și-a publicat ultima sa intervenție, Anticritica concluzivă despre „spiritul capitalismului”.
În continuare vom face apel la eseul lui Karl Jaspers6 despre Max Weber, politicianul, omul de știință, filosoful apărut în 1932, în care scrie următoarele: „Împotriva confuziei din acei ani era nevoie să-l evocăm pe acest mare om și să facem cunoscute exigențele noastre în fața falsului germanism din acele zile… el a fost cea mai bogată și mai profundă personalitate care a întruchipat semnificația naufragiului societății germane în timpul primului război mondial, fără să ajungă la fanatismul în care alunecaseră mulți din contemporanii săi, sperând într-o restaurare a societății germane”.
În ce privește Etica protestantă și spiritul capitalismului, Jaspers se întreabă: de unde vine acest impuls spiritual?, care nu s-a mai văzut în toată lumea. El este de origine religioasă, scrie Jaspers, chiar dacă azi aproape că a dispărut din mentalitatea profesională, care a devenit pur laică. Ideea profesională își are originea sa în Luther, prin singulara sa formulare, din care au derivat după aceea toate teoriile și care prin consecințele sale au dat naștere calvinismului. Doctrina religioasă enunța că omul nu trebuie să-l servească pe Dumnezeu ca un călugăr, prin intermediul unei asceze care-l îndepărtează din lume printr-o stare de inactivitate și apatie fără un dram de iubire; Dumnezeu dorește să fie glorificat în lume, tot printr-un fel de asceză. De aceea omul trebuie să lucreze pentru sine și pentru alții, deoarece voința lui Dumnezeu să fie împlinită în acest fel prin producerea de bunuri a căror eficacitate să fie evidentă în îmbunnătățirea vieții tuturor. Omul nu trebuie să lucreze pentru a se bucura de unul singur, pentru a avea succes, fără a se bucura în mod excesiv de rezultatul muncii sale.
Trebuie să fie arhitectul unei asceze speciale în lume, deoarece Dumnezeu i-a predestinat pe toți oamenii pentru o perpetuă stare de grație sau la o perpetuă stare de pedeapsă. Niciun om poate să schimbe această stare a lucrurilor; poate în schimb să caute simptomele în măsură să descopere cărei stări este destinat de misterul judecății divine; este adevărat că omul nu va reuși, chiar dacă va lua în considerare toate simptomele prin care Dumnezeu l-a avertizat; totdeauna va avea în fața sa această enigmă a condiției umane.
Un simptom poate fi acela de a avea succes în lume prin intemediul propriei sale activități; neîncetata activitate de producție și de proiectare proprie omului de afaceri și a muncitorului nu este îndreptată în primul rând spre câștig și spre serviciile care i le poate oferi, ci spre căutarea unui început care să-i permită o stare de grație, apropiată de ființa divină. Dacă omul de afaceri începe să se bucure de câștigul său în loc să-l folosească în investiții de succes prin care să-l glorifice pe Dumnezeu în lume, el ar primi un semnal de ceea ce nu trebuie făcut și ar fi un semn al incapacității de a înțelege mecanismele economice. Lipsa de certitudine în ce privește starea de grație, care însoțește și cele mai mari semne privind succesul, îl îndeamnă în mod hotărât să meargă mai departe. Această atitudine religioasă, care este prezentă în mentalitatea multora, devine un incomparabil impuls pentru continuarea activității bazate pe considerente raționale. De aici a derivat acea mentalitate economică care este în același timp laică și ascetică și care se prezintă într-o formă preponderent laică, în care asceza și-a pierdut rolul ei, și care a supraviețuit până azi în tandem cu alte mentalități economice.7
Max Weber confirmă paradoxul destinat clasicilor, scrie Franco Ferrarotti8, toți vorbesc de ei, nimeni nu-i citește. Textul pe care i l-a dedicat Karl Jaspers este o fericită excepție. Poate s-a întâmplat acest lucru deoarece Weber și-a început cariera de cercetător social cu interese evidente spre istoria antică a Romei, iar succesul să ca autor ne face să ne gândim la creștinii primelor secole care prădau, în manieră mai puțin creștină, templele păgâne pentru a lua materiale, marmură, coloane și capiteluri ce s-au dovedit utile la construcția Bisericilor lor. Istoricii s-au inspirat din studiile lui Weber pentru a explica sfârșitul Imperiului roman. Unul din cei mai iluștrii studioși ai epocii constantiniene și ai decăderii Imperiului Roman de Apus, Sfântul Mazzarin, n-a ezitat să folosească o intuiție weberiană pe care o consideră validă, pentru a explica criza economică a Imperiului, regimul sclaviei. Aceștia, în mod diferit de villici, sau de rustici, care se puteau căsători și cu familiile lor se puteau stabili pe pământul unde era nevoie de ei, având propriile lor mijloace de existență prin propriul lor peculio (de la pecus, animale). În schimb sclavii erau constrânși să trăiască în rezerve, în așa numitele ergasterii, în care era în vigoare o strictă separare între bărbați și femei, care nu-și puteau întemeia o familie și care erau considerați numai o forță de muncă, pusă în imposibilitatea de a se reproduce.
Acest lucru a determinat autoritățile imperiale să caute în mod continuu noi granițe de cucerit, pe care Weber le numește fără nicio reticență o adevărată vânătoare de noi sclavi, necesară pentru a umple golurile care erau determinate de lipsa de sclavi.
Sfârșitul Imperiului nu se datora deci în primul rând presiunilor triburilor, în primul rând a celor germanice, ci mai curând acestei gâtuiri interne ce a dus la o dublă criză extrem de gravă: aceea a lipsei resurselor, a imposibilității înlocuirii forței de muncă; de aici diminuarea acțiunilor militare, care cu timpul au dus la diminuarea resurselor pentru armată și la apariția nemulțumirilor; acest lucru părea independent de voința politică a Senatului din Roma, criză economică care a influențat în ultimă instanță viața economică și socială a stucturii imperiale.
În aceste condiții înapoierea economică apărea inevitabilă și a trebuit să le permită și sclavilor, care deveniseră între timp liberți, să aibă o familie proprie, în măsură să-și schimbe statutul social, transformându-se în coloni, în mod relativ autonomi, dar legați de glie, măsuri care au anticipat regimul propriu Evului Mediu, legat de o economie primitivă în mare măsură bazată pe schimbul în natură, adică pe ceea ce economiștii numesc „economie naturală”.
Urmându-l pe Weber, Jaspers, care un timp a fost psihiatru și filosof, remarcă consecințele existențiale și structurale ale acestei situații la care a ajuns Imperiul Roman: suprastructura economiei „capitaliste” antice devine tot mai subțire. Dar întrucât ea a susținut Statul roman, armata și traficul economic din zona mediteraneeană devenită orbis terrarum, reîntoarcerea la economia naturală a însemnat în plan economic trecerea la Evul Mediu cu ruperea raporturilor ce legau între ele țările ce făceau parte din ea; în plan militar, sfârșitul organizării romane a armatei bazate pe plata serviciilor; în plan politic, imposibilitatea menținerii unității Imperiului. De aici urmează o tot mai scăzută eficiență a rezistenței Imperiului la atacurile din afară începând cu secolul al III-lea.9
La o privire retrospectivă Weber se prezintă ca o figură a geniului german, comentează K. Jaspers, care vedea, suferea, văzând ce se petrece în sferele înalte ale puterii; dacă odată erau numai niște intuiții, acum situația îi era pe deplin clară. Teoria sa politică i-a inspirat pe toți, de stânga sau de dreapta. Dar fiecare dintre părți trebuie să se întrebe dacă poziția lor răspunde adevăratelor exigențe ale lui Max Weber, care continuau să existe independent de partide, și de situațiile în continuă schimbare.
Sensul weberian, foarte bine surprins de Jaspers, stabilește în mod clar că politica este o luptă; lupta presupune un lider care nu poate să delege responsabilitatea asupra altora, așa cum poate face un funcționar a cărui menire constă în executarea conștientă a ceea ce pretinde superiorul său și legea. Liderul politic este personal responsabil.
Datorită faptului că acționează în lume, iar puterea este mijlocul său specific prin care acționează, nu poate să acționeze conform unei legi morale absolute fără a se gândi la consecințe și lăsând rezultatele în mâinile lui Dumnezeu. În acest caz ar acționa „conform unui caracter moral”, dar fără a avea nicio responsabilitate. Deoarece acțiunile sale au un scop în această lume, trebuie să țină cont de celelalte puteri cu care se confruntă și să acționeze împreună cu ele.
Cine face politică la un înalt nivel trebuie să trateze cu forțe diabolice, care „sunt tot timpul în stare de asediu”. Și cei care doresc să stabilească justiția pe pământ trebuie să acționeze împreună cu organizațiile umanitare, care prin dialog să încerce schimbarea în bine a situației economico-sociale. De buna funcționare a acestor organizații depinde în mare măsură succesul liderului.
Germania, continuă Jaspers, era atunci guvernată de funcționari, aici era slăbiciunea sistemului. De aceea furia lui Max Weber se îndreaptă împotriva „repulsiei mic-burgheze pe care toate partidele o aveau față de liderii lor”, dar și împotriva falșilor lideri, care se lăudau în bombasticele lor discursuri cu criticile împotriva noilor sosiți, considerați meschini și vanitoși, care au în vedere doar propria lor condiție, și care nu servește niciunei cauze.
De aceea Weber a fost totdeauna contrar iluziilor în politică: contrar diverselor scenarii fără substanță, falselor promisiuni făcute în timpul războiului sau din timpul revoluției; contrar abuzului de idei naționaliste pentru a favoriza interesele castei conducătoare, a celor care susțineau minciuna politică, care încercau să justifice conflictele din politica internă a Germaniei; contrar mai ales încercării de a coborî în numele patriei discursul politic la nivelul unei demagogii de partid.
Ochiul avut pentru „pragmatismul puterii” care l-a preocupat pe Weber, credința care să susțină responsabilitatea, sinceritatea, sunt condițiile unei adevărate gândiri politice; toate au nevoie de competență: așa cum funcționarul specializat stă în fața diletantului, la fel și omul de Stat, care la rândul său este diferit de funcționarul specializat, stă în fața vanitosului demagog, este în măsură să răspundă cu argumente bine documentate.
Weber a actualizat, scrie K. Jaspers, în persoana sa absența iluziilor cu o autentică credință în poporul său, având calitatea de a spune adevărul chiar atunci când era privit cu reticență, atunci când adevărul era relevant. Îl separa un abis evident de discursul demagogic, neadevărat. A fost în măsură să conteste în instanță afirmațiile false ale unui parlamentar, mergând până la câștigarea cauzei, în așa fel că respectivul parlamentar a fost dat afară din funcțiile publice. Afirmațiile sale au rămas întipărite în mintea contemporanilor săi, ca o atenționare pentru viitor:
„Pentru a reconstrui Germania în vechea sa splendoare aș face un pact cu orice putere de pe Pământ și chiar cu diavolul în persoană, dar niciodată cu puterile stupidității.”
Limita neliniștitoare prin care conștientizarea etică a responsabilității, conclude Jaspers, pare că compromite etica de caracter, numai pentru a subzista operei sale, prezintă antinomii sau paradoxuri etice; ele sunt în măsură să dea consistență discursului weberian, care cu toată greutatea și importanța afirmațiilor sale rămâne un îndemn pentru toți cei care cred în calea dreaptă a justiției raționale.
Noblețea omului care a fost Max Weber și în același timp afirmarea națiunilor în politica mondială (una fără alta nu se poate) ar sta după el în manifestarea dorinței ca oamenii viitorului să ne recunoască ca strămoșii lor; nu întrucât am aparține aceleași rase și aceleași descendențe, ci în felul în care noi îi cunoaștem pe Greci, cărora le datorăm ființa noastră. Iată încă o explicație a succesului Germaniei de ieri și de azi.

 

 

Note
1 Pietro Rossi, Introducere la Protestantesimo e spirito del capitalismo, Biblioteca di Repubblica – L’Espresso, Torino 2006, pp. XIII-XXXIX.
2 Benjamin Franklin (1767-1830) a fost unul din principalii teoreticieni ai liberalismului constituțional, care s-a ocupat de tema libertății și de raporturile sale cu puterea în necesitatea reprezentării și în același timp a garantăriii drepturilor individuale, unele din argumentele lucrării sale Principii de politică, urgente în acea epocă și actuale și azi.
3 Cfr. Pietro Rossi, op. cit. p. XIV
4 Ernst Troeltsch (1865-1923) a fost înainte de toate un istoric al creștinismului și un teolog. Punctul de plecare al lui Troeltsch, datorită căruia el s-a situat încă de la început în curentul istoricist, a fost recunoașterea caracterului istoric al religiei, deci și a creștinismului. El a polemizat cu concepția romantică, în special cu cea hegeliană, a religiei, ca având o esență universală, pentru care religiile istorice sunt grade progresive de realizare. Religiile sunt fapte istorice individuabile și iriducibile, iar creștinismul este un fenomen istoric care are statutul unui fenomen istoric individual, la fel ca alte religii (Die Absolutheit des Christentumus und die Religionsgeschichte).
5 Cfr. Pietro Rossi, op. cit. p. XV
6 Karl Jaspers s-a născut la Oldenburg în 1883, medic psihiatru, care după descoperirea lui Kierkegaard s-a ocupat numai de metafisică. După moartea maestrului său, sociologul Max Weber, a acceptat catedra de Filosofie începând cu anul 1919. Concepția lui Jaspers derivă direct din cea a lui Kierkegaard, care dintre existențialiști, îi este cel mai apropiat. El a pus accent pe motivele problematice ale existenței; nu există după el nicio “rațiune” prin care să poată fi explicat în mod logic felul meu de a exista, într-un anumit fel, și nu în altul.
7 Cfr. Karl Jaspers, Max Weber, Il politico, lo scienziato, il filosofo, Editori Riuniti, Roma 1998, p.31
8 Franco Ferrarotti, Introducere la Max Weber, Il politico, lo scienziato, il filosofo, pp. 1-7
9 Cfr. Karl Jaspers, op. cit. p. 65