Retorica legitimării și delegitimării puterii hegemonice contemporane

După cum remarca Zbigniew Brzezinski, proclamarea hegemoniei globale a SUA şi încoronarea preşedintelui american ca lider global nu sunt evenimente care ar putea fi legate convențional de o dată anume din calendar1, ci pur şi simplu, după prăbuşirea fostei URSS, preşedintele american a început să se comporte ca un lider global. Pare a fi cumva în logica lucrurilor. Puterile aliate, care au ieşit învingătoare din al doilea război mondial, sau considerat pur şi simplu îndreptățite la statutul de hegemonie globală şi, în consecință, au organizat Procesul de la Nürnberg şi au constituit Consiliul de Securitate al ONU, chiar dacă aveau interese divergente şi au ajuns la scurt timp după aceea să dezvolte o retorică reciproc belicoasă, în cursul a ceea ce sa numit „războiul rece”. La fel, după prăbuşirea fostei URSS, a părut cumva normal ca puterea considerată învingătoare a războiului rece, respectiv SUA, să fie acceptată tacit ca lider global. Iar ceea ce era acceptat tacit la începutul anilor ’90, a fost apoi afirmat explicit în anul 2000, în Rebuilding America’s Defences. Încă din preambul se afirmă că „Statele Unite au condus Occidentul spre victorie în războiul rece”, afirmație reiterată de nenumărate ori, în diverse formulări şi contexte, pe tot parcursul documentului. Nu sunt date argumente clare, iar lucrurile în acest punct sunt discutabile.
Potrivit aceluiaşi Brzezinski2, comportarea Americii ca lider mondial seamănă în unele privințe cu autoîncoronarea lui Napoleon. Atunci împăratul francezilor a luat coroana din mâinile nesigure ale papei şi şia aşezato singur pe cap, deoarece considera că are misiunea istorică de a impune cu sabia, în toată Europa, principiile Revoluției Franceze. La fel, preşedintele SUA dintre anii 20002008 George W. Bush a crezut, cu un soi de fervoare religioasă, că lui îi revine misiunea istorică, mesianică de a remodela cultural, politic şi militar lumea islamică, precum şi alte zone ale globului. Numai că există aici şi diferențe, pe care Brzezinski nu le numeşte, şi care sunt capitale. Lumea multipolară ce se formează azi nu se poate compara cu Europa din timpul războaielor napoleoniene, după cum preşedintele G. W. Bush nu se poate compara cu Napoleon.
Pe de altă parte, hegemonia SUA ar putea părea chiar un fapt împlinit. Dispunând de armele cele mai perfecționate şi mai sofisticate, cu baze militare pe toate continentele şi cu mari flote de război pe toate mările lumii, SUA nu au egal, deocamdată, pe plan militar. Niciodată în istorie nu sa mai întâmplat ca o singură putere să domine cu atâta autoritate tot restul lumii. Dar să examinăm încă o dată3 argumentele pe rând. Se spune că SUA au ieşit victorioase din războiul rece, învingând clar cealaltă putere globală, fosta URSS, care de altfel sa şi destrămat la începutul anilor ’90. De aceea sar cuveni ca SUA să aibă hegemonia globală. Dacă vom examina critic argumentul, vom putea constata că este, cel puțin în parte, eronat. Este adevărat că, pe la începutul anilor ’80, preşedintele SUA Ronald Reagan a provocat o escaladare a cursei înarmărilor („Războiul stelelor”) şi o creştere amețitoare a cheltuielilor militare, dar la prăbuşirea fostei URSS, nici Statele Unite şi nici vreo altă putere nu au avut o contribuție directă şi imediată. Cea mai bună dovadă este aceea că destrămarea fostei URSS, produsă întrun timp scurt şi prin evenimente precipitate, în vara şi toamna anului 1991, a luat prin surprindere pe toată lumea, inclusiv pe SUA şi pe celelalte puteri importante. A fost un fapt istoric de o importanță geopolitică uriaşă, care nu a fost prevăzut de către politicieni şi nici de către oamenii de ştiință, autori de scenarii globale, nici măcar cu un andoi mai înainte.
În realitate, cauza principală în prăbuşirea fostei URSS a constituito exact seria de inițiative luate de către fostul lider sovietic Mihail Gorbaciov. După cum arată în analizele sale şi politologul american Immanuel Wallerstein4, Mihail Gorbaciov a încercat să împiedice scufundarea URSS, aruncând balastul peste bord. El a inițiat măsuri unilaterale de dezarmare, obligând SUA la reciprocitate. A renunțat la războiul catastrofal din Afganistan, care a însemnat pentru sovietici aproximativ ceea ce a însemnat Vietnamul pentru americani şi a abandonat pur şi simplu la voia întâmplării celelalte țări foste comuniste. Pe data de 4 decembrie 1989, la întâlnirea avută cu preşedintele SUA George Bush senior, Gorbaciov a fost de acord inclusiv cu unificarea Germaniei. Gorbaciov a vrut să păstreze numai URSS şi să o reformeze. În consecință, Gorbaciov a încercat reformarea URSS prin măsuri interne, pe două planuri: o reconstrucție economică (în rusă: „perestroika”) şi un efort de regenerare morală a sistemului (în rusă: „glasnosti” = transparență). Ambele măsuri reformiste au determinat evoluții care au scăpat de sub controlul autorităților sovietice. Atunci a trebuit să fie sacrificată însăşi Uniunea Sovietică în calitate de organizație suprastatală, operațiune executată cu un sânge rece ca vodca siberiană de către succesorul lui Gorbaciov, Boris Elțin.
În paranteză fie spus, aici se pune încă o problemă. Anume, dacă sistemul socialist de tip asiatic din fosta URSS, impus ca atare după al doilea război mondial şi în Estul Europei, era atâta de aberant şi de contraproductiv, cum se face că acesta a durat totuşi atâta de mult timp, aproximativ şapte decenii, cum se face că oamenii care îl alcătuiau au îndurat atâtea privațiuni, inclusiv reprimarea crudă, nedreaptă şi arbitrară de către propriul sistem. Explicația nu poate fi decât una de ordin moral: au existat și oameni care au crezut în sistem. Au existat oameni îndoctrinați, care aveau sentimentul difuz că Istoria este cu ei, că Istoria este de partea lor, că acțiunea lor se află în consens cu un progres social obiectiv, că ei sunt exponenți ai clasei muncitoare şi, în această calitate, au un tip special de legitimitate, că au misiunea istorică de a emancipa clasa muncitoare şi o dată cu această clasă întreaga societate. Pentru realizarea unei atari misiuni de uriaşă însemnătate istorică şi oarecum mesianică, nici un efort nu părea a fi prea mare, nici măcar sacrificiul de sine. Abia atunci când acest sentiment a început săi părăsească pe oameni, atunci când ei au început săşi piardă credința că Istoria ar fi de partea lor, abia atunci au fost create condițiile care au determinat prăbuşirea din interior a socialismului din fosta URSS şi din celelalte țări foste socialiste.
De cealaltă parte, SUA au venit cu un sentiment similar, acela al propriei excelențe, cu conştiința faptului că au o misiune istorică tot mesianică, la scară globală, care ar fi suficientă pentru a legitima moral orice acțiune intreprinsă în plan extern, inclusiv acțiunile militare cele mai nedrepte. Componentele acestui sentiment ar putea fi sintetizate astfel. Încă din secolul al XIXlea, SUA au susținut ferm anumite principii şi valori. După Wallerstein, aceste principii sunt: libertatea cuvântului, libertatea credinței, asigurarea unui mod de viață ferit de lipsuri şi de teamă. Apoi, în perioada postbelică, SUA au impus decolonizarea Lumii a treia5. După Frances Fukuyama, în timpul celui de al doilea război mondial, SUA au intervenit militar pentru salvarea Europei şi înfrângerea nazismului, pentru ca după război să acorde imense ajutoare financiare Europei Occidentale, prin Planul Marshall6. Şi, în fine, după Brzezinski, America a fost principala apărătoare a democrației împotriva regimurilor totalitare pe tot parcursul secolului XX7. Concluzia, cum nu se poate mai firească, a fost că SUA ar fi singura putere care, în cadrul unei hegemonii luminate, ar putea crea în prezent o ordine mondială paşnică, prosperă şi democratică.
Este vorba, bineînțeles, de un exercițiu retoric, care trece cu vederea faptele care contrazic această imagine angelică a SUA. La un examen critic însă, faptele care contrazic aceste afirmații nu trebuie să ne scape. Anume, în secolul al XIXlea, SUA au utilizat pe scară largă munca forțată a sclavilor negri aduşi din Africa şi au exterminat triburile indigene. Această exterminare a fost un genocid mai mare decât celelalte genociduri comise în Europa în secolul XX, şi sa soldat cu peste nouă milioane de victime8. „Corectitudinea politică” din SUA de azi față de negri sau indieni este, întrun sens, o recunoaştere tacită, o recompensă tardivă şi o manifestare a unui subconştient sentiment colectiv de culpabilitate.
În al doilea război mondial, SUA au „salvat” Europa, de fapt au intervenit militar în Europa, dar nu dezinteresat, ci cu scopul de a prelua de la Europa ştafeta economiei şi politicii mondiale. De aceea au și acceptat, fără să o prevină, lovitura japoneză de la Pearl Harbour, urmărind manipularea opiniei publice interne, în sensul aprobării intrării în război. De asemenea Planul Marshall, de finanțare a reconstrucției economice postbelice în Europa de Vest, nu a fost chiar dezinteresat şi, în general, nu există nicăieri în istorie acte dezinteresate, de pură filantropie. Un stat, oricare ar fi fost el, nu a fost niciodată o societate de binefacere pentru alte state, ci logica politicii externe a fost întotdeauna ca statul mai puternic săşi subordoneze, să ocupe statele mai slabe şi să le exploateze în folosul propriu, în conformitate cu acea logică a viului, după care peştele mare îl înghite pe cel mic. Sau, cum spunea Bismark, în plan istoric nu există bunăvoință, ci numai potențial. În concluzie, prin Planul Marshall, SUA sau asigurat în Europa de Vest de o uriaşă piață de desfacere pentru produsele proprii, bucurânduse în plus şi de obligațiile şi recunoştința unor state devenite clientelare. Războiul rece nu a fost câştigat de către SUA, decât eventual în plan propagandistic, atâta vreme cât frontierele şi sferele de influență ale SUA şi URSS din 1989 erau exact aceleaşi ca în 1945. După Conferința de la Ialta (1945), URSS a ajuns să dețină sub controlul său o treime din glob, iar Statele Unite au pretins pentru ele restul lumii.
Apoi, în perioada postbelică, o serie întreagă de fapte contrazic mitul propriei excelențe morale pe care SUA şil cultivă cu obstinație. Între 19501953, SUA au intervenit în războiul din Coreea, suferind mari pierderi de vieți omeneşti, dar după încheierea armistițiului situația geopolitică a revenit practic în punctul de plecare. Războiul din Vietnam a însemnat o experiență încă şi mai dramatică pentru SUA, pierderile fiind uriaşe pe toate planurile, pierderi de vieți omeneşti, costuri financiare extrem de ridicate (peste 150 miliarde dolari), pierderi în planului prestigiului militar şi al evoluției economice. În timp ce SUA se aflau angajate în Vietnam cu pierderi considerabile, Japonia şi Europa au realizat creşteri economice importante. SUA au intervenit militar în Coreea sau Vietnam, dar nu au intervenit deloc, nici măcar verbal în mod eficient, în Europa Centrală. În 1956, URSS a reprimat sângeros revolta anticomunistă din Ungaria, soldată cu peste două mii de morți şi peste zece mii de răniți, în 1968 URSS a invadat militar Cehoslovacia, iar în 1981 a impus starea marțială în Polonia. SUA, considerată în anul 2000 ca fiind puterea care a învins Uniunea Sovietică, sau limitat la condamnări formale, tardive şi ipocrite. Invadarea Cehoslovaciei în noaptea de 21 spre 22 august 1968 a fost ordonată de către liderul sovietic Leonid Brejnev doar în urma unei discuții telefonice cu preşedintele SUA Lyndon Johnson, în care acesta din urmă a dat asigurări că nu va interveni. Mai mult, în paralel SUA au întreprins în sfera lor de influență măsuri asemănătoare cu cele practicate de către URSS în Estul Europei. În septembrie 1973, în Chile, guvernul rezultat în urma alegerilor democratice a intenționat naționalizarea unor companii americane. În aceste condiții, SUA au orchestrat o sângeroasă lovitură de stat, soldată cu asasinarea preşedintelui ales Salvador Allende, şi au adus la putere brutala dictatură militară a generalului Augusto Pinochet. Au mai existat, desigur, şi alte intervenții de acelaşi tip, în America Latină sau în alte zone ale lumii.
În linii mari şi întro formă rezumată, aceasta este în mod obiectiv zestrea morală contradictorie şi credibilitatea internațională cu care SUA se prezentau la bilanțul de încheiere a războiului rece. Comunismul sovietic nu sa prăbuşit în fața maşinii de război a lui Hitler, dar a căzut după ce oamenii nu au mai crezut în acest tip de legitimare. La fel, pierderea credinței că Statele Unite ale Americii reprezintă un etalon moral pentru restul lumii, credință care a fost cândva prezentă la milioane de oameni din țările foste comuniste, a însemnat o pierdere morală uriaşă pentru Statele Unite ale Americii. Deprecierea morală, iar nu vreo lovitură militară mortală ar putea fi cauza principală care va duce, întrun viitor nu foarte îndepărtat, la prăbuşirea acestui imperiu.
Potrivit unor autori9, încă din 1993 în presa importantă din Statele Unite, în Washington Post de exemplu, a început să se afirme că, după căderea comunismului, SUA ar avea nevoie de ideea unui nou adversar, spre aşi justifica în plan intern politica externă şi că Islamul ar fi duşmanul cel mai potrivit, mai ales că poate fi uşor reprezentat pe hartă, respectiv pe ecranele televizoarelor, ca o uriaşă pată verde alungită, întinsă de la Gibraltar până în Indonezia. Întradevăr, înainte de 1989 comunismul, definit ca „duşmanul nr. 1 al omenirii”, era reprezentat pe ecranul televizoarelor, zi de zi, ca o imensă pată roşie, acoperind acea parte a globului unde se aflau URSS şi celelalte țări comuniste. În acest fel, americanul mediu înțelegea şi reținea mai uşor cine este duşmanul, cât de mare este el şi amenințarea lui.
În baza amenințării materializate în atentatele de la 11 septembrie 2001, noul preşedinte al SUA, George W. Bush a anunțat imediat o nouă strategie militară a Statelor Unite, strategie care a preluat de fapt ideile din Rebuilding America’s Defenses, program elaborat de fapt cu un an mainainte de atentate. Anume, este vorba de doctrina războiului preventiv, în baza căreia SUA vor ataca şi neutraliza pe oricine şi de oriunde, dacă respectivul stat va fi apreciat ca reprezentând un pericol petențial la adresa intereselor SUA, care interese pot fi prezente practic pe tot globul. Statele Unite au invadat Afganistanul şi au atacat Irakul, în baza aceluiaşi tip de justificare şi cu argumente false, deşi planurile de război împotriva Irakului fuseseră elaborate de asemenea cu câțiva ani înainte de septembrie 2001. Mai mult, adoptarea unor măsuri menite să discrediteze ONU, refuzul de a recunoaşte Tribunalul Penal Internațional, refuzul de a semna Acordul de la Kyoto privind poluarea globală, referirile peiorative la ceea au numit „vechea Europă”, făcute în anii 20022003 de către cei mai înalți oficiali americani, cu scopul de a pune presiune pe statele vesteuropene ca să aprobe invadarea Irakului sub pretexte false, modul mai presus de lege în care se comportă militari şi funcționari ai ambasadelor SUA din unele țări despre care se crede că oricum nu contează etc. – toate acestea au apărut ca manifestări clare de aroganță şi şovinism de mare putere, cu care SUA au găsit de cuviință să trateze pe celelalte state ale lumii. În context, trebuie săi dăm dreptate lui Immanuel Wallerstein, atunci când acesta afirmă că America a acumulat un credit moral şi ideologic considerabil în cei peste două sute de ani de existență, dar că au fost suficienți doar câțiva ani ca săl irosească complet10.

 

 

Note
1 Zbigniew Brzezinski, A doua şansă, Ed. Antet, Bucureşti, 2007, p. 5.
2 Idem, p. 6.
3 Vezi Nicolae Iuga, Cauzalitate emergentă în Filosofia Istoriei, ed. cit., p. 87 şi urm.
4 Immanuel Wallerstein, Declinul puterii americane, Ed. Incitatus, Bucureşti, 2005, p. 48.
5 Idem, p. 16, 20.
6 Francis Fukuyama, America la răscruce, Ed. Antet, Bucureşti, 2006, p. 87.
7 Zb. Brzezinski, op. cit., p. 160.
8 Ward Churchill, A Little Matter of Genocide, San Francisco, 1997.
9 Adrian Mac Liman, în „România liberă”, nr. 4110/26.09.2005.
10 Imm. Wallerstein, op. cit., p. 26.