Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Mircea Tomuş și critica „ardeleană”

Mircea Tomuş  și critica „ardeleană”

Într-un vechi articol programatic, așezat în fruntea unui volum publicat la Facla (Istorie literară și poezie, 1974), găsim o frază definitorie, credem, pentru „campaniile” critice ale lui Mircea Tomuș: „Aproximând sau ratând, ne apropiem de esență: formulând sentențios, limităm în încremenire”. Îmbrățișând o imagine cinetică a valorilor, criticul caută „permanența în mișcare”. Înțelegând, așadar, că istoria unei literaturi este o istorie a valorilor ei și că, în necurmată prefacere fiind, aceste valori sunt supuse unui proces istoric de evaluare. De aici, Mircea Tomuș trage o firească încheiere: evoluția este un atribut al valorii însăși. Atent la context, criticul încearcă o înțelegere „mai cuprinzătoare” și reface, pe cât omenește e posibil, „dosarul” recepției. Urmărește stăruitor vechile exegeze, le raportează climatului placentar și, odată asimilate, clădește temeinic noile puncte de vedere. Altfel spus, dorește un dialog activ nu doar cu opera, ci și cu haloul ei exegetic, interogând contextul și poposind analitic – voluptuos în preajma valorilor consacrate, dincolo de lectura grăbit-epidermică și dincoace de larma și regia culiselor literare. Trebuie să reamintim că Mircea Tomuș (1934-2022), în pofida atâtor cronici „de întâmpinare”, risipite în timp, este, de fapt, un iubitor al zonelor calme ale recepției. Acolo se simte bine, acolo „asediul analitic”, concentric, descifrează bogăția semnificațiilor, descriind răbduriu noi traiectorii interpretative. Cărțile sale (să menționăm, bunăoară, cele despre Caragiale și Sadoveanu, despre Mateiu, Liviu Rebreanu sau Hortensia Papadat-Bengescu) sunt / se vor „aproximări” care ne apropie esența; sunt mărunțitoare analize ispitite de zborul larg al sintezei. Urmărind „mișcarea literară” (cum suna, dealtfel, titlul unui volum publicat în 1981), criticul știe prea bine că evoluția valorilor nu este doar o problemă internă a criticii.
Masive şi temeinice, probând calmitatea recepției şi profunditatea analizei, cărțile semnate de-a lungul anilor blazonează cartea de vizită a criticului; acestor titluri, neapărat, ar trebui să le adăugăm prefețele şi edițiile îngrijite, articolele încredințate atâtor reviste, aproape toate dovedindu-se contribuții solide, îmbrățişând ceea ce s-a numit critica de consolidare. Fiindcă, ocolul hermeneutic răbduriu, interesul pentru valorile consacrate l-au îndepărtat pe critic de zgomotoasele tranşee ale criticii „de întâmpinare”, acolo unde se fac şi se desfac gloriile (vai, efemere!). Locuind în zonele calme ale recepției, tăindu-şi substanțiale felii exegetice şi iubind asaltul analitic, Mircea Tomuş şi-a mărturisit, din start, intențiile, grefate dealtminteri pe un stenic temperament ardelenesc, interesat de temeinicie. În consecință, pornind la drum, criticul şi-a mărturisit „blindajul” teoretico-metodologic. Şi pentru Mircea Tomuş esența demersului critic ar fi exercițiul judecății de valoare. Iar istoria unei literaturi este, negreșit, istoria valorilor ei. Dar aceste valori, ştim prea bine, sunt supuse unui proces istoric de evaluare şi, observă imediat criticul, evoluția este un atribut al valorii însăşi. Încât, în numele unei salvatoare prize contextuale, evoluția valorilor nu este şi nu rămâne o problemă internă a criticii. Sociologia, ca ştiință a contextelor, este convocată la festinul critic, vestejind imanentismul (purismul); ceea ce nu înseamnă, iarăşi, o vulgară sociologizare, primejduind estetica recepției. Dar îndemnul la contextualizare ar putea semnifica, realmente, „al doilea certificat de naştere al criticii noastre”, observa – inspirat – criticul. Să mai notăm că noile paradigme ale recepției, puse în evidență de teoriile receptării, foarte en vogue cândva, nu disprețuiesc traiectoriile interacțiunii dintre text şi receptor; dimpotrivă, „structura schematizată” (Ingarden) urmează să fie completată de cititor iar actul concretizării, ca experiență estetică, conferă valoare şi unitate semantică operei.
Dar nu asupra acestor chestiuni, litigioase încă, vom stărui aici. Fără a fi un teoretician, Mircea Tomuş a fost, totuşi, un critic cu aparat; şi-a formulat, rezumativ şi memorabil, principiile „de drum” şi, remarcabil, le-a şi respectat. Criticul are o imagine cinetică a valorilor şi înțelege că gestul valorizator, apăsat de conştiința relativității, nu trebuie să eşueze într-un scepticism dezabuzat. El cumpăneşte îndelung, introduce în peisajul nostru critic, accidentat, zglobiu de regulă, contaminat de băşcălia suverană, perspectivismul; adică, preluând conceptul lui R. Wellek şi A. Warren, înțelege sensul dinamic al criticii şi istoriei literare (vezi Istorie literară şi poezie, Editura Facla, 1974). Respingând încremenirea valorilor, „unghiul static”, aşadar, palpează „fațetele mişcătoare ale valorii”. Agreează, deci, istoria receptării, respingând hotărât impresionismul jucăuş. Încât valoarea – apărându-şi şi salvându-şi identitatea – este, deopotrivă, eternă şi istorică, contemporaneizându-şi „inactualitatea”. „Cinetismul” înseamnă, credem noi, şi migrația sensului. „Intenția autorului” direcționează exegeza, dar n-o videază în condițiile polisemiei operei. Orientarea „spre totalitate”, țintind profunzimea şi completitudinea recunoaşte că o imagine critică „mai cuprinzătoare” îşi află reazemul în exegezele anterioare; ele se dovedesc utile puncte de sprijin pentru noua exegeză. Dar ele se cuvin, întâi, cunoscute, nicidecum ignorate princiar.
O astfel de critică, atentă la fluctuația recepției, în dialog activ cu exegezele anterioare l-a preocupat pe Mircea Tomuş. Năzuind la o „estetică de ansamblu”, aspirând la o „conştiință a totalității”, criticul desfăşoară cu lentoare o viziune proprie, înțelegând că opera, ca „realitate complexă şi mişcătoare”, îşi dezvăluie „noi nivele de sens”. Substanța obiectuală este impură (constatase deja T. Vianu) şi noile straturi de semnificații asigură longevitatea exegezei. Încât, o restituție estetică presupune, deopotrivă, a examina opera în climatul ei placentar, privind-o în oglinda epocii, interogând contextul şi a cerceta, recapitulativ, trena exegetică. Adică, a descifra atât mecanismele textuale cât şi cele contextuale. Un nou punct de vedere se va aşeza tensional, observă Mircea Tomuş, în relieful unei / unor interpretări mai vechi.
Pe acest temei şi cu asemenea declarate ambiții a descins Mircea Tomuş şi în lumea caragialiană. Opera celui mai lucid scriitor român a fost supusă unui răbduriu asediu, încercuind bogăția de nuanțe şi sensuri. Dacă este exclusă ipoteza unicului nivel de lectură, apoi polisemia textului, istoricitatea, realismul obiectiv, raporturile dintre comic şi tragic ş.c.l. invită nu doar la o percepere mărunțitoare, ci şi, pe această bază, la un efort sintetic. Impunătoarea monografie a recoltat opinii elogioase; să amintim că un critic (e vorba de G. Dimisianu), aplaudând „curajul nezgomotos” al exegezei, nota că o astfel de carte „nu apare în fiecare zi”. Pentru o cultură sedusă de foiletonism, poposind în fragmentar, tentativele exegetice de amploare (presupunând disciplină, metodă, continuitate) au parte, cu puține excepții, de un tratament marginalizant. Prețuit sau ignorat pentru palmaresul său editorial, criticul rămâne un spirit senin, echilibrat, animat de „tensiunea spre obiectiv”. Încercând, adică, prin judecăți temeinice să se apropie – aproximând – de esențe, înfrângându-şi subiectivitatea. Chiar dacă valorile au un conținut problematizant şi, evident, dinamic, chiar dacă – fiind în evoluție – ele asigură exercițiului critic o desfăşurare „în mişcare”. În fond, recunoştea criticul, doar „aproximând sau ratând, ne apropiem de esență”. Travaliul critic al lui Mircea Tomuş s-a vrut o asemenea apropiere.
Priza contextuală îl ajută să pună, după prelungite tatonări, diagnostice exacte. Iar calmul analizei, culegând toate probele, îl conduce spre construcții critice solide, împăcând impactul emoțional cu necesarele clarificări noționale. Fără a fi, neapărat, un metodolog, Mircea Tomuş iubeşte disciplina conceptuală, rigoarea, tinzând „spre obiectiv”; ceea ce nu înseamnă sacrificarea subiectivității. Intervențiile sale fac dovada unei percepții „personalizate”, lansând în circuitul critic opinii interesante. Cum ar fi opul consacrat lui Caragiale, ivit la editura sibiană Media Concept (v. Caragiale după caragiale, 2004), desfăşurând un plan de lectură pe două direcții majore. Nu e vorba de o simplă reeditare (preluând Opera lui I.L. Caragiale, Editura Minerva, 1977), ci de adăugiri la propriul punct de vedere, criticul fişând cu conştiinciozitate şi noile contribuții, contemplând „paşii exegetici” propuşi de eşalonul tânăr în domeniul caragialeologiei. „Încercarea de lectură” înseamnă, suntem preveniți, „o selectivă critică a criticii lui I.L. Caragiale”. Pe de altă parte, invitându-ne în lumea lui Caragiale, exegetul plonjează în mentalul românesc, curios să afle cum un nume propriu a devenit un termen comun (scris, în consecință, nemajusculat). Şi să-i descifreze „mecanismele”. Fiindcă, nu fără temei, se vorbeşte insistent despre caragializarea societății româneşti (şi am putea culege, fără efort, exemple convingătoare din tulburea noastră tranziție). Fie că refuzăm („freudian”, cum scria cineva) oglinda Caragiale, deloc flatantă pentru orgoliul național, fie că ne scufundăm în Caragialumea, în extensie necontrolată, avem obligația să urmăm îndeaproape materia textuală. Ceea ce Mircea Tomuş chiar face, fenomenul Caragiale invitând, însă, şi la o lectură în ramă contextuală. Cu ochi sociologic, aşadar. Mai mult, Mircea Tomuş îl supune pe bătrânul nostru clasic unor teste de ultimă oră. Insistența exegetică nu ocoleşte locurile comune ale exegezei (din nevoi recapitulativ-didactice), dar încearcă o lectură proaspătă. Fără a uita că dramaticitatea este esența literaturii lui Caragiale ori că idealitatea este falsă, golită de conținut. Şi fără a ignora relația contrariilor, marele ploieştean reuşind – prin simultaneitatea unor planuri ale realității – un joc halucinatoriu. Pe care exegetul încearcă a-l survola prin deschiderile de orizont ale postmodernismului ori transdisciplinarității. Convins că avem de-a face cu un autor etern nou, Mircea Tomuş va încheia triumfal: „Caragiale este viu”. Atât prin operă cât şi, din păcate, prin metehnele societății româneşti, traversând, fără leac, toate regimurile.
Să nu uităm că Mircea Tomuș începuse (aproape întâmplător, mărturisea) cu o mică monografie închinată lui Gh. Șincai (1965). Că trecuse prin câteva redacții (Steaua, editura Dacia, Transilvania, Rostirea Românească) și, fost rector al Universității sibiene, înființase acolo catedra de artă teatrală. Că respingea „soluția ermetismului”, poezia patriotică fiind o permanență a liricii noastre. În fine, asupra stilului, manevrând un lexic neatrăgător, s-au rostit judecăți grele. Tradiționalist, crescând sub tutela unor mari dascăli clujeni, a iubit „reîntoarcerea la text” (cf. M. Zaciu), refuzând pletora „intenționalităților imaginare”. De mare civilitate, omul, mereu calm, a transferat textelor sale „protocolul frazeologic”, fiind laborios-sistematic în consemnarea valorilor, cu explicații parazitare, pe alocuri afectat „științific”. Încât Gheorghe Grigurcu, excesiv sever, nu ezita a califica drept critică birocratică explorările tomușiene.
De fapt, Mircea Tomuș a fost un recuperator. Sinteza caragialeană, îndatorată „realismului obiectiv” s-a vrut „dincolo de mimesis”, urmând sugestii transdisciplinare (via Basarab Nicolescu). Cea dedicată Romanului (Romanul romanului românesc, I-II, 1999-2000) cerceta istoria genului, pe două direcții: dimensiunea mitologică, respectiv soarta personajului, romanul însuși devenind personaj. Peste tot, sondele criticului caută semnificații ascunse (esoterice), alternând între finețea interpretărilor și conceptualizări precare. Oricum, interesul său se îndreaptă spre valorile recunoscute, refuzând actualitatea magmatică, răvășită de orgolii.
Cât privește proza, Mircea Tomuș tipărea, în 1983, romanul Întoarcerea, de evocare etnografică, cu sugestii antropologice, suferind de prolixitate. Și, credincios spațiului transilvan, re-compune filmic, cu dispoziție memorativă o istorie dramatică (v. Aripile demonului, în cinci volume), pe rețeta prozei ardelene, cu inflexiuni sadoveniene. Această pentalogie transilvană, pe filon autobiografic, contemplând caleidoscopic oglinzile memoriei crește acumulativ, sub aparențe clasicizante. Istoria, ne reamintește prozatorul, „trecuse pe-acolo”; unele fapte s-au petrecut aievea, altele sunt presupuse, cele două registre (viață trăită, respectiv lectura, ca „realul nostru”) jonglând cu niveluri de realitate. Sau „niveluri de lumi posibile”, cum scria Lidia Csiki, jurnalul și textul ficțional, distincte grafic, fuzionând transdisciplinar. Adus „la zi”, volumul ultim, Câmpia vrăjită, forțează terapeutic resuscitarea memoriei. Dispariția Liei, zeița protectoare a casei, creează un real halucinant, inacceptabil. Aruncat în singurătate după o fascinantă iubire matrimonială, personajul-narator trăiește resemnat, în recluziunea unui sanatoriu, cu o „sinceritate liminară” (cf. Anca Sîrghie), lumea fără Lia, în sincronia viață / literatură. Acolo, așteptând venirea „americanilor” (fiul și nepotul), înțelege, ca „om terminat” (cum se destăinuia), că iubirea, sub chipuri diferite (cazul noii muze, asistenta Gabi), trăită la orice vârstă, îi întreține încrederea în viață.*) Dar pentalogia poate fi, nota Irina Petraș, „un roman modern al Ardealului”, un posibil reality show literar. Iar Mircea Tomuș, încheindu-și călătoria terestră, ne propunea, la capăt de drum, în lupta cu demonia încercărilor vieții, pilda unei vieți rostuite.
Criticul, se știe, apăruse într-o vreme care clama necesitatea și urgența sintezelor. El, vădind „tenacitate investigatoare”, cum scria G. Dimisianu, înainta „lent și nespectaculos”, răspunzând unor comenzi ale frontului critic, acuzând, prin voci zgomotoase, o întârziere care se cuvenea împlinită. Interesat, deopotrivă, de „orientarea spre totalitate”, dar și de stabilirea unor „puncte de relație”, Mircea Tomuș ar reprezenta mai degrabă o critică sfătoasă, protocolară, circumspectă, de tip universitar, slujind textul și râvnind obsesiv „apropierea”.

 

 

Notă
* Vezi interviul-dialog realizat, în septembrie 2020, de Anca Sîrghie la Căminul de vârstnici „Maria Theresa” de la Șura Mică (Valsul amintirilor, în România literară, nr. 16/22 aprilie 2022).

 

Leave a reply

© 2025 Tribuna
design: mvg