Consiliul
Județean Cluj
Michael Lassel – ein Meister aus Deutschland

Aflat în concediu în Germania, întîmplarea a făcut să îl întîlnesc pentru prima oară pe Michael Lassel în casa sa din Fürth și să am, din nou, revelația întîlnirilor cu mari oameni de spirit, așa cum în tinerețe am avut ocazia să îl cunosc foarte bine pe logicianul și metafizicianul de reputație mondială Anton Dumitriu, al cărui discipol am fost, pe Constantin Noica, pe Nicolae Steinhardt sau pe Grigore Popa, fostul asistent al lui Lucian Blaga și autorul unei cărți monumentale despre Søren Kirkegaard.
Mai puțin cunoscut publicului din România, Michael Lassel este un german născut în Transilvania, pe care o părăsește în 1986 pentru a se stabili în Germania, și un artist care a expus în cele mai mari galerii ale lumii, la Tate Gallery în Londra de-o pildă, la Tokyo, Paris, Singapore, ca să dau doar cîteva exemple, dar poate fi găsit și în colecții particulare extrem de cunoscute, cum ar fi cea a familiei Baur din Elveția, cea a celebrilor Duci de Beaufort sau în cea a firmei Texaco Oil din SUA.
Am vizionat și apoi am discutat cu Michael Lassel pe marginea tablourilor sale din perspectiva mesajului lor filosofic. A problemei timpului și spațiului ca intuiții sensibile ale simțului estetic transcendental așa cum îl vedea pentru prima oară Kant, prin urmare ca intuiții sensibile pure, și am discutat despre problema imaginativului (1), acea categorie filosofică despre care vorbesc în recentele mele scrieri și care face posibilă existența lumilor, a celor care există și se prezintă într-un anumit fel simțului artistic cît și al celor care vor exista dar care sunt, în totalitate, raportate la rațiune. Imaginativul creează lumi posibile, viziuni noi, percepții și abordări ale timpului și spațiului exact așa cum Michael Lassel naște lumi care nasc metafizic în pictura sa. Nu am vorbit nici o clipă despre imaginar, deoarece arta și creația de orice natură au ca sursă a lor capacitatea imaginativă a omului, ca și capacitate intelectuală primară a acestuia.
Noţiunea de imaginar a căpătat în timp, odată cu implantarea fermă a mentalităţii ştiinţifice prost înţelese, o notă de desuetudine. Şi poate că, într-un anumit fel, dacă dăm noţiunii de imaginar o valenţă halucinatorie, delirantă sau fantezistă, chiar aşa şi este. Arta nu este un rezultat al imaginarului ca facultate a reveriei şi halucinatoriului ci, mai degrabă, a ceea ce noi am numit capacitate imaginativă. Spre deosebire de nota de iraționalitate pe care o conţine noţiunea de imaginar, imaginativul primeşte valenţa de posibilitate rațională, de facultate specifică a intelectului de a crea lumi posibile. De aceea, spunem noi, doar imaginativul este facultatea umană capabilă de a crea opera de artă dar și lumea ca atare dintr-o perspectivă a raţionalităţii implicite. Dar această capacitate imaginativă este mai mult decît atît. Ea este facultatea specifică omului, și numai lui, de a crea lumi posibile a căror sens rațional este atît explicit cît și implicit. Această capacitate este responsabilă de valorizarea și aducerea la înțelegere a realității dar și de poieza acesteia. Tot această capacitate specifică omului și numai lui este responsabilă de înțelegerea și situarea opozitivă față de lume dar și de absolut tot ceea ce a creat vreodată omul, de la opera de artă la descoperirea științifică și dezvoltarea tehnică. Omul schimbă lumea, o făurește, îi dă valoare doar datorită acestei capacități unice imaginative care face posibilă lumea ca lume. Realitatea ca ființare ici-colo disponibilă pusă în afara relației stabilite de subiect ca eu cunoscător și re-creată în imaginativ este lipsită de existență, de relație unificatoare dătătoare de sens. Omul creează existența, lumea, și o valorizează. Aceasta este lumea pe care o creează și pictura lui Michael Lassel, la fel ca orice mare artist. Fără această valorizare dată de subiectul cunoscător, lumea ca obiectualitate și opera de artă implicit este me on ti.
Platon se înşela profund atunci cînd vedea în artă doar starea de transă (Ion), ceva înrudit cu arta divinatorie, şi nu acea străfulgerare a gîndirii care duce dincolo de concept sondînd în însăşi interioritatea cea mai profundă a fiinţării umane şi, implicit, a valorizării și creării existenţei. Este şi motivul pentru care poezia lirică sau epică, aşa cum naiv, greșit și precar o definea Aristotel, a fost de-a lungul istoriei privită doar ca o techne, deci ca şi ceva făcut, ceva pentru care este suficientă posesiunea măiestriei, ca şi în cazul tîmplarului sau croitorului. La fel stau lucrurile și în privința artelor vizuale unde măiestria, daca ea există și nu se transpune în expunerea de pisoaruri, nu trebuie confundată cu profunzimea. Cu toate că poeticile şi esteticile moderne au adus însemnate modificări acestei viziuni, prejudecata iniţială a rămas și nu tocmai într-o formă mai voalată (de unde abundența de „poeți” sau plasticieni care scriu și pictează precum ar avea diaree, cum frumos zicea Rilke), iar sensul creației ca și capacitate imaginativă a fost ratat întotdeauna și încă va mai fi ratat cu brio de artiștii apăruți ca ciupercile după ploaie. Nu altul este motivul pentru care pictura, de exemplu, este încă percepută ca artifex, ca stare emoțională sau nu, ca fapt cotidian, dar în acelaşi timp şi ca reverie goală, deşi, prin aceasta, nu lipsită de imagini frumoase dar a căror valoare este cel puțin îndoielnică și dispar odată cu cel mai aspru judecător: timpul.
Ajungînd în acest punct, vom încerca să facem conexiunile cu cealaltă afirmaţie, după care esteticienii, în marea lor majoritate, cred că arta ca ficţiune poate ignora adevărul ca veridicitate dar și lumea și realitatea ca posibilitate imaginativă. Aşa cum, de altfel, am şi arătat, aserţiunea în cauză este corectă în ansamblu şi conţine o anumită doză aparentă de veridicitate (sic!), însă păcătuieşte prin faptul de a fi complet falsă. Acest fals se datorează, în speţă, unei greşite înţelegeri a noţiunii de adevăr care se perpetuează încă de la Aristotel şi şi-a găsit expresia finală în acel adequatio rei ad intellectus de sorginte thomistă.
Nu mai este o îndrăzneală a afirma că europeanul foloseşte noţiunea de adevăr într-un mod pe care l-am putea considera cel puţin arbitrar, totalitar și unilateral. În timp, definiţia tomistă a prins din ce în ce mai mult teren, ajungînd să se impună aproape total. În acest sens, exemplul științelor este mai mult decît relevant. În virtutea acestui fapt, noi nu mai gîndim adevărul decît formaliter, adică ca o adecvare a intelectului la lucru, la factualitatea și reitatea disponibilă. Adevărul trebuie gîndit însă în temeiul a ceea ce este adevărat. Vom porni în discutarea acestui concept de la cuvîntul grecesc aletheia, avînd ca sprijin şi interpretarea heideggeriană unde aletheia este înţeleasă ca stare de neascundere. Este oare necesară o reactualizare a conceptelor filosofiei greceşti referitoare la adevăr? „Nicidecum. O reactualizare, chiar dacă această imposibilitate ar deveni posibilă, nu ar ajuta la nimic; căci istoria ascunsă a filosofiei greceşti constă din capul locului în faptul că ea se îndepărtează de esenţa adevărului – care se anunţă printr-o străfulgerare în cuvîntul aletheia şi că ea se vede obligată să-şi mute din ce în ce mai mult cunoaşterea şi rostirea esenţei adevărului în dezbaterea unei esenţe derivate a adevărului. În gîndirea grecilor, şi mai ales în filosofia care i-a urmat esenţa adevărului ca aletheia rămîne negîndită”2.
Am teoretizat puțin doar pentru a putea face o Kehre la arta lui Michael Lassel. Deși de o prezență izbitoare, lumea lui Lassel nu este altceva decît o frumoasă încercare de „scoatere din ascundere” a ceea ce este prezent în banalitatea lucrului, o scoatere din ascundere a acestui lucru sau al aceluia, ascundere dată de folosința sa îndelungată și de prezența sa cotidiană. Cel mai ascuns dintre toate, cel mai acoperit, este adevărul cotidian, lucrul prezent pe care îl vedem fără să îl vedem, pe care avem iluzia că îl înțelegem deși este de prea mult timp ascuns tocmai datorită prezenței sale cotidiane și manipulării sale obișnuite și pe care, în fond, nu îl înțelegem. Banul, statuia, chipul uman cel mai apropiat adică propriul chip, animalul și lumea lui plină de ocrotire, așa cum spunea Heidegger, ceasul ca simbol al timpului și înspațierea ca simbol al lumii tridimensionale, toate fac compoziția problematică, metafizică, a lumii „trompe l’oeil” a lui Michael Lassel.
Arta lui Michael Lassel ne spune că omul se îndepărtează de lucru, de lumea pe care o trăiește, ba, mai mult, trăiește în afara relației sale esențiale cu lucrul și este lipsit de lume. Omul se îndepărtează de lucru și de lume, iar singura salvare stă în re-creația acesteia, în capacitatea sa imaginativă, în nesfîrșita strădanie de a re-crea lumea din nou și din nou.
Această îndepărtarea la care se referă și Heidegger este cea care face subiectul filosofiei grecești să fie unul exterior, raportat la o prezumtivă realitate obiectuală, lucru care a făcut filosofia greacă, de la Platon începînd, să se despartă de noțiunea autentică a adevărului cuprinsă în cuvîntul aletheia. Omul nu mai se gîndește pe sine ci se îndreaptă în afara lui, neînțelegînd faptul că realitatea există doar prin re-creația subiectivă, in mentis, re-creație care stabilește relația, adică ființa ființării, respectiv lumea. În afara capacității imaginative, re-creative, lumea nu ar fi decît o îngrămădire haotică de lucruri. Unde a pierdut deci filosofia grecească și cea europeană? În lucru. În aplecarea asupra lucrului și nu a re-creației imaginative. Acest fapt a făcut ca aproape 2500 de ani omul să nu înțeleagă sensul ființei, lumii și adevărului.
Întrebarea care se pune este dacă individul mai poate salva propria lume, dacă o mai poate re-crea iar răspunsul vine uneori din știință, din filosofie sau din artă. Iată de ce Michael Lassel este ein Meister aus Deutschland și nu numai.
Note
1 Vidi, Mircea Arman, Ce este imaginativul?, Revista Tribuna, nr. 408/2019, p. 3. Acest concept pe care nu l-am mai regăsit nicăieri în literatura de specialitate a fost dezvoltat de noi în cartea Metafizica greacă, Ed. Academiei, 2014.
2 M. Heidegger, Originea operei de artă, București, 1982, pag. 65.