Până în secolul al 17-lea, medicina a păstrat multe dintre teoriile vechilor greci, ale lui Galen în special, greșite din multe puncte de vedere. Igiena avea un rol minor sau lipsea cu desăvârșire, astfel încât unele boli se răspândeau în voie și făceau ravagii. Teoria celor patru umori era încă în vigoare, tratamentele erau empirice și adesea inutile sau dăunătoare; praful de corn de unicorn, la fel ca și bezoarul (considerat magic, deși era doar un conglomerat de dejecții pietrificate) erau folosite ca antidot universal, inclusiv împotriva otrăvurilor de orice fel. Nu este greu de imaginat care era rata de vindecare a bolilor în acele vremuri. Lipitorile erau și ele la mare căutare – orice febră era considerată a fi efectul sângelui rău sau în exces, astfel încât era eliminat prin tăierea venelor și aplicarea de lipitori. Plantele (știința lor fiind adusă în parte din Asia, în special din China) erau singurele ajutoare reale ale omului, dacă erau folosite corect. În acele timpuri, biserica se opunea din răsputeri oricăror cercetări științifice, disecțiile erau interzise, iar descoperirile, tratamentele și cunoașterea în general evoluau încet, pe ascuns, împotriva regulilor stricte impuse de credință. Vesalius a publicat în 1543 un manual ilustrat cu propriile studii anatomice bazate pe disecție, făcute în secret. Dar superstițiile erau multe și puternice și au pus frână ani de zile evoluției medicinei; vrăjitoarele erau ucise, The Royal Touch era în floare, iar lăsarea de sânge (sângerarea terapeutică) era legea. Printre cazurile celebre de victime ale acestei proceduri este însuși Charles II (1630-1685) care, după un episod de convulsii, a fost tratat cu emetice, comprese cu muștar, purgative și i s-au scos peste 700 ml de sânge, după care a și murit. George Washington a fost și el o victimă celebră, o epiglotită severă fiindu-i tratată cu laxative, comprese și „lăsare de sânge”, procedee care l-au ucis, probabil (și epiglotita netratată poate să ducă la moarte, prin sufocare) (https://www.rmg.co.uk/stories/topics/health-17th-century).
În antichitatea greco-romană, bolnavii își căutau alinarea în templele închinate zeului Asclepios/Esculap – zeul medicinei. Lăcașele închinate lui se numeau Asclepioane; oamenii suferinzi intrau în ele cu speranță, uneori petrecând acolo întreaga noapte (incubatio), sau citeau de pe pereți inscripțiile care povesteau în detaliu cazurile altor oameni vindecați de diferite boli. Zeii puternici ai antichității erau în egală măsură adulați și ridiculizați; la fel medicii acelor vremuri – generatori de speranță, de încredere, dar și de îndoială și de glume. Aceștia din urmă se prezentau ca urmași ai lui Asclepios, înzestrați cu puteri vindecătoare nebănuite. Astfel încât texte ironice sau dure, glume și diferite istorioare au existat din cele mai vechi timpuri și există și azi. Martial, epigramistul, este o sursă importantă de informație istorică, o oglindă a obiceiurilor contemporanilor săi. Despre medici avea multe vorbe de duh, mai puțin măgulitoare – „Diaulus, fost medic, este acum cel care îmbălsămează cadavrele. Ceea ce făcea ca medic, face de fapt și acum” sau „Andragoras a făcut o baie și a cinat vesel cu mine; dimineața a fost găsit mort. Care este cauza decesului, te întrebi, Faustinus? L-a văzut în vis pe doctorul Hermocrates”; sau dedicație unui doctor slab pregătit „acum, ca gladiator, faci ce făceai și ca doctor” (după J. Rosenbloom, 1922). Hipocrate însuși scria că omul o duce mai bine fără medici și fără tratamente, el fiind adeptul teoriei că puterea vindecătoare stă chiar în noi; acesta este un sfat reluat adesea în scrierile sale, ca și afirmația că uneori cel mai bun remediu este să nu faci nimic. Galen spunea că medicul este doar asistentul naturii, iar Buddha, că fiecare om este autorul propriei sale sănătăți sau boli. Timpul este recunoscut din cele mai vechi timpuri ca un ajutor util în vindecare – „timpul este cel mai bun leac” (Ovidiu) sau „cel mai bun tratament este răbdarea” (proverb englezesc din secolul 16). Ziceri legate de dietă și viața echilibrată sunt și ele multe – „a good laugh and a long sleep are the best cures in the doctor’s book” (proverb irlandez); „the kitchen is a good apothecaries’ shop” (William Bullein, medic și cleric englez, 1562); „feed by measure and defy the physician” (John Heywood, scriitor englez, cunoscut și pentru culegerile sale de proverbe, 1546), sau „Kitchen physic is the best physic” (Jonathan Swift, 1738). Proverbul „un măr pe zi ține doctorul departe”, regăsit în multe țări, nu are dată exactă, dar este cu siguranță vechi. Același Jonathan Swift scria că cei mai buni doctori din lume sunt Liniștea, Dieta și Bucuria/Buna dispoziție. Într-o scrisoare către Julian Fontana, Frédéric Chopin descrie cu autoironie o situație dramatică: „Cei trei doctori de pe insulă, cei mai renumiți, au venit să mă vadă. Unul a mirosit ce am scuipat eu, al doilea a pipăit cu mâna ce am scuipat și al treilea m-a ascultat în timp ce scuipam. Primul a spus că sunt mort, al doilea că sunt pe moarte, al treilea că o să mor” (a murit tânăr, de tuberculoză). Voltaire era și el dur cu medicii, afirmând că aceștia prescriu medicamente despre care nu cunosc prea multe, pentru boli despre care habar nu au, unor oameni despre care chiar nu știu nimic. Dar, totuși, îndulcește la un moment dat criticile, afirmând că nimic nu este mai respectabil decât un medic ce a studiat din tinerețe natura umană, cunoaște caracteristicile corpului omenesc și bolile care îl asaltează, tratamentele care îl vor face bine și se poartă la fel și cu bogații, și cu săracii. Fiziologul Martin Fischer spunea despre chirurgi că sunt medicii care au uitat medicina și trec direct la tăiat, iar în secolul 17 un proverb englezesc spunea că un chirurg bun trebuie să aibă ochi de vultur, inimă de leu și mână de femeie. Să nu uităm, însă, modul în care se făceau operațiile la acea vreme – majoritatea păreau tortúri experimentale ale unor sadici, și nu tratamente. Vorba lui Benjamin Franklin este binecunoscută: „dumnezeu este cel care vindecă, iar medicul este cel care încasează banii” și este o părere care a persistat, și persistă încă, în rândul populației. Thomas Fuller (unul dintre primii scriitori englezi care a trăit din scris) afirma, într-o notă mai optimistă: „commonly, physicians, like beer, are best when they are old.” „Medicul este cineva spre care ne îndreptăm speranțele când suntem bolnavi și câinii când suntem sănătoși” spunea Ambrose Bierce.
Nici țara noastră nu a fost o excepție în ce privește ironizarea medicilor sau sfaturile de viață sănătoasă. Dimitrie Cantemir se numără printre cei care au scris pe această temă (vezi și în Steaua nr. 8/2023): „Pofta neînfrânată provoacă pagubă și moarte sufletului și, precum calul sălbatic, fără frâu, trântește pe călăreți, așa și poftele neînfrânate împing către moarte”; „Poftele lumești ca sirenele, pe om adormindu-l, îl îneacă”; „Boala îi încearcă nu numai pe cei păcătoși, dar chiar și pe cei drepți. Pe cei drepți îi încearcă pentru a-i face mai drepți, iar pe cei păcătoși ca să-i întoarcă de la nebunie”. Chiar și în Cimitirul Vesel de la Săpânța găsim inscripții precum „C-atâția morți sunt nu mă mir/ și soarta n-ai cum s-o împiedici/ când drumul către cimitir/ e presărat cu-atâția medici”. Sau epigrame: „Bătându-i inima prea tare/s-a dus la clinică îndată/și doctorul i-a spus răbdare/o facem noi să nu mai bată” (Nicolae Ghițescu). Proverbele românești legate de sănătate sunt numeroase și evoluează, cum e și firesc, alături de cunoștințele vremii (unele valabile și azi) din domeniu și de felul în care se raportează oamenii la diferite profesii, în cazul nostru cea de medic: „Dacă alergi să câștigi bani, îi dai înapoi la doctor”; „Sănătate să fie, că și-n bordei e bine”; „Banii se câştigă, sănătatea ba”; „Sănătatea e mai scumpă ca aurul din lume”; „Ce-i prea mult nu-i sănătos”; „În casa în care intră soarele, nu intră doctorul”; „Masa de dimineață e a ta, prânzul împarte-l cu prietenii şi cina dă-o duşmanilor”; „Curățenia este mama sănătății”; „Mai bine sărac lipit, decât avut prăpădit”; „Omul nu trăiește să mănânce, ci mănâncă să trăiască”; „Mierea e dulce la mâncare, dar pricinuiește durere la inimă”;; „Vorba puțină și mâncarea puțină niciodată nu strică pe om”.
Viața și moartea sunt cele mai sensibile subiecte; iar medicii sunt cel mai aproape de acestea, dintre toate profesiile existente, atingând cele mai adânci temeri și probleme ale omului. A fost și va fi întotdeauna o profesie în egală măsură respectată și hulită de ceilalți. Dincolo de descărcarea frustrărilor, de dezamăgire și de ironii, izvorâte adesea din teama de boală și de moarte, aceste referințe din literatura cultă și cea populară ne ajută să înțelegem și felul în care au evoluat științele, inclusiv medicina, de-a lungul istoriei. (Bibliografie: Jordan, Sara M. „Medicine and the Doctor in Word and Epigram.” New England Journal of Medicine 248, no. 21 (1953): 875-83; G. Greenstone, The history of bloodletting, BCMJ, 2010; Dimitrie Cantemir, Istoria Ieroglifică, ed. Minerva, 1997).