Motto: „Omul modern a suprimat în el creștinul, nu și păgânul” (Mircea Eliade)

 

 

La vremea când Rudolf Bultmann să fi avut vreo 77 de ani, Mircea Eliade, în calitatea lui de subtil filosof al religiilor, notează într-unul din caietele sale că demersul fostului profesor de teologie în scopul „demitologizării” lui Iisus Hristos ar face corp comun cu stilul epocii total dominată de arta non-figurativă: „Este același stil de gândire, aceiași experiență fundamentală a Lumii” (M. Eliade, Jurnal, 10 mai 1962).
Experiența de gândire ar trimite către religiozitatea arhaică (vezi Mircea Eliade, Anamnesis la Brâncuși), sau către ideea străveche și universal răspândită a posibilității re-trăirii Zilei dintâi a creației.
În Evanghelii, pe teologul luteran l-ar „agasa” – scrie Eliade –„imaginile și simbolurile solidare unei cosmologii arhaice definitiv depășite (spune Bultmann) prin descoperirile științifice urmărite încă din Renaștere” (M. Eliade, Jurnal, 10 mai 1962).
Teologul care predase Noul Testament la Universitatea din Marburg asociase imaginile biblice ale vieții lui Iisus cu neautenticul imaginilor desuete supraviețuind în academismul începutului de secol. Perpetuarea unor imagini care ar fi trebuit să fie abolite ar fi împiedicat „artistul să poată fi confruntat cu prospețimea unei Lumi noi, nepercepută încă, Lumea așa cum se prezenta în prima zi a Creației” (op.cit.).
Dintr-o astfel de asociere cu arta non-figurativă a începutului de secol, filosoful religiilor trage o concluzie surprinzătoare: anume, că artistul vede doar prospețimea Lumii, nu și „figura” ei. De aici se ivesc două probleme: ori timpul epifaniei nu a sosit încă pentru artist, ori lumea n-are într-adevăr „chip” (sublinierea lui M.E.).
Cu o lună înainte consemnase în același caiet că a citit integral, pentru prima oară, lucrarea lui Kierkegaard, The Point of View for My Work as an author, unde scriitorul declară că este în exclusivitate un autor religios. „Dacă aș scrie într-o zi o interpretare similară a cărților mele – notează Eliade – aș putea să arăt: a) că există o unitate fundamentală a tuturor operelor mele; b) că opera științifică ilustrează concepția mea filosofică, și anume că există un sens profund și semnificativ în tot ceea ce se numește religie naturală și că acest sens interesează direct omul modern” (M.E.,13 aprilie 1962).
Caduce la Kierkegaard îi par încercările de a demonstra că Danemarca, deși creștinată, nu era creștină. Astfel de constatări sunt astăzi atât de evidente, încât e inutil să mai fie demonstrate, cum o fac „atâția teologi contemporani” (M.E.).
Ceea ce este cu adevărat important de subliniat este, după Eliade, auto-înșelarea „omului modern, radical secularizat, care se crede sau se vrea ateu, areligios, sau cel puțin indiferent” (M.E.). La mijloc este o auto-înșelare, fiindcă „nu a reușit încă să-l abolească pe homo religiosus care este în el: nu l-a suprimat (dacă a fost vreodată) decât pe christianus. Aceasta vrea să spună că rămâne păgân fără să o știe. Aceasta semnifică, de asemenea, și un alt lucru: o societate areligioasă nu există. În ce mă privește, cred că nici nu poate să existe și că, dacă ea s-ar realiza, ar pieri după numai câteva generații, de plictiseală, de neurastenie sau printr-o sinucidere colectivă…” (M. Eliade).
Despre români (în particular) părerea marelui istoric al religiilor a fost limpede exprimată într-una din nuvelele sale: Ei ar fi niște „întârziați pe drumul mântuirii” (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Harismele duhului sfânt și fotografia veche de 14 ani, în „Acolada”, Satu Mare, decembrie 2020).