Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Micile romane mari

Micile romane mari

În seria de autor Philip Roth, de la editura Polirom, anul 2024 aduce primul volum din ciclul Zuckerman înlănțuit, și anume romanul Scriitorul fantomă. Dedicat lui Milan Kundera, prieten al autorului, textul este impecabil tradus în română de Dan Croitoru.
Dacă Pastorala americană sau Pata umană sau…, adică uluitoarele catedrale epice, combinau tragismul shakespearian și suflul elegiac al marilor poeme americane, o miniatură ca Scriitorul fantomă debordează de umor și ironie. Schițează spiritual și caustic acolo unde eposul monumental avea picturalitate și lăsa impresia nu doar de a epuiza o temă, un subiect, o epocă – ci de a interzice oricui revizitarea acestora. În textele lui ample & demne de canonul lui Harold Bloom, Roth impunea – ca nimeni altul în generația sa – prin efectul copleșitor de adevăr & de onestitate intelectuală mergînd pînă la autoflagelare.
Scriitorul fantomă însă ia aspectul farsei – atît de dragi marelui ceh exilat, proprietar în absolut al Glumei și al Ridicolelor iubiri, al acelei priviri ce deconspiră putreziciunea zeităților zilei – și poate că așa se explică fraterna închinare. Tot un mitteleuropean – dacă Milan Kundera a teoretizat termenul, acesta l-a practicat frizînd geniul –, Thomas Bernhard, îți vine în minte cînd îl descoperi, din prima pagină, pe „maestrul” E. I. Lonoff al tînărului autor de proză scurtă Nathaniel Zuckerman. Amîndoi scriu ficțiune și amîndoi sînt evrei. Dar Lonoff a cunoscut, la senectute, consacrarea, cele șase volume de nuvele ale sale fiind considerate capodopere. Lonoff scrie despre inși deprimați, incapabili de (re)acțiune, devorați de neputință – întocmai ca autorul lor, captiv într-un mariaj de mult consumat. Pe lîngă nuvelistul care dă chiar numele unui stil literar – stilul lonoffian –, Cehov și Beckett par bolnavi de optimism. Retras la țară, în America profundă, la moșia și conacul seculare moștenite de soția sa Hope, urmașă a unora dintre Părinții Fondatori, Lonoff este un răzgîiat impenitent, un infantil vizitat de geniul literar. A ajuns la maturitatea, la excelența artistică și la aclamarea critică (pe care o primește cu un enorm dispreț ipocrit). Iar acum Lonoff se monstrifică: își ține sub papuc soția, odinioară o artistă plastică plină de idealuri și o iubită vibrantă; își ține, pe de altă parte, într-un șah meschin și amanta mult prea tînără, pe studenta și mai apoi secretara personală Amy Bellette – este aceasta o „orfană” senzuală, acaparantă ca iedera, psihanalizabilă, care joacă absolut veridic dramoleta iubirii (și înțelepciunii amare) într-un acces de „daddy issues”. Patrulaterul amoros îl completează naivul Zuckerman, a cărui privire ca un fascicul puternic luminează scena, prezentînd, de fapt, „publicului” dimensiunea reală a nuvelistului de succes, sordidul dindărătul literaturii oficiale: viețile distruse, alienate ale soției și copiilor, autosabotarea propriei vieți publice, sociale, confecționarea unei măști indestructibile de cinism și autoderiziune și, last but not least, păstrarea frumoasei, semitei Amy Bellette într-un fel de sclavie emoțională.
Venind de pe coasta de est, zona Newark-New York, Zuckerman cunoaște doi mari scriitori: pe popularul, șampanizantul și afemeiatul Abravanel și pe Lonoff, misteriosul, sociopatul și mînuitorul unor fraze inimitabile. Naiv și la fel de afemeiat, cultivat, dorindu-și cumva accesul la femeile de copertă de la brațul lui Abravanel, Nathaniel aleargă totuși înspre sihăstria nordică, într-o rezidență literară aproape de moșia idolului său, E.I. Lonoff.
Lonoff e caustic, autoironic, sclipitor, ionescian-cioranian: nihilismul lui de operetă te entuziasmează ca aforismele de supraproducție din opera lui Cioran. În plus, în preajma lui roiește frumoasa, inteligenta Amy, astfel că, odată intrat în conacul lui Hope, tînărul Zuckerman se trezește dintr-odată sedus de domnișoara Bellette, dar și intimidat, uluit, amorezat și manipulat de un Lonoff care – indiferent & mohorît, în aparență, ca sociopații din Alpii romanelor lui Bernhard – ocupă toată scena. Lonoff colonizează mințile, inimile și viețile celorlalți, turîndu-și, ca motorul unui monopost de formula 1, fraza, fraza polisemantică, malițioasă, inimitabilă asemeni aceleia a versatilului său păpușar – Philip Roth.
Romanul, excelent tradus vă spuneam, se citește dintr-o suflare, hrănindu-ne rîsul interior, rabelaisian. Este Amy Bellettte, de fapt, Anne Frank, recuperată în comă de britanici din lagărul Belsen? Este E.I. Lonoff un monstru conjugal pînă la capăt? Poate evada junele Zuckerman din taifunul pe care o blestemată de autoficțiune – nici măcar lonoffiană – îl stîrnește în propriu-i stup familial? Una după alta, întrebările pe care romanul lui Philip Roth le înalță ca fluturele peste fileul de badminton, capătă răspunsuri-traiectorii imprevizibile, de un comic scandalos, incorect politic, incorect academic. Întrebări mari ale unor mici romane cum nu se mai pot scrie/publica azi. Fără ca autorul să fie crucificat în numele unei etern schimbătoare miliții morale.
A, o știm (nu numai) de la Norman Manea, Philip Roth însuși a fost – în amurgul carierei academice – crucificat; iar ranchiunosul juriu Nobel i-a refuzat premiul pe care variata lui operă îl merita cu prisosință.
Cugetă Nathan & scrie Philip Roth: „Dar Lonoff citise gîndul meu uneltitor, în regulă; pentru că, atunci cînd am ajuns la descrierea pe care o face Babel scriitorului evreu ca un om cu toamnă în suflet și ochelari pe nas, ceva m-a inspirat să adaug: «și sînge în penis», iar cuvintele mi s-au înregistrat în minte ca o provocare – o formă dedalică menită să aprindă forja sufletului meu.” (p.71)

Leave a reply

© 2025 Tribuna
design: mvg