Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Națiunea și gâlceava istoricilor (I)

Națiunea și gâlceava istoricilor (I)

Există o ceartă în istoriografia românească care, fără să aibă gloria faimoasei dispute dintre nominaliști și realiști și fertilitatea sa intelectuală, a devenit o constantă a ceea ce am putea numi istoria publică – adică istoria scrisă sau relatată de istorici profesioniști pentru publicul larg, având mize mai cuprinzătoare decât „simpla” cercetare științifică. Este vorba despre polemica surdă dintre „demitizatori”, cei care susțin că istoria despre națiunea română este o colecție de mituri propagandistice, începând cu ideea de națiune în sine, care ar fi o invenție modernă, și „naționaliști”, cei care consideră că națiunile sunt realități mult mai vechi, eventual din timpurile medievale, iar idealurile acesteia ca fiind organic crescute din curgerea istoriei. Disputa are virtuțile sale și ar fi putut genera mai multă creativitate istoriografică dacă, luând aminte la argumentele taberei celeilalte, s-ar fi căutat, de către fiecare parte, noi direcții de explorare și de abordare a subiectului în cauză – națiunea și facerea ei. Din păcate, nu ne aflăm în această situație. Preopinenții preferă să ignore cu superbie tezele și interpretările, astfel că, în loc să asistăm la o rafinare a argumentelor, asistăm la o vulgarizare accentuată a narațiunilor istorice, la un rețetar de marketing cultural-politic (în sens larg), poate bun pentru vânzări sau poziționări oportune în câmpul academic, dar nociv pentru discernământul publicului.
În acest peisaj sterp și anost, dar care constituie câmpul cultural și academic românesc la ora actuală, contribuțiile care, fără să fie neapărat de nișă sau doar de interes restrâns științific, pot aduce un aer proaspăt, riscă fie să fie ignorate, fie să fie percepute inexact și încadrate simplist într-una din tabere, doar pentru că ar adera, la nivel normativ, la un anume „ideal”. Poate că acest lucru denotă și o anume naivitate, inocență epistemică a istoricului format la școlile contemporane de la noi. Sau, poate, e vorba despre unul din efectele secundare ale acestui reducționism interpretativ al polarității demitizatori-naționaliști: nu mai avem nici știința, nici gustul nuanțelor, alternativelor istoriografice, noilor perspective. Un astfel de caz mi se par a fi două recente volume semnate de istoricul ieșean Mircea Platon, Elitele și conștiința națională. De la naționalitatea genetică la personalitatea națională: Despre rolul elitelor în articularea conștiinței naționale (2017) și Geografie și conștiință națională. Calistrat Hogaș și potecile neumblate ale naționalismului românesc (2018), ambele apărute la Ideea Europeană.
Volumele dau seama de preocupările mai din urmă ale autorului, care, după încheierea unor studii doctorale în SUA și Canada, a devenit redactor-șef al revistei Convorbiri literare, prilej de afundare în și de revizitare a tradiției junimist-convorbiriste și a altor autori moldoveni, cum ar fi Calistrat Hogaș sau Mihail Sadoveanu. Mircea Platon nu este vreun debutant în publicistica autohtonă, semnând, singur sau împreună cu alții, volume de eseuri și comentarii conservatoare. După știința mea, însă, titlurile menționate sunt primele studii istorice extinse publicate în română, contribuțiile sale de „specialitate” apărând, până acum, în diferite reviste occidentale, pe teme ce țin de istoria fascismului, istoria ideilor economice, istoria revoluției franceze etc. Platon „reușește” performanța să fie acel tip de autor care e ținut de rău pentru legionarism de către unii din lumea academică autohtonă, deși în scrierile sale istorice și publicistice descoperi un anti-legionar acerb și documentat, cum numai un conservator autentic poate fi. Această percepție, însă, care frizează mistificarea, denotă sărăcia și provincialismul câmpului nostru intelectual, care aplică etichete infamante pe orice discurs reacționar, aplicând, de fapt, o mai veche și frauduloasă echivalare a conservatorilor, de către „progresiști”, cu fasciștii.
Revenind la cele două titluri menționate mai sus, am remarcat că atât recenzorii entuziaști, cât și cei critici, s-au oprit doar la nivelul oarecum de suprafață al discursului istoriografic și mizelor urmărite de Platon. Folosirea, de către acesta, a unor concepte drept „conștiință națională”, „personalitate națională”, aderarea asumată la „naționalism” (și încă „etnic”), parcă tocmai pentru a sfida curentele dominante din prezent, poate lăsa impresia unui istoric ce reia o abordare datată, inactuală, în care formarea națiunii e un proces obiectiv, salutar, pozitiv, realizat de elite bine intenționate și patriote, care formează un fel de Panteon al idolilor națiunii. Nimic mai greșit.
Platon nu are nimic din abordarea clasică a istoriografiei mitizante, în care procese istorice cum ar fi formarea statului național, sau acțiunile elitelor politice și culturale ale României ante și interbelice sunt prezentate ca un fel de Marș hegelian al Istoriei (cu I mare, evident), o desfășurare necesară, legică, a Ideii Naționale. O abordare istoristă consemnează evenimentele ca borne aprioric conținute într-o evoluție care devine canon.1 Într-o astfel de perspectivă diacronică, totul are o coerență și un sens care, în sincronia evenimentelor și actorilor lor, nu au existat, așa cum, în prezent, nu există o asemenea coerență și sens în acțiunile și deciziile noastre. Tocmai de aceea, astfel de istorii privesc de sus evenimentele, naturalizându-le și obiectivându-le, produsul final fiind o narațiune seacă prin care se ratează tocmai contactul viu cu cei care s-ar presupune că sunt onorați – comunitate și/ sau elită.
Demersul lui Platon e diferit, deoarece, după câte îmi pare mie, privirea lui se îndreaptă și spre partea de „agency” a actorilor istoriei, privindu-i în dinamismul practicilor discursive și instituționale prin care au căutat să construiască o națiune. La capătul acțiunii istorice găsim, astfel, nu un proces legic-obiectiv, ci o alegere valorică și valorizantă. Această dimensiune intențională a istoriei este accentuată de Platon și pentru că el contrapune elita „constructivă” („elită structurantă” o numește autorul) din trecut cu cea „deconstructivistă” din prezent. Deseori, autorii citiți și citați de către el sunt luați ca aliați pentru un război cultural în desfășurare. Război între cine și pentru ce? Pe de o parte, avem o elită care caută să se conecteze la realitățile profunde ale României și să o dezvolte în datele sale organice. Această elită privește „poporul român” ca un depozit de tradiții, viziuni despre lume și practici valoroase și indispensabile în construcția statului națiune românesc. De cealaltă parte, avem o elită care are un proiect modernizator de tip colonialist, în care „poporul” apare ca un trib de primitivi, care trebuie civilizat prin occidentalizare/ europenizare, urbanism și industrializare (prin înstrăinarea resurselor naturale). Această linie de demarcație este destul de relativă și deseori modernizatori foarte occidentali în spirit sunt „elite structurante” prin eforturile de import de tehnologii menite dezvoltării locale sau prin discursurile critice la adresa stării de dependență colonială a României, iar naționaliști care manufacturează „identitate” la ordin de stat sunt plasați în același registru al colonizatorilor de „sălbatici” ca al burghezilor liberali.
În primul volum menționat, punctul central îl constituie evidențierea nuanțelor discursului conservator de la finele sec. XIX și începutul sec. XX centrat în jurul revistei Convorbiri literare. Platon distinge mai multe direcții în cadrul mai larg al conservatorismului junimist, asociat cu C.L., dar care nu a fost singura orientare a acesteia. Departe de a fi doar o chestiune literar-estetică sau doar un conservatorism „tehnic”, aplicat doar ritmului schimbărilor induse de național-liberali, conservatorismul convorbirist adus la suprafață de re-lecturările lui Platon este organic, substanțial și aplicat. Astfel, comentând interpretările clasice ale Convorbirilor ca „simplă portavoce” a Junimii, Platon arată că „ecumenismul intelectual centrat național al convorbiriștilor e diferit de „criticismul” maiorescian așa cum e el perceput de majoritatea istoricilor noștri literari sau politici și merge în direcția afirmării unui realism național din care au ieșit mai apoi inclusiv sămănătorismul sau tradiționalismul literar și naționalismul economic.”2 Respingând tezele unor exegeți neoliberali potrivit cărora Convorbiri Literare era un mediu de comunicare care adera la modelul modernizării occidentale, dar cu „moderație” și prin pregătire prealabilă prin propagandă populară, Platon remarcă faptul că „era vorba despre cele mai nimerite moduri de dezvoltare organică a României, în conformitate cu specificul național, cu istoria și interesele naționale. […] Convorbirile abundă în argumente pentru emularea Occidentului prin dezvoltarea culturii, economiei, societății, adică identității naționale, pentru specificul național ca formă aristotelică, lăuntrică, a modernizării, a propășirii României.” Avem de-a face cu un „naționalism în sensul cel mai curat al acestui termen, de dezvoltare națională pe baza unui capital social și a unei rânduieli care sunt rezultatul istoriei.”3
Platon readuce în circuit o serie de gânditori convorbiriști uitați sau ignorați ca Ollănescu-Ascanio sau Missir. Acesta din urmă este ilustrativ și pentru distanța pe care conservatorii de la C.L. o luau față de ideologi ca A.C. Cuza, „părinte fondator” al antisemitismului extremist din interbelic, din cauza rasismului său. Missir arată că rasismul lui Cuza este alimentat de premisele sale malthusiene și fiziocrate, potrivit cărora sărăcia, „pauperismul”, nu este o chestiune de repartiție a bogăției, un „rău social”, ci un fenomen bio-demografic, adică „urmarea unor cauze naturale”.4 Poate fi surprinzător, deși nu ar trebui, ca la rădăcina rasismului (și bio-politicilor de mai târziu) să se regăsească și ideologii populare încă în zilele noastre, cum e cazul malthusianismului și a tezei supra-populării planetei (cu consecințele sale eugeniste inerente).
O altă direcție prezentă în volumul Elitele și conștiința națională este legată de ceea ce Platon numește „Mitul Europei Centrale”, discuția fiind legată, de această dată, de naționalismul ardelenesc. Răsturnând și aici unele teze dominante despre naționalismul României Mari, contrapus deseori cu un presupus multiculturalism habsburgic, Platon se întreabă dacă nu cumva „o componentă semnificativă a naționalismului românesc interbelic era de sursă imperială” (respectiv, Imperiul Austro-ungar).5 Mai exact, „românii din Imperiul Habsburgic […] au adus cu ei în România Mare un tip de naționalism sceptic față de iluziile statelor multiculturale, iritat deja de modul în care fostul centru imperial se folosise de limbajul patriotismului civic, al loialității față de dinastie, pentru a manipula, învrăjbi și supune minoritățile naționale din cuprinsul imperiului. Astfel încât, în 1918, România Mare nu a luat la sân doar minorități care, poate, uneori, în parte, nu se simțeau confortabil între cadrele unui stat național-unitar, ci și români cu practica și frustrările «minoratuluI» etnic îndelung exersat între cadrele unui fals paradis multicultural.”6
Revizitarea cu un ochi proaspăt și creativ a literaturii clasice istorice, literare, sociale, scoaterea la suprafață a unor autori „uitați”, dar relevanți pentru a înțelege mecanismele, mobilele și motivele producțiilor culturale angrenate în edificarea unei „personalități naționale”, avansarea unor ipoteze în răspăr cu dominantele istoriografice din prezent, dar și cu multe stereotipii ale discursului ideologic contemporan, fac din Mircea Platon un autor mai degrabă atipic și surprinzător, în ciuda orientării sale conservator-naționaliste foarte clare și apăsate. Al doilea său volum, un comentariu extins la Calistrat Hogaș, este un exemplu în acest sens.

Note
1 Evident, istorismul nu este limitat doar la istoria „naționalistă”. În fapt, istorism mai mult sau mai puțin evident se regăsește în orice abordare care pleacă de la premisa unei teleologii a istoriei, fie că e vorba de crearea statelor națiune, fie de democrație, liberalism, cosmopolitism, europenitate etc. Din acest punct de vedere, deseori „demitizatorii” se deosebesc doar ca agendă, nu ca perspectivă istorică, de mitizanți, deoarece ei contestă miturile națiunii, însă în numele altor mituri – „dezvoltarea”, „modernizarea”, „Occidentul” etc.
2 Mircea Platon, Elitele și conștiința națională, p. 57.
3 Idem, p. 61.
4 Idem, pp. 175-178.
5 Idem, p. 239.
6 Idem, p. 239.

Leave a reply

© 2019 Tribuna
design: mvg