Aspirația secretă, difuză de-a lungul epocilor de a străpunge misterul creației, act care pare inexplicabil, este intrinsecă istoriei culturii. Dar nimeni în vasta istorie a culturii, „[…] nici o religie şi nici o filosofie n-au dat o explicație suficientă creației…” (Vigny, Journal 23 iul. 1843). Fenomen în parte explicat printr-o prejudecată filosofică: „ineismul facultăților” evocat de Leibniz1 care pretinde că geniul, talentul ar fi un dar absolut al naturii, imuabil, abandonat hazardului genetic. Implicit, ar fi inutil să încercăm să le explicăm și ameliorăm.
Poziția noastră, totalmente opusă, se situează în spațiul argumentativ deschis de o lungă filieră de gânditori: în epoca modernă de doctrinele lui Diderot și Kant, mai înainte de cele ale iezuiților în disputa lor cu janseniștii de la Port-Royal (sec. XVII), mergând în profunzimea istoriei până la tezele lui Pico de la Mirandola (De Hominis Dignitate), poziția doctrinară a irlandezului Pelagius în controversa care l-a opus rigorismului Sfântului Augustin privind modelabilitatea omului, resursele lui de arhitect al propriului destin.
Or, creativitatea face parte din ființa umană, se formează, se educă, se antrenează, este posibil de a-i crea condițiile ideale pentru a performa. Restul este mistică și agnosticism. Există, probabil, un fond congenital care condiționează reuşita, dar acest fond poate să fie dezvoltat, ameliorat. Nici o fatalitate inflexibilă nu îi prezidează existența. Marii creatori din toate timpurile confortează la rândul lor poziția susținătorilor maleabilității spiritului uman. Goethe, Edgar Allan Poe, Flaubert, Tolstoi, Keats, Henry James, Rilke, Ezra Pound, Mircea Eliade … –, interesați de ceea ce e întâmpla în ei înșiși in actu creationis, şi-au scrutat fenomenologia interioară constituindu-şi, sub diverse forme, un fel de breviare personale de ars inveniendi pentru a-si amplifica potențialul creator. Din alt unghi de incidență, privind pur și simplu decalajul de calitate între operele de debut ale unui autor si cele de maturitate, când autorul a achiziționat deja o experiență interioară suficientă a creației, ajungem la aceeași concluzie. Shakespeare însuși se exprima în acest sens: „Maturitatea este totul”. Iar Keats, „cel mai genial poet de limbă engleză” (Oscar Wilde), n-a încercat în fiecare lună a scurtei sale vieți a-şi ameliora aparatul creator, a se maturiza ca artist? „Cel care este creator trebuie să se creeze pe sine însuşi.” (Keats>A. J. A. Hessey oct. 8th 1818)2 Iar pentru a se putea livra la acest dificil exercițiu „O să mă retrag la țară pentru […] a mă compune pe mine însumi şi versurile mele pe cât de bine pot.” (Keats>Fanny Keat july 17th 1819). Ideea este modernă și confortează vocația prometeică a elitei umane care sunt creatorii. În aria culturală germanică, Hyperion, poemul far al lui Hölderlin pune în scenă anamorfoza artistică permanentă a poetului. Pe parcursul semănat cu obstacole al construcției unei opere iar ulterior de la o operă la alta pe firul existenței, autorul câștigă în experiență conştientă şi intuitivă, îmbogățindu-și sevele creatoare. Este o creştere identitară care, în general, durează întreaga viață.
Ieșind din perimetrul „îngust” al disciplinei, către perspective mai largi, observăm imediat că derularea creativă a unora dintre proiectele de cercetare ştiințifice sau chiar tehnice se aseamănă proceselor de căutare a soluțiilor narative, poetice, estetice etc. discernabile în manuscrisele literare. Conținuturile sunt diferite dar procesualitățile se aseamănă. Alteori, ele coincid în bună măsură, ca în cazul clasicilor Ray Bradbury, Stanislaw Lem sau Isaac Asimov, „transfugi“ din domeniul ştiințific spre cel literar. Am putea aminti, de asemenea, faptul, „curios“ în aparență, că NASA, încă în urmă cu decenii, cooptase scriitori în echipele sale de creație tehnică de vârf. Scriitorii, spirite „divergente”, disruptive, aveau rolul de a sparge paradigmele tehnocraților şi ştiințificilor în caz de impas, prezentând problemele sub aspecte inedite şi forțând astfel mentalul echipei de a se dirija pe alte făgaşe, susceptibile de a conduce la soluții originale, mai performante. Obiectiv care a fost atins în repetate rânduri, un număr important de soluții tehnice dificile, cea a modulului lunar bazat pe principiul păianjenului3, între altele, datorându-se scriitorilor. În acelaşi timp, un număr de universități haut de gamme precum Yale, Harvard, Princeton, M.I.T. în Statele Unite, Ecole Polytechnique în Franța introduseseră deja în urmă cu mai bine de treizeci de ani în programele de formare a inginerilor discipline „suple“: istoria artelor, literatura, greaca veche. Scopul evident este de a sustrage reflexul intelectual al viitorului inginer de sub imperiul raționalismului totalitar, de a-l deschide către paradox, flexibilitate, intuiție, logica excepției. Ar trebui să-l dăm jos din raft pe Pascal, maestrul „gândirii plurale, al variației în stea, ca o perpetuă poticnire între doctrine opuse”. Europa intelectuală l-a urmat în masă pe Descartes, mai comod, mai securitar intelectualmente, uitând complet „filosofia dezordinii, a contradicțiilor, a haosului” încarnată la început de Pascal, iar mai târziu de Heidegger, Lorenz, Cioran. După ce timp de câteva secole s-a căutat „ – cu Descartes în frunte – unitatea, ordinea, coeziunile”, contextul epistemologic actual a obligat la constatul insuficienței cartezianismului așa cum este el perceput: pluralitatea registrelor, diferența de nivele a realității cer un alt demers „făcut din discontinuități, din disonanțe şi din tensiuni” [Roger-Pol Droit 2009, 65].
În spațiul cultural nord-american, neînfeudat prejudecăților europene – mariajul inventică (tehnologie) – genetică (literatură, eventual ştiințe) este acceptat fără crispări ultragiate. În timpul unei intervenții la un Congres al scriitorilor din 1935, John dos Passos (1988, 169) integra umanul scriitorului în ambientul tehnic al existenței într-un mod perfect natural. „Scriitorul profesionist descoperă un anumit aspect al lumii şi creează, plecând de la materia verbală a epocii sale, o cale extrem de adecvată şi originală pentru a aşterne aceasta pe hârtie. Dacă rezultatul este suficient de congruent şi important, el modelează şi influențează modurile de gândire ale oamenilor până la punctul de a modifica şi a reconstrui limbajul, care este spiritul grupului social. Procesul nu este prea diferit de cel al descoperirii şi al invenției ştiințifice. Importanța scriitorului, ca şi cea a omului de ştiință, depinde de capacitatea sa de a influența gândirea posterității. În relația sa cu societatea, scriitorul profesionist este un tehnician exact ca un inginer electrotehnic.”4
O asemenea afirmație ar fi scandalizat publicul european în epocă şi mai scandalizează încă spiritele ruginite ignorând revoluția logică efectuată deja de câteva decenii de Stéphane Lupasco care admitea asemenea congruități. Dacă inginerul se poate deci comporta ca un artist în gândirea şi actele sale, iată că scriitorul la rândul lui poate fi văzut ca un inginer al proiectului său literar şi dincolo de el al mentalității sociale. Este suficient de a privi felul de a lucra al lui Flaubert, al lui Poe si mai cu seamă al lui Zola pentru a conchide că există mai multă inginerie în montajele lor verbale decât furtuni cerebrale sălbatice. Se poate chiar spune că Flaubert „l’inventeur du roman moderne” este „la montagne magique” a unui modus scribendi fără seamăn în lumea literară. Romanele sale se sprijină în aval pe o fabuloasă documentare livrescă, 1500 surse pentru Bouvard si Pécuchet, si pe o documentare in situ – 19 luni de voiaj în orient, câteva luni pe locurile anticei Cartagina. Zelator al realismului, documentarea prealabilă îi oferă o exactitate descriptivă cvasi științifică a conținuturilor. Peste acest planșeu de beton documentar se sprijină un enorm travaliu artizanal al textului artistic, cel mai stufos probabil în istoria literelor universale. În demersul constructiv, Flaubert nu este un autor instinctiv, ci unul conceptual care aplică un cod estetic elaborat de el însuși si exigent la extremă. Or acest mod de a proceda face din el un caz unic în arta literară. Așa se face că de-a lungul existenței lui de rentier, dispensat de obligația de a-și câștiga viața, fără obligații familiale, scriitorul normand n-a creat decât cinci romane.
Sub o altă incidență, inventica, genetica, proiectica reprezintă un enorm pas înainte pe scara esențialității. Observam mai înainte că ea marchează trecerea de la studiul formei definitive, unice, „inerte“, exterioare, a obiectelor, la cel al mecanismelor psihointelectuale de producere, plurale, labile, imprevizibile, a acestor obiecte. Un singur mecanism de acest fel, cu gradele sale de libertate poate conține mii de potențialități obiectuale. Densitatea lui noetică este mult superioară celei a oricăreia dintre finalizări (opere) şi echivalentă totalului lor. Genetica literară ne apropie deci de cheile epistemologice primordiale ale fenomenului literar, cultural şi chiar civilizațional.
În prelungirea opiniilor scriitorilor înșiși și a propriilor noastre constatări, se poate conchide că o pedagogie a creației există deja sub diverse forme (opiniile scriitorilor, brainstormingul, sinectica, metoda Delfi …). Ceea ce împiedică răspândirea și penetrația ei în țesuturile pedagogiei mondiale – mai cu seamă în universități, în întreprinderi si în ultimă instanță în întregul corp social – este fărâmițarea și faptul că cele mai multe dintre aceste descoperiri s-au oprit în evoluția lor. Este necesară deci o viziune unitară care să aprofundeze în primul rând și să sistematizeze apoi observațiile și ideile diferitelor orientări legate de creativitate.

 

 

Note
1 Sub forma generală, simplă, imaginat de Descartes.
2 Vom utiliza ca referințe pentru corespondență şi jurnale în afara numelui autorului, nu ediția şi pagina ci, în cazul corespondenței, expeditorul (dacă este menționat în proximitatea imediată facem impas asupra reluării numelui lui) destinatarul şi data scrisorii, iar în cazul jurnalelor, în afara numelui autorului, data marcată în jurnal. Acest mod de a proceda este motivat de faptul că, prezentul tratat având o vocație internațională şi fiind în consecință destinat să fie citit în diverse țãri, lectorii respectivi să dispună de posibilitatea de a consulta edițiile naționale sau cele într-o limbă care le este accesibilă si pe care le au la îndemână. Adăugăm la aceasta faptul că fiind vorba în mare parte de autori clasicizați, mai multe ediții de documente metaliterare ale autorilor respectivi sunt susceptibile de exista iar în consecință cele consultate de noi sunt a priori dificil de găsit.
3 Necunoscându-se natura solului lunar, problema care fusese pusă era de a imagina un vehicul capabil să se deplaseze pe orice fel de suprafață – apă, mlaștină, nisip, rocă …
4 Joyce se exprimă și el în termeni aproape identici apropo de felul lui de a inventa. Ceea ce este de ordinul evidenței, pentru că scrierile sale sunt gândite şi construite pe perioade destul de lungi în timp. În fapt Joyce este un inginer dublat de un cercetător.