Din câteva priviri…

 

Calde, relaxate, vitale au fost anul acesta Întâlnirile Internaționale de la Cluj (3-9 octombrie), dând cumva senzația unei reuniuni familial-profesionale, în ciuda diversității geografice și de specializare a invitaților. Evenimentul organizat de Teatrul Național din Cluj s-a derulat „În căutarea Autorului”, așa că trei dramaturgi bine jucați pe scena teatrului-gazdă au răspuns invitației: Robert Cohen, Rodrigo Garcia și Matei Vișniec. S-au prezentat la IIC 2016 nu mai puțin de 17 spectacole – 15 ale Naționalului clujean și câte unul de la Teatrul „Aureliu Manea” din Turda și Teatrul „Tony Bulandra” din Târgoviște. Cei trei autori s-au întâlnit cu publicul, s-au lansat cărți, s-a discutat despre condiția dramaturgului sau despre managementul teatral (o conferință a colegei noastre Carmen Croitoru, universitar și manager cultural), s-au perindat pe la Cluj regizori, critici, actori, scenografi, ca la orice festival de ținută.
Chiar dacă o precipitare de evenimente ce caracterizează Clujul autumnal m-a făcut – din ra­țiuni administrative, mai degrabă – să particip sporadic la IIC, am simțit, parcă mai mult decât până acum, o… temperatură plăcută a festivalului, ca să zic așa, ceea ce denotă că Întâlnirile… – aflate la a VI-a ediție, deja – sunt în potrivita viteză de croazieră. Nu mai puțin, a fost evident statutul de echipă bine consolidată a trupei Naționalului clujean, care de câțiva ani are o sudură interioară benefică.
Voi comenta foarte pe scurt trei spectacole din program, cu mențiunea că varietatea ofertei a fost anul acesta remarcabilă, jucându-se și producții ale stagiunilor trecute, ca și reluări istorice, precum admirabilul Memo regizat de Mona Marian prin anii 2000.
În Romeo și Julieta înscenată de Tudor Lucanu – spectacol comentat și de ceilalți semnatari ai acestui grupaj – am apreciat în primul expresiva și plastica scenografie a Alinei Herescu, ce permite o abilă volută semantică regizorală, dar devine la un punct o capcană letală pentru tonusul
reprezentației.
Imaginarea celor două familii rivale ca două mari ateliere de croitorie, cu intriga derulată printre vălătuci de pânzeturi și busturi de manechine, cu clănțănitul recurent al foarfecelor ca un leitmotiv belicos, dă o notă de originalitate montării, care are o anumită alertețe și prospețime. Totuși, din momentul substituirii personajelor cu fantoșele din plastic, ceva se fracturează, iar reprezentația devine artificial-rizibilă, denaturând în același registru jocul protagoniștilor principali, Sânziana Tarța și Matei Rotaru – cel din urmă natural în rol până în acest punct. Echilibrați în apariții sunt Anca Hanu (doica, mereu alegră și cu poftă de joc), Radu Lărgeanu (Benvolio) și Sorin Leoveanu (Mercuțio), restul echipei secondând corect parcursul, însă parcă fără tonus.
Romeo și Julieta e un spectacol plăcut, dar care nu depășește nivelul de featuring al stagiunii
teatrale.
Pornind din zona dură a dramaturgiei contemporane, Linoleum de Vladimir și Oleg Presniakov (regia: Alexandru Dabija) are – tot doar până la un punct – un tentant calibraj grotesc, de un gros umor negru. Cei doi chiriași abulici care descoperă un cadavru sub podeaua dărăpănatului apartament în care s-au mutat și încearcă să scape de el prin gaguri ca de film mut, cu concursul gazdei lor, conturează o acțiune de un comic ce frizează paroxismul. Casa delabrată, din care toți jupoaie tapetul, proprietarul drogoman, nuntașii deșucheați, cuplul de vecini cu tendințe swinger sunt jaloanele unui univers nebunesc-suprarealist, totuși extrem de veridic. Dar ambitusul reprezentației se pierde o dată cu scena ce s-ar dori climax, în care cadavrul e dus la aeroport, pentru a fi aruncat sub roțile unui avion. O scenă exagerat lăbărțată, fără măsură, excesivă, așadar devenind neverosimilă, care te face să-ți pierzi subit interesul, ca spectator, pentru deznodământ. E o scădere bizară și flagrantă a textului dramatic, pur și simplu, regia spectacolului și interpretarea tuturor actorilor fiind remarcabile și bine susținute. Poate că o mai fermă intervenție în… decuparea piesei ar fi ferit acest spectacol foarte bun de poticneala sa finală, care-l face mai puțin împlinit. Îi notez dintre protagoniști pe Cătălin Herlo și Radu Lărgeanu (chiriașii), Ionuț Caras (proprietarul), Cristian Grosu (mortul), Matei Rotaru și Patricia Brad (vecinii swingeri), plini de witz în roluri.
În fine, nu pot să nu înregistrez aici premiera personală a lui Dragoș Pop la IIC 2016: un stand-up în engleză, Being a Romanianosaur. Un spectacol bine articulat, bine condus, în ciuda evidentei emoții a actorului și a unei explicabile timorări a publicului la început. Bariera lingvistică s-a simțit în debutul reprezentației, deși Dragoș a încercat să-și adapteze pe cât posibil tempoul la nivelul de înțelegere al spectatorilor. Pe parcurs, însă, atmosfera s-a relaxat și încălzit, iar aplauzele au fost meritate cu prisosință. Îmi pare rău că nu mi-am notat câteva din „panseurile” de final, de un haz irezistibil. Iată, Dragoș Pop e o mare promisiune și în englezește. 🙂
Mai remarc și un element ce dă, de mai multe ediții, un șarm particular festivalului de la Naționalul clujean: after-party-urile, care au de fiecare dată și o conotație artistică. Anul acesta, de pildă, componenții Mario Dance Atelier au provocat ovații entuziaste cu o serie de dansuri folclorice, dar în special cu câteva ritmate dansuri țigănești, un fel de teasing ad-hoc pentru deschiderea unui teatru țigănesc la jumătatea lui noiembrie.