Consiliul
Județean Cluj

weekly magazine in english,
romanian and italian

Iadul dinspre poarta Raiului

Iadul dinspre poarta Raiului

Un spectacol tulburător, impresionant, care te zdruncină pe dinăuntru, este În adâncuri de Maxim Gorki, înscenat de Yuri Kordonsky la Teatrul Maghiar din Cluj (cu premiera în 7 octombrie). Clasica piesă gorkiană Azilul de noapte (cum e mai cunoscută la noi) e citită de regizorul rus sub lentila umanismului – a omenescului, aș fi tentat să zic, mai degrabă –, complet dezbărată de inflexiuni ideologice – la care unele replici duc cu gândul –, și redată scenic cu întreaga încărcătură de patimă și exces – fie în viețuire, fie în austeritate – ce caracterizează (printr-un clișeu cultural, în spațiul nostru) sufletul slav. Dar nu e musai o poveste rusească, ci una exemplară, aș spune, în care coexistă promiscuitatea cu sublimul, cea mai cruntă moarte cu iubirea cea mai aprinsă, înrăit-cinica necredință cu credința cea mai calmă și fermă, viciul cu speranța izbăvirii. Un Iad din preajma porții Raiului ni se înfățișează în toate crudele sale detalii, un Iad poate purificat, poate limpezit nițel, cine știe, de o adiere celestă. Asta chiar dacă Raiul pare pustiu, de parcă Dumnezeu și-ar fi luat îngerii și ar fi plecat în altă parte…
Construit magistral de Kordonsky, spectacolul e extrem de bogat în inflexiuni semantice, în subtile aglutinări de miteme culturale, de trimiteri metatextuale, cu sensurile amplificate în detalii scenice. De la romanul Ana Karenina pe care Nastia îl citește jucând, depersonalizându-se și personificându-se, într-un soi de schizofrenică evaziune din real, la piatra ca o tablă a legilor pe care bizarul Luka o poartă în spinare, la aburul drog-alcoolic în care plutesc aproape mereu alți eroi, asemenea detalii, alături de replici care capătă uneori caracter de aforisme, contribuie și ele la haloul special al montării.
Interesant, în plan hermeneutic, este că personajele, aici, ar vrea să se salveze, sunt străbătute de nevoia de a-și schimba soarta, de a ieși la un fel de liman, dar nimeni nu tânjește să se mântuie, chiar și blândul apologet al Adevărului părând să pledeze pentru un (Dumne)zeu personal. Așa cum atenuează orizontul social-ideologic al textului – astfel că replicile “militante” sună doar idealist, ca niște meditații-constatări ale protagoniștilor –, regizorul temperează orice zvâcnet mistic. Piesa nu mai e, așadar, nici “socialistă”, nici religioasă, nici etică, nici măcar arhetipal-umanistă, ci, după opinia mea, e expresia unei confesiuni colective particulare, cu reverberație cathartic-generală. Provocând o dureroasă empatie, povestea care ni se spune are un caracter exemplar; este, adică, susceptibilă de a ne provoca o confruntare intimă.
Tocmai pentru că accentul semantic e pus pe experiențe individuale, fiecare personaj poartă cu/pe sine întreaga-i istorie de viață. Caracterul fiecăruia pare încrustat în piele, într-atât de acută e orice acțiune, orice vorbă, orice pas, ca o eternă luptă pentru supraviețuire. Înverșunat-austerul fierar Kleșci (Loránd Farkas), mereu disprețuitor-ironic cu ceilalți, arată aceeași fanatică încrâncenare când își spală ori hrănește soția, Anna, aflată în pragul morții (JÚlia LaczÓ). Aparenta lui duritate indiferentă este de fapt o auto-pedepsire, o mortificare de sine care va ajuta supraviețuirii. Anna, în schimb, se salvează tocmai prin expiere, își așteaptă moartea, e deja un duh, dar, în ciuda condiției sale agonice, nu e o victimă. La fel, Nastia (AnikÓ Pethő) caută o evadare prin romanul pe care-l citește cu lanterna, ascunsă sub o pătură, iar surorile Vasilisa (Imola Kézdi) și Natașa (éva Imre) cred că dragostea le va feri – pe prima de o presimțită ofilire, pe a doua de o viață stearpă. Galeria personajelor feminine din În adâncuri oglindește foarte bine un cehovianism sugerat subtil dar manifest prin câteva detalii regizorale și de interpretare. Nu am notat, dar cred ca o replică-pandant a celebrei „La Moscova, la Moscova” este rostită la un moment dat.
Cele două surori iubesc același bărbat, pe viril-violentul Vaska (Gábor Viola), iar ceva din viețuirea lui spasmodică, parcă, mereu în alertă, brutală, se simte și în cumplitele bătăi dintre ele.
Și gama personajelor masculine e nuanțată. Vaska e un consumator al clipei, un animal de pradă cu reacții fulgerătoare. Un fel de Vaska mai vârstnic, mai înțelept căci mai experimentat, este Satin (MiklÓs Bács), care-și exhibă triumfal cinismul existențial, ca pe o filosofie personală. Baronul (Ervin Szűcs) și Actorul (áron Dimény) sunt traumatic-virili, apăsați cel mai mult de o culpă a declasării ne-asumate încă. Invalidul Bubnov (Sándor Keresztes) pare o răsfrângere la senectute a lui Vaska și Satin, cu reflexele amorțite, izbucnindu-și din când în când năduful neputinței.
Pitoresc prin etnicitate și subiect de persiflaj pentru ceilalți eroi, Tătarul (Péter árus) e mai degrabă un personaj excentric, menit să potențeze orizontul practic-religios al intrigii, complementar dar și în contrast cu Luka (Zsolt Bogdán), un soi de apostol-pustnic-nebun blând ce tămăduiește lumea fără să spună adevărurile crude, un fel de înger la mâna a doua, parcă alungat de Dumnezeu.
Supraveghetorul acestui univers, Kostiliov (András Hatházi) este el însuși un membru al acestei stranii comunități. Legat în varii feluri cu tâlharii și vagabonzii pe care-i găzduiește, el nu mediază între aceștia și lumea „de sus”, ci pare, pe zi ce trece, să se afunde între ei.
De fapt, lumea „de sus” nu e sus, așa cum nici adâncurile nu sunt „jos”. Scenografia spectaculoasă imaginată de Dragoș Buhagiar catalizează prin semantica sa hermeneutica regizorală și virtuozitatea interpretării.
Povestea se petrece într-un pod cu bârnele afumate de focul a zeci de ierni geroase, poate chiar a vreunui incendiu, printre care se vede cerul – Raiul, poate – și bate șuierat vântul. O sobă fumegoasă scaldă această lume în care nu răsare niciodată soarele în aburul înecăcios al lemnelor arse. Lumina e un clar-obscur neguros, cu palpit albăstrui-galben pal, sticlos ori cadaveric.
Un atent calibrat melanj de texturi (cum e cea a lemnului, de pildă), mirosuri, volume și perspective, obiecte și structuri, care conține și exprimă chiar de sine stătător un bogat orizont semantic, face din această scenografie un spectacol vizual. E una din cele mai pregnante și relevante viziuni scenografice pe care le-am remarcat în anii din urmă.
Despre impecabila lectură regizorală ar merita scris un studiu hermeneutic-literar, căci aduce la un alt nivel „interpretarea” piesei lui Gorki, prea grevată, în deceniile trecute, de abuz ideologic. Kordonsky o readuce la calibrul ei de mare dramă, cu permanent potențial spectacologic.
Dar nici concepția lui Yuri Kordonsky, nici plastica scenografiei lui Dragoș Buhagiar n-ar fi fost decât crochiuri fără excepționalul, frisonantul, tulburătorul, energicul, incandescentul joc al actorilor Teatrului Maghiar din Cluj, care și-au demonstrat încă o dată forța impresionantă. Fiecare a fost egal cu sine de-a lungul amplei și dificilei reprezentații, fără pierderi de tonus ori de ritm, fiecare s-a văzut, fiecare a avut momentul său de grație – momente de forță ori deznădejde a personajului, de patimă sau retractilitate, de finețe ori de groasă izbucnire. O interpretare memorabilă, uluitoare.
Și toate aceste elemente fac din În adâncuri un spectacol ce frizează capodopera. E încă unul din acele spectacole despre care se va vorbi ani de zile, evocat ca un eveniment de ținut minte, „vânat” de programatorii festivalieri și de spectatori, deși nu e deloc o montare cuminte ori comodă.
Dar dincolo de evaluarea sociologică de mai sus, În adâncuri este și o frustă experiență personală pentru orice privitor. E un spectacol care nu poate fi văzut cu detașare agreabilă, care te încarcă, te marchează, te frământă. Tocmai asta îi dă dimensiunea de spectacol memorabil: capacitatea de a te apropia, prin șocul interior, de ceva ce seamănă cu catharsisul. Adică tocmai de rațiunea teatrului de a fi…

 

Leave a reply

© 2018 Tribuna
design: mvg