O carte ce a trecut aproape neobservată, despre care, după a mea știre, s-a scris cu multă zgârcenie, este volumul regretatului Ion Pecie, Meșterul Manole. Mari prozatori, apărut acum două decenii la editura „Viitorul Românesc”.
Crititicul are în atenție trei mari prozatori români, respectiv Ion Creangă, Mihail Sadoveanu și Liviu Rebreanu, recitiți cu un ochi atent la detalii, pentru a repropune pe cont propriu texte despre care s-ar părea că s-a spus aproape totul.
Volumul debutează cu un strălucit eseu despre meșterul Manole, dezvoltând ideile articolului publicat în numărul 1-2/1975 al revistei „Echinox”, rescris și publicat pe urmă, peste zece ani, în Almanahul „Ramuri”, sub platonicul titlu Apărarea unui voievod.
Eseul este semnificativ în primul rând pentru ideea întregului volum, sugerată de autor cu multă finețe, că marii scriitori/prozatori se identifică în ultimă instanță cu spiritul creator, al unui Manole care, sfidând informul și, în același timp, labirintul lumii, întemeiază opera ca un autentic cosmos. Pe de altă parte, textul rămâne emblematic pentru demersul lui Ion Pecie, care, speculând detalii și scrutând cu un ochi atent zone pe care lecturi anterioare nu le-au avut suficient în vedere, propune o altă configurație a operei.
Ion Pecie pornește de la o afirmație la care subscrie, întărind-o prin câteva detalii exploatate uneori mai mult decât ar putea ele susține, până când lectura propune o altă față a operei. Criticul reține considerațiile lui Lucian Blaga despre baladă, poetul care vedea în Manole „un Cain de la care Creatorul și-a întors fața”, dovedindu-se în același timp sensibil la opinia lui D.R.Popescu, care citea balada reiterând „un eveniment arhetipal: Cain ucigându-l pe fratele său Abel”.
Ion Pecie nu se rezumă la perceperea operei ca transcriere a unor gesturi paradigmatice, ci, în special, asociază imaginarul textului unei conștiințe artistice, cuvântului, Cărții și gestului creator.
Eseul Meșterul Manole pornește de la o afirmație a lui Dan Botta, cel care în Unduire și moarte descoperea în legenda meșterului Manole „tradiția despre Dedal și Icar, antici constructori al labirintului”. Perspectiva îi convine lui Ion Pecie în măsura în care descoperă aici întemeierea labirintului, dar și eliberarea de acesta, înălțarea artistului deasupra lui. Subscriind afirmației lui Dan Botta, Ion Pecie o întărește prin „câteva detalii menite să confirme o dată în plus prezența mitului dedalic în structura intimă a textului chiar de la început”(s.n.).
Dincolo de această prezență a mitului, contează, indiscutabil, demersul de-a dreptul spectaculos al lui Ion Pecie, care își impune punctele de vedere profund, neostentativ și cu un firesc seducător. Lumea vegetală întâlnită de domnitor și de însoțitorii săi este „mereu isprăvită”, în vreme ce creația umană pare „în neisprăvire”. Spiritul uman „îndeplinește o funcție cosmicizantă. Tulbură firea, reamintindu-i domnia spiritului”. În această situație apariția creatorului „în inima naturii sălbatice anunță, în balada românească, apropiata împărăție a spiritului în jungla silvană”. „Drumul spre centru” este preluat de critic într-un demers interpretativ ce solicită semnificațiile simbolice ale gesturilor și ale ipostazelor realității. Pustiul este echivalentul unui „topos ce ține de simbolul spațiului demonizat”, în timp ce zidirea bisericii este „căutare a divinității”, zidirea însăși fiind asociată creației prin cuvinte, artistic: „Varul și cărămida sunt materii subtile, mijlocul și calea de acces spre El, cuvinte adresate Lui. Și dacă varul nu fixează cărămida, nici cuvintele nu se articulează într-un discurs corent, convingător”. De reținut felul în care Ion Pecie interpretează izolarea lui Manole de ceilalți, înaintea visului și a mesajului divin: „Mesajul divin nu poate fi receptat decât de o ființă situată cu trup, suflet și minte undeva deasupra planului terestru”.
Cum amplul eseu despre Ion Creangă a fost reluat în excelentul volum Phalussiada sau epopeea iconoclastă a lui Ion Creangă” (Editura Paralela 45, 2011) mă opresc asupra eseului despre Mihail Sadoveanu, Nemrod, strămoșul vânător, și seminția sa, având ca moto un scurt fragment din textul unui filosof, moto care sugerează de altfel ideea întregului eseu, întoarcerea la natură ca efort al omului modern „de a-și descoperi esența și a intra în posesia ei”.
Ion Pecie citește Țara de dincolo de negură ca scriere a „unui psalmist modern”, urmărind relația, esențială, o omului cu natura, respectiv relația dintre natură și civilizație. Lectura țințește profunzimile textului, pe care le descoperă și le impune convingător, printr-un demers critic lucid și atent, calități ce revin de altfel pe parcursul lecturii: „Cine citește atent cartea va descoperi o Moldovă pe rând mitică, imaginară, utopică(cele trei nivele fiind greu de demarcat)”. Vânătoarea devine o activitate ce trimite spre un gest paradigmatic: „Vânătoarea nu este numai descoperire de noi ținuturi […] ci și recuperare peste milenii a unor tărâmuri con-sacrate, predestinate vânătoarei”. În cele din urmă, prin vânătoare, omul sadovenian, din unghiul lui Mircea Eliade, trece „de la profan la sacru, de la condiția obișnuită la suveranitate”. La Sadoveanu „funcția vânătorii se realizează invers: de la istorie la la anonimat. Pe axa timpului se realizează o mișcare contrară. El trece […] de la prezent spre trecut, de la istorie la mit”.
În general, Ion Pecie este preocupat să privească atent detaliile care au trecut neobservate de alții. Într-una dintre povestirile volumului Țara de dincolo de negură, intitulată Maică-mea era mare farmazoană, atenția criticului este reținută de chiseaua de tutun din camera tatălui. „Să privim mai atent la chisea” îndeamnă/propune criticul, mai exact la scenele care, înfățișând un cult dionysiac, un detaliu semnificativ așadar, „ne facilitează înțelegerea cărții publicate în 1926”. Amănuntul este exploatat la maximum: „am putea zice că basorelieful de pe chisea, lucrat la alte dimensiuni, ar putea fi amplasat în piața târgului. În saloanele domnilor de vază din târgul prăfuit și instituțiile publice se derulează adesea frânturi dintr-un ritual bahic. Din aceste târguri cenușii evadează sistematic vânătorii oficiind în munte (sau la șes) cultul lui Nemrod”.
În lectura aplicată volumului Țara de dincolo de negură, Ion Pecie asociază subtil vânătoarea cu Cartea, gestul cu ecouri de profunzime și o narațiune pe măsură. Citind cu aceeași atenție textul, Ion Pecie repropune la modul convințător cunoscuta scriere sadoveniană: „Întâiul vânător (și viteaz…) este și întâiul mistificator, amestecând deliberat realul și idealul într-o poveste exemplară mai presus de orice real. Vânătorul este astfel asimilat poetului, poet fiind oricare adevărat vânător”.
Eseul 1907 – din toamnă până în primăvară este dedicat unui alt mare prozator, Liviu Rebreanu, mai exact romanului Răscoala.
Ion Pecie este conștient că textul literar nu și-a epuizat sensurile. „Urmărind cu atenție textul rebrenian”, criticul pregătește „surpriza” pe care eseistica sa mizează de altfel. Așadar, citind atent textul lui Liviu Rebreanu, Ion Pecie constată (are surpriza să constate) că „vorbele au un rol imens în pregătirea și declanșarea răscoalei”. Formularea lui Ion Pecie trădează perspectiva asupra textului: „La început a fost cuvântul, și cuvântul a antrenat fapta iar faptele i-au iuțit pe oameni și așa s-a ajuns la revoluție”. Meticulos, criticul urmărește vorbele care generează „grave seisme sociale”. Concluzia este că evenimentele din roman se precipită „datorită nestăpânirii cuvântului”. În egală măsură, o „nestăpânire” a cuvântului și un anumit fel de a-i înțelege sensul „formează un câmp erotic de un intens magnetism, cuvintele scăpate acumulează electicitate senzuală”, după cum, în relația dintre Petre Petre și Nadina, „instinctul, erosul sunt provocate și polarizate de cuvinte”. De aici concluzia că imaginarul rebrenian este legitimat vizibil de cuvânt: „Imaginarul rebrenian se fixează pe această figură a creșterii și descreșterii precipitate a realului din cuvânt”. Realitatea și Cartea se întâlnesc la Rebreanu semnificativ: „Paralel cu o răscoală împotriva boierilor și a arendașilor întâmplată în plan social […] se desfășoară, la nivel textual, o prigoană a cărții și o judecare a ei. Cartea este vinovată de stricarea învoielilor dintre boieri și țărani, contribuind la deteriorarea relațiilor de bună înțelegere dintre păturile sociale”. Dezechilibrul și echilibrul lumii țin de prezența cărții: „Lumea își ieșise din minți datorită cărților nearuncate la timp în foc; revine acum la normal tot sub supravegherea cărților”. Pe urmele unui Bahtin, Ion Pecie descifrează în Răscoala semnele carnavalului, care trimit, dincolo de realism, spre alte dimensiuni ale operei. În sfârșit, în Anotimpuri, criticul urmărește dimensiunea temporală a romanului ca „o mișcare ciclică, sugerând un proces în natură și o succesiune a genurilor în planul narațiunii”.
Meșterul Manole. Mari prozatori este o carte ce ar trebui reeditată.