Cred că titlul ăsta în engleză, cu plastica lui eufonie, caracterizează cel mai bine extraordinarul spectacol jucat aseară în Festivalul Interferențe de la Teatrul Maghiar din Cluj, cu Însemnările unui nebun de Gogol, în regia lui Viktor Bodo (Teatrul “Katona Jozsef”/ Casa de Producții Orlai/ FUGE/ Asociația Maszk, Ungaria – producător Tibor Orlai). Un spectacol-capodoperă, un spectacol-lecție.

Însemnările unui nebun este unul din textele gogoliene canonice, alături de Mantaua sau Nasul, prin avangardismul scriiturii și acuitatea viziunii. Am văzut de-a lungul timpului spectacole de mare clasă cu acest text, performanțe actoricești memorabile, însă această variantă le depășește pe toate prin organicitatea sa. E un spectacol-monolit, în care, pe lângă o interpretare frisonantă, scenografia și muzica capătă funcționalitate semantică și concretă, nemaifiind doar ilustrative.

Povestea funcționarului nebun, obsedat de vise mărețe și de fiica “excelenței sale” șeful său de departament e șuie de la bun început. O gamă redundant-tenebroasă de violoncel însoțește revenirea acasă a eroului, pe întuneric. Cămăruța sărăcăcioasă, cu o saltea veche, oală de noapte, o sobiță, o masă și un scaun, e asimetrică, ca-n picturile avangardiste. Unghiurile sunt ascuțite, inegale, strâmbe parcă, dând nu doar senzația unui univers desțâțânat, ci și pe cea a unui provizorat existențial, chiar a indeciziei eroului între realitate și cețosul orizont al nebuniei.

În acest spațiu, care apoi se preface într-o corabie aburală, apoi într-o celulă de balamuc, evoluează Tamas Keresztes, protagonistul spectacolului. Personajul său se întrupează cu rigoarea frustă a celui pentru care convingerile interioare devin legități, dar e un personaj care se automărturisește, adică își malaxează diaristic obsesiile pentru a le certifica imuabil. Această caracteristică a eroului gogolian e marcată net în spectacolul lui Bodo. Poprișcinul jucat de Keresztes înaintează în nebunie cu febrilitate, cu precipitare, găsindu-și puncte de sprijin în propriul discurs din ce în ce mai incoerent, dar rămâne conectat și la niște fărâme de realitate, pe care o persiflează ori parodiază. Secvențele în care îl imită pe valetul “excelenței sale” ori reproduce furtul scrisorilor cățelușei sunt antologice. Iar această pendulare între constructul imaginar și momentele “civile” contribuie și ea la edificarea intrigii, până în punctul său de climax.

Ca orice nebun adevărat, Poprișcin are – în concepția lui Viktor Bodo și interpretarea lui Tamas Keresztes – o bogată fantezie creativă. El este un adevărat DJ, MC, un Karajan al vieții sale, fiecare moment semnificativ al zilei fiind celebrat muzical, sonor, prin intermediul unui fel de mixer în care zgomotele casnice – zăngănitul tacâmurilor, pocnetul ritmic al scaunului izbit de podea, onomatopeele eroului – se reproduc în buclă, creând adevărate simfonii în perpetuă îmbogățire de sunete. Muzica e un element organic-semantic al spectacolului, ea face parte din acest univers, e o modalitate de comunicare poprișciniană.

La fel de organic integrat în ansamblu este și minunatul decor, imaginat chiar de Tamas Keresztes. El nu are funcție ilustrativă, care să “încadreze” jocul actoricesc, ci o funcție concretă – pe lângă cea simbolică. Salteaua devine un legănuț pentru momente de deznădejde, masa e la un moment dat o scenă pe care Poprișcin își “joacă”, din degete, peripețiile canine, soba se transformă la un moment dat într-un fel de periscop ori tub de dialog cu lumea etc. Decorul are și o remarcabilă motilitate: în partea a doua podeaua devine peretele de scânduri al balamucului, prin interstițiile căruia eroul e pedepsit de “supușii” săi.

Tamas Keresztes și Viktor Bodo au făurit un imperiu de semnificații în acest spectacol, în care planurile sunt dublate prin formidabilul joc actoricesc. Keresztes nu trece niciodată de convenția celui de-al patrulea perete, însă e mereu atent la reacțiile spectatorilor, ostentând anumite gesturi în extra-text cumva (momentul când “i se taie curentul” și descoperă ștecherul scos din priză, arătându-l audienței, e un asemenea exemplu). Sunt puncte de interacțiune minuscule, dar eficiente – și inteligent uzitate – pentru menținerea acuității de percepție a publicului.

În interpretarea lui Tamas Keresztes – un virtuoz impecabil al actoriei, stăpân pe mijloacele sale, versatil, energic și subtil totodată – Poprișcin nu e un personaj meprizabil. E un erou ridicol, dar de luat în râs, nu în batjocură. De aceea, finalul edifică și un admirabil moment empatic, adevăratul catharsis al acestui spectacol-capodoperă: negura nebuniei pare să se risipească din cauza durerii fizice, a “leacurilor” contondente cu care Poprișcin e tratat, iar eroul are un formidabil moment de dureroasă luciditate. Dar, pe când sufletul ți se înfioară și te prinde nițel emoția empatiei – cea mai frumoasă mărturie de înfrângere a biologicului –, Poprișcin cade din nou în gureșa sa iconoclastă nebunie.

Paradoxala secvență, consumată în interval de un minut, e una din cele mai puternice sublimări semantice a universului gogolian…