Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Tendințe și surse ale dansului contemporan

Tendințe și surse ale dansului contemporan

Dansul contemporan și potențialul său infinit spectacular intră în mod galopant în sfera intereselor creatorilor de spectacol ai momentului. În a doua decadă a secolului XXI se confruntă cu formule compozite, a căror consistență nu provoacă numai confuzii de interpretare, dar, mai ales, curiozități cu privire la surse. Apar conjugările între corp și îndrăznelile recente din artele vizuale, performance art și multimedia. Tendința pare în egală măsură atât răspuns, cât și continuarea reformelor reperelor vizuale ale corpului care dansează, suprapuse exploziei creative din domeniul artelor vizuale, invențiilor scenografice amplificate, începând cu școala Bauhaus. O importantă parte a dansului urmărește tendințe compatibile cu teatrul de regie, în care prioritară este componenta scenografică. Este accelerat impactul vizual al coregrafiilor care caută noi coduri de imagine, până la dimensiuni halucinante în care este valorificat orice stimul vizual și sonor menit să supra-dimensioneze valențele spectaculare ale dansului și corpului.
Dacă în perioada mediană a secolului XX se avansa ideea teatralizării dansului pe coordonate vizuale – care depinde substanțial de apelul la scenograful-designer de scenă (cazul spectacolelor produse de Martha Graham în colaborare cu artistul vizual minimalist Isamu Noguchi), treptat, expresivitatea compozițiilor este căutată în avangardele anilor ’60, în forma geometrică, în dialogurile încărcate de stridențele dintre curburi și unghiul ascuțit, până la combinații cu elemente ritualice extrase din perimetre geografice din cele mai diverse. Apar transformări radicale ale “alfabetului” de dans, ce devine gândit în termeni geometrici sau vizuali – de la Alwin Nikolais și Merce Cunningham (dansul conceput în raportul cu muzica aleatorie), și artiștii curentului pop art – Jasper Johns, Robert Rauschenberg, Andy Warholl etc. Din acest punct, nonconformismul și experimentalismul devin condiții esențiale de vitalizare a coregrafiei. Coregrafii sunt interesați de corpul care se aliniază sau completează forma în spațiu, sporind pe aceste coordonate complexitatea imaginii.
Fenomenul actual al dansului trebuie privit ca produs al reformelor derulate pe fondul mai multor valuri de avangarde (Europa și America), orientându-se în mod neașteptat – odată cu anii ’80 – spre direcțiile propuse de experimentalismul flamand și francez. Un interes aparte al dansului este zona multimedia, în care cercetarea, experimentul, inovația sunt sinonime cu producțiile noi (cazul coregrafului și autorului unor texturi performative hibride Jan Fabre sau a artistului generației tinere, Wayn Traub).
Deși cele mai multe “evaluări” și aprecieri ale dansului sunt orientate spre latura tehnică, textura sa densă datorează contribuția esențială din direcția artelor vizuale, a codurilor, a liniei, volumului și compoziției. Spre deosebire de teatru, dansul se îndreaptă spre obiectele din galeriile de artă. Instalațiile devin materialul scenografic care coordonează compozițiile și construcțiile corporale.
Relațiile dintre artele vizuale și dans se diversifică în nenumărate formule în anii ‘70, de la filmul experimental la filosofia feministă pliată pe reformulările expresionismului german și adaptate la noile direcții filosofice (Pina Bausch), sau sociale (Lloyd Newson). Anii ‘80 continuă și distilează ideile coregrafice, cu centru de greutate pe aspectul social, iar dansul și corpul apar mai mult ca oricând materiale coregrafice utilizate cu scop de manifest.
În centrul acestor tendințe, esențială rămâne problema tehnică și corporalitatea, nonconformismul expresiei și contestarea stilului practicat în baletul clasic. Este în permanență reformulat “alfabetul” expresiv al corpului și al dansului, “scriitura”. Însă corporalitatea este în continuare “dependentă” de imagine și adaptarea la cerințele momentului, de relațiile inedite cu artele spațiale până la avansarea în sfera unui dans-performance (cazul Josef Nadj).
Altă bază a coregrafiei contemporane este relația cu artele vizuale, cu fotografia, arta digitală, performance art și mai ales tehnologia de ultim moment. Interesul apare în mai multe zone europene dominate de Paris și zona flamandă. Nu numai personajele centrale ale genului sunt interesate de aceste inovații, Fabre, Nadj sau Traub. În noua coregrafie apar din ce în ce mai frecvent artiști italieni formați în sfera artelor vizuale și a arhitecturii care creează spectacole pe teritoriul francez, conjugă compoziția dansului cu picturalitatea “suprafeței” destinate dansului (italianul Paco Decina), unde corpul este coordonat scenic cu efectul dat de cercetarea culorii, a tonurilor. Este și cazul lui Karine Saporta, formată ca fotograf, o cercetătoare meticuloasă a efectelor și structurii imaginii în artele vizuale, idei pe care le aduce în spațiul scenic destinat dansului.
Curentul – apărut și dezvoltat în decada ’80 – Nouvelle dance francais include o serie de artiști care apar în prim-planul scenei de dans, formați în domenii fie străine de arte, fie în arte vizuale, trasând compoziții din perspective noi, neexplorate, interdisciplinare, generând stiluri performative ce împletesc în mod creativ ritualismul și transa cu formulele mereu noi ale imaginii.
Se afirmă existența unui nou tip de ritual ce intervine în dansul contemporan, studiat de cercetătorul olandez, coregraful Ivar Hagendoorn, care relaționează interesul pentru studiul creierului cu coregrafia contemporană și noile sale direcții. Ceea ce unește cele două aspecte, corporalitatea și studiul imaginii în spectacolul ce implică dansul contemporan este anticiparea și provocarea conștientă a sensibilității, a transei. Aceasta apare ca formulă de ritual contemporan, în care emoția este declanșată prin mijloacele disponibile, cele mai multe tehnologice. Ritmul, imaginea digitală, corporalitatea prelucrată prin intermediul acestor date trasează drumul către noi abordări ale dansului, tendință demonstrată de interesul crescând al noilor generații de coregrafi. Formula spectacolului multimedia este una dintre cele mai favorabile opțiuni, creează efect spectacular halucinant, manevrează forme labirintice în continuă metamorfoză, oferă soluții de “completare” a spațiului performativ pe coordonatele relațiilor între stimuli și sensibilitățile individului contemporan.
Deși dansul contemporan al recentelor decade avansează către structuri complicate, șocante, pe baza hibridizării artistice, în continuare, decodificarea acestuia este o preocupare. Depinde de sursă, de înțelegerea coerentă a dezvoltării dansului contemporan, de turnurile și absorbțiile de surse vizuale. Cei mai mulți coregrafi – în special din perimetrul european – adoptă posibilitățile spectacolului susținut de arta digitală, de film și proiecții, cele mai valoroase produse afirmându-se și menținându-se în perimetrul franco-flamand, centre de producție și absorbție a celor mai inventive produse artistice.

 

Leave a reply

© 2024 Tribuna
design: mvg