Ziua şi noaptea (Editura ALLFA, 1998, 529 p.), primul volum al unei tetralogii anunțate, este un impecabil eşantion al lungii și coerentei cariere narative a lui Nicolae Breban (născut la 1 februarie 1934, în Baia Mare), autor reputat prin deja memorabilele titluri: Francisca (1965), În absența stăpânilor (1966), Animale bolnave (1968), Îngerul de gips (1973), Bunavestire (1977, premiul Uniunii Scriitorilor), Don Juan (1981), Drumul la zid (1984), Pândă şi seducție (1991), trilogia Amfitrion (1994, Premiul USR). Mesajul acestor scrieri, explicit sau indus prin protagonişti, este cel al unor nuclee de putere, reprezentare și influență întemeiate de cele mai multe ori în conditii de deplină, anonimă conspirație.
De aici şi epica tenebroasă în care se încheagă treptat, în tehnica pânzei de păianjen, relațiile între centrul de perfecționare spirituală și periferia indivizilor apți să fie recrutați, folosiți, eventual eliminați, inclusiv fizic.
Fidel temelor, obsesiilor și viziunii sale despre maladiile modernității, Nicolae Breban, în aceeaşi cheie a realismului psihologic și a fabulației nesfârşite, aduce în arenă o seamă de protagonişti seduşi de mitul nietzschean al supraomului, decişi să-și schimbe fundamental condiția în lumina acelui model suprafiresc. Ei îşi realizează orgolioasa scindare ontologică, negând şi sfidând totul în numele unei unicități asumate, al unei elite gata să bruscheze şi să trezească un tip de umanitate căzut în mrejele tot mai toxice ale democrațiilor occidentale. Instituindu-se ca modele ale unei noi alianțe, ca maeştri, lideri sau pescari de oameni în scopul renovării pierdutei armonii între spirit și trup, între vorbă și faptă, între viață și artă, acești protagonişti refac pierduta relație străveche magistru-discipol, laitmotiv al cărților lui Nicolae Breban, tot mai complexă pe măsura evoluției sociale, spirituale, politice.
Cunoscător în original şi în profunzime al lui Nietzsche, dovadă stând şi volumul de glose la cărțile acestuia (publicate mai întâi în revista Contemporanul), romancierul şi eseistul Nicolae Breban (membru al Academiei Române din 1997 şi distins în anul 2000 cu premiul „Omnia” al USR) şi-a proiectat personajele în lumina unor ilustre concepte oferite de cugetătorul şi literatul german; începând cu romanul Bunavestire şi terminând cu tetralogia Ziua si noaptea,1998, Voința de putere, 2001, Puterea nevăzută, 2006, Jiquidi, 2007.
Puțini cititori îşi mai amintesc de episodul înfierării publice a autorului volumului Bunavestire, scris și rostit în plenul Congresului CCES din 1977 de către „confratele” Titus Popovici, conform căruia romanul ar face apologia unor idei nietzscheene, considerate în acele vremuri drept decalogul lagărelor fasciste și naziste. Pericolul persistă şi în zilele noastre, ne dăm seama, de vreme ce nu ducem lipsă de binevoitori obsedați de publicitate şi demolare, pe spezele creatorilor veritabili, gata să confunde convingerile politice şi morale ale unui personaj, studentul Dan-Mihai, să zicem, cu opțiunile autorului Voinței de putere (Editura Dacia, 2001, Cluj-Napoca).
Studentul în cauză găzduit de Jiquidi, idolul său în amurg, şi vizitator de taină al autoritarului Măriuțan, este un tip credibil și totodată enigmatic, în ciuda supradimensionării componentelor sale fizice si intelectuale. „Animal pentru hăituire și vânat”, studentul reprezintă portretul-robot al unui posibil lider politic, exponent al voinței de putere prin recurs la politică activă. Întrezărindu-şi vocația fascistoidă, având toate datele unui monomaniac temperat, studentul nu ezită să recunoască totodată, lucid în mesianismul său amenințător: „timpul meu încă nu a sosit”. Între timp îşi perfecționează eșafodajul teoretic de amintire nietzscheană, refuză mitologia victimei şi idealizarea aferentă (induse de arhetipul Miorița), veştejeşte fatalismul, inacțiunea, pasivitatea complice în așteptarea unei recompense cosmice, tot atâtea reflexe ale moralei de sclavi, „umane, prea umane”, cum ar fi spus autorul Genealogiei moralei, prezent chiar din pagina întâi a romanului Voința de putere printr-un excepțional eseu despre conştiința încărcată. O cheie sol ce introduce întreaga partitură, un citat ce califică maladia universală a omului: decuplarea de la instinct, inconştient, irațional (sălbăticie, război, peregrinare, libertate aventuroasă) sub presiunea contractului social și a moralei creştine. De aici şi imensa frustrare, conştiința încărcată a flagelantului în cuşca organizării sociale.
Un citat care prefațează și justifică demersul analitic, adesea torturant, şi căruia i se supun personajele, altele decât studentul. Ca de pildă elitiştii și moderații, în genul lui Callimachi, Martinetti, Măriuțan, Amedeu, Mârzea ş.cl.; protagonişti ai unor linii epice interferente, ei se lasă prinşi în rețeaua de proiecții preexistente (Stendhal, Dostoievski, G. Călinescu, Th. Mann), de tip intrigă și iubire, furia şi zgomotul, crimă și pedeapsă, părinți și copii, roşu și negru, spre a se atrage sau respinge în deja ştiutele raporturi brebaniene de cuplu: amfitrion-oaspete, lider-discipol, maestru-novice, învățător-ucenic, stăpân-serv, călău-victimă, totul fiind susceptibil de complicații și efecte secundare, încât disponibilitatea de a servi a trepăduşului poate să devină un coşmar pentru cel servit. Stăpânul poate să decadă în rol de victimă a fostului său trepăduş cu înclinații de călău posesiv.

 

Ascensiunea lui Amedeu
Vechea noastră cunoştință, Herrgot, reintrodus de narator printr-un portret caracterial, psihologic, rasial, revine în deschiderea romanului. Ne reîntâlnim şi cu prof. Martinetti, patronul ziarului Ardealul, condus de Ovidiu Măriuțan, personaj de plan secund ce va să devină unul din protagonişti, alături de asistentul universitar Dumitraşcu, zis Amedeu, şi de oarecarele redactor Virgil Mârzea ş.a.m.d. Suntem familiarizați cu atmosfera redacției clujene (după 1996), dominată de autoritatea aproape magică a lui Măriuțan, de prestigiul persoanei şi al ideilor sale naționaliste, temperate însă din respect pentru tutelarul spirit al prof. Martinetti. Măriuțan are doi secunzi, Sărățean, emfatic tribun ardelean, şi Guțu, aflat în siajul acestuia. Reapare, de asemenea, spre desfătarea cititorului, prințul Callimachi, gidianul personaj, cinicul, mondenul, persiflantul companion al Patriciei, cvasi virgina asistentă a profesorului, față de care Amedeu nutrea un mai vechi și serios proiect matrimonial, nerealizat totuşi. Amedeu, efebul irezistibil, hegelianul discipol al lui Martinetti, se bucură de grațiile Gabrielei, discreta lui adoratoare, iubita din umbră, dar nu şi de favorurile imprevizibilei, enigmaticei Nadia (soția profesorului), cu care se antrenează într-un echivoc episod de testare analitică a relației: slugă ispitită sau amant respins. Prilej de consemnare diaristică pentru o conştiință încărcată.
Exeget prolix şi livresc al propriilor trăiri, Amedeu este un suflet scindat, chinuit simultan de laşitate și ambiție, de frica și fascinația puterii (bani și politică). Din acest limb al indeciziei retractile, este trezit brutal de secunzii lui Măriuțan, artizanii deturnării Ardealului pe o linie dură, naționalistă. Jignit, injuriat, Amedeu Dumitraşcu, omul lui Martinetti învestit cu luarea deciziilor, află din gura subalternilor că patronii ziarului erau de mulți ani intim legați de banca (pe atunci încă nefalimentară) „Albina” şi că el a fost concediat, de vreme ce se dovedise nesolidar cu interesele presante ale foii, profund inactual, un visător, ce mai, incompatibil cu spiritul vremii. Măriuțan însuşi îi reproşează înstrăinarea de comunitatea transilvană, atât de cea istorică, cât şi de cea curentă, precum şi aroganța, cercul vicios al masturbării intelectualiste. Mârzea, avocat al diavolului, îi dă totuşi soluția: să sufle în trâmbițele naționaliste, chiar dacă ideea îi este complet străină. Amedeu acceptă și va performa în această iezuită postură de compromis, eliberându-se simbolic de mentorul său Martinetti, trădându-l prin fervoarea identificării cu cauza ardeleană, împins în poziția de port-drapel al grupului naționalist. Este deja un om făcut (de Mârzea), căzut în plasa şansei sociale. Iese din crisalida ambiguității, spre a-şi recunoaşte şi legitima vocația: dincolo de plăcerea jocului, i se oferă descoperirea destinului.
Amedeu acceptă radicalizarea de tip naționalist, dar nu şi (deocamdată) afilierea la partid din acelaşi aluat: moderatul Măriuțan încă nu se afla, fie și simbolic, la cârma ziarului. Discipolul hegelian al puterii piramidale (în vârf, Prințul; deasupra acestuia, Zeul, iar la poale, castele în ierarhii imuabile), nietzscheanul, scârbit de fermenții subversiunii Imperiului (ce l-au mîhnit de moarte și pe Iulian Apostatul), se livrează curentului naționalist ardelean, nerezistând „uriaşei voințe de dominare, de putere”, această stafie ce bântuie prin România de azi. Marele conferențiar ia parte la „banchetele patriotice”, veştejeşte corupția și fatalismul (defetismul) românesc. Atras în turbionul mulțimii, în exercițiul practic al voinței de putere şi de succes social, Amedeu devine un retor politic, un eventual aliat al studentului, deşi la ananghie (este răpit de un comando spre a i se da o lecție de „purtare” ideologică) mai are încă puterea de a conştientiza ruptura traumatică de sine şi ipostaza de victimă a unei voințe străine. Persecutat de fantoma succesului, speculativul Amedeu încă produce memorabile reflecții şi chiar imagini dintr-un posibil scenariu al propriului sfârşit.

 

Callimachi, aristocrat al exercițiilor spirituale
Prin morala sa individualistă, prin voința, imaginația și forța omului singular, prințul Callimachi este un posibil personaj nietzschean. Din orgoliu şi luciditate, preferă să rămână un pledant celibatar, un stoic – histrion al cauzei proprii de a fi liber, de a dispune de timpul şi ideile proprii. Ceea ce nu exclude anume slăbiciuni, fisuri; experiența livrescă și securitatea financiară, autoprotective, nu-l apără întrutotul, nu sunt infailibile față cu mediile triviale, pe care le descoperă cu oarecare teamă, uimire, încântare. Amintind stilistic de galeriile cu aristocrați scăpătați ale lui G. Călinescu sau G. Tomasi di Lampedusa, prințul, garant cert al unor valori morale și de civilizație, îşi îngăduie să joace fie scene de paseism, fie de frivolitate, conştient că oricând se poate ridica prin meditație din pulberea istoriei, spre deosebire de noul venit la propriu (pe scena cărții) şi la figurat, Virgil Mârzea, ubicuu în prezentul haotic al tranziției.
Obsesia sa nu este totuşi cultivatul și provocatorul Mârzea, ci disgrațiosul Herrgot. Prințul nu pregetă să-şi pună la bătaie studiile de medic legist spre a-l diseca infinitezimal și cu real talent de eseist epic. Devizajându-l tipologic și afurisindu-i vocația de insinuant rozător, Callimachi înțelege cu oroare performanța aceluia de a deveni „o dublură a ființei”, „o dublură de tine”, un fel de pacoste; „miracol de prost gust”, o solie a iraționalului, o copie a destinului sau a diavolului, a străinului, a vizitatorului menit să-şi impresioneze gazda. Lector atent al lui Evola, Callimachi face elogiul „stării de sfînt”, al castității prin mortificarea orgoliului, ridicîndu-se în contra isteriei originalității, ale cărei ravagii în veacul XX nu sînt puține. Acelaşi prinț îşi recomandă exerciții spirituale severe, pe calea inițierii și a sfințeniei, cum ar fi: să gândeşti tu însuți rău despre tine, să te urmăreşti ca pe un vânat, pentru a te întări. Calea, adevărul și codul Castaliei ar putea fi ultima Thule a Prințului.

 

Virgil Mârzea, intermediarul voinței de putere
Virgil Mârzea, această proiecție juvenilă (scund, rotofei, spân) a lui Herrgot, de profesie student tomnatic şi ziarist sporadic, dar expert în comunicare şi culisele tranziției, este unul din cele mai reuşite personaje ale galeriei romancierului Breban. Forța acestuia, în absența oricărui resentiment, rezidă în rolul de filtru și intermediar al protagoniştilor, Mârzea venind mereu de pe un loc subaltern. Astfel își oferă serviciile prințului Callimachi, acceptând funcția de valet benevol, fie şi numai în protocolul conversației. Provenind dintr-o familie de avocați şi parlamentari PNȚ antebelici, dar şi din tipologia balzaciană, el este o mască ce se contrazice mereu. Crezându-se discipol al lui Țuțea, Mârzea nu evită deriziunea şi farsa și chiar regretă că n-a trăit sub dictatură, când ar fi putut să se întreacă cu farseurul Vintilă Ivănceanu și chiar cu anarhistul oniric Țepeneag, singurul om de care Ceauşescu s-a speriat că se întoarce şi căruia i-a luat cetățenia.
Cititor şi el de Nietzsche, dar şi de Kierkegaard, nu ezită să şi-l asume pe Amedeu cu o „servitute tiranică”, să-l servească nu atât pe acela, cât boala de care suferă şi care trebuie să facă din tânărul universitar un învingător. Călăuză (numele de Virgil nu e întîmplător) şi investigator, el declanşează o cercetare aprofundată via Herrgot a dosarului Amedeu, după care purcede la subterana operă de promovare (mai întâi) financiară a subiectului predilect, totul în conivență cu boala sau fisura personalității acestuia: ambiția socială. Ironist inflexibil al văicăritorilor şi fataliştilor de profesie, Mârzea este un jucător cu comportamente paradoxale, între umilitate și sadism. Îşi canalizează aproape exclusiv resursele energetice şi materiale (deloc neglijabile) puterii de a regiza, uneori invaziv, viața stăpânului adoptat. De o oralitate cuceritoare, nelipsită de cruzimi sulfuroase şi derapaje sarcastice, Mârzea nu pregetă să facă inclusiv pe codoşul, de dragul stăpânului, slujirea acestuia devenind singura lui motivație şi fericire. Dar mai presus de orice, el deține talentul ludic, colocvial irezistibil (ca și Rogulski din Don Juan) de a formula și strecura memorabil ideile, de a-şi halucina cu ele idolul-victimă, în speță pe Amedeu, făcându-l sucubul programului său profetic, tulburându-i mințile. Virgil Mârzea, demn de ilustra stirpe literară a mijlocitorilor (între care şi Naphta vs. Hans Castorp), îşi premeditează succesul, voința de putere, prin aleşi care să-l conțină exponențial şi pe care îi formează, îi instruieşte, perfuzându-le antitoxine de anihilare a zestrei lor de idei moştenite sau de prejudecăți umaniste dobândite. Expert în maieutica prefacerii unei copii anodine în original, Mârzea nu se ridică totuşi la „invenție în sfera posibilului”, e prea leneş pentru a crea, prea puțin orgolios pentru a dinamita sau schimba. El are euforia prezentului în care operează spre a se lecui de incredibila singurătate; cinismul său e unul defensiv, dovadă şi respingerea clară a fanatismului și a tribunismului extremist. O călăuză şi totodată un jucător ce-şi trăieşte viața prin delegație; în al cărei gol fermecător alunecă și evoluează alesul-victimă, adevăratul învingător fiind însuşi jocul, morbul speculativ atotmolipsitor.

 

Ovidiu Măriuțan sau instinctualitatea rațională
Ovidiu Măriuțan vine din umbra trecutului său de apropiat al nomenclaturii comuniste şi preferă să rămână acum tot în umbră. A refuzat să-şi închirieze ideile dictaturii, refuză şi acum să fie formatorul de opinie, editorialistul Ardealului. Are talentul de a sta în umbra celor ce se expun, a freelancer-ului, de a acoperi spatele liderului. Se autodefineşte profund instinctual, un dionisiac, în termeni nietzscheeni, care a îmbrăcat cămaşa de zale a cerebralității. Aşadar, se doreşte o sinteză între instinct și rațiune, o instinctualitate rațională, prioritar fiind totuşi instinctul ce aleargă înaintea sa ca un prepelicar credincios rasei şi stăpânului; în urma lui vine vânătorul, fermecat de flerul și spontaneitatea animalului.
Parabolă ce justifică interesul lui Măriuțan, atât față de student, cît şi față de frumosul și integrul fiu de țăran, universitarul Amedeu. Recursul la plasticitatea zoomorfă a unor caractere nu este o noutate în proza brebaniană. Ieşirea din ambiguitate a liderului ascuns va fi un prilej de autodesluşire testamentară. Dubla înfrângere, erotică și doctrinară, se va converti prin confesiune și pamflet politic exemplar într-o dublă victorie. Printr-un gest autohtonist şi spectaculos-tristanesc, Măriuțan îşi realizează, chiar dacă postum, voința de putere, autonegându-se. Eclipsându-se mai întâi în casa iubitei sale din tinerețe, Miryam, abandonându-şi discipolul (Amedeu) la apogeul relației. Evitând astfel să devină instrument, Măriuțan nu acceptă materializarea în practica socială a unor idei în curs de a deveni cauză. Are tăria şi cruzimea de a-şi preveni colegii de redacție asupra primejdiilor discursului naționalist, la început o nevoie a mulțimii de a fi fascinată de indivizi carismatici, meniți apoi fatalmente să gliseze spre cultul conducătorului, spre autoritarism sau totalitarism.
Dizidentul acuzat de ezitare și defetism este eliminat de la ziar şi dat uitării. Se închide cu Miryam, spre a evada din acel timp și a crea alt timp, redeschizându-şi romanul de dragoste. Reapare la un birt, numit neîntâmplător „Vînătorul”, asistat de student şi urmărit de Amedeu. Decade în beții solitare și benigne scandaluri, îmbrăcând un mai vechi surtuc psihologic. Își asumă lucid ieşirile în decor, aproape premeditate, prilej de a monologa teatral, euforic-depresiv. Sub masca unei logici deteriorate, Măriuțan îşi insultă ucenicul, cu o agresivitate modulată analitic. Deghizat sub pseudonimul Aspasia, va demola editorialele lui Amedeu, insistând asupra simptomelor de fanatism, identificând în înflăcăratul tribun un bolnav de hipnoză lucidă ce se ascultă pe sine emițând tirade, fraze și idei străine de propria ființă, încântată nu numai de baia de popularitate, ci şi de accentuarea vizibilă a stimei de sine.
Amedeu, această copie trivială a lui Lucaciu, salvator al Ardealului, scrie „Aspasia”, ignoră faptul că se lasă aplaudat de oameni care nu vor decât să se ridice în propria lor părere de sine, prin coborârea celuilalt; ei cumulează resentimentul acelor tchandala şi boala lor resentimentară deversată din subteranele istoriei, spre a se înălța prin doborârea celuilalt, de altă etnie, religie, poziție socială, cum ar fi evreul, ungurul obraznic, duşmanul de clasă, valahul puturos ș.a.m.d. După acest testament-spovedanie publică, rolul maestrului ia sfîrşit într-un ultim gest de iubire: sinuciderea.

 

Frescă postdecembristă, satiră politică, disertație
Ultimele cincizeci de pagini cuplează începutul romanului. Este reintrodusă discuția despre paradoxalul gest al lui Iisus de a-şi fi ales ucenicii din rândul celor fără ştiință de carte, nepregătiți aşadar pentru o învățătură atît de radicală. Reapare Mârzea în postura de colportor vanitos ce-o provoacă pe Patricia, discuția fiind filtrată de taciturnul Callimachi. Concluzia celor doi recunoaşte caducitatea inteligenței, a rațiunii în fața iraționalului instinct născător de mituri fondatoare, cum este şi cazul creştinismului. Un epilog de inspirație nietzscheană, am zice, un rapel perfect la prologul conştiinței încărcate, ce s-a tot întrupat şi oglindit în reprezentări, proiecții şi măşti antagonice pe parcursul acestui simpozion epic și exegetic numit Voința de putere.
Ambientat la Cluj (oraş evocat doar prin câteva clădiri, străzi, restaurante, repere și personalități istorice), romanul cuprinde şi o succesiune de tablouri ale României postdecembriste (regimul Constantinescu?), sub zodia haosului, a pescuitorilor în ape tulburi, prompți la rendez-vous-ul cu istoria. Cronicarul, certat cu dictatura, nu-și ascunde dezgustul „în fața noilor tipologii, a noilor şi gâfâitelor modele şi tiranii mondene”. Nu ezită să execute o faună abilă și ambițioasă de operatori în realitatea imediată, imundă și toxică, să consemneze drastic acel carusel de cariere şi averi ce-au spulberat etapele, neuitînd de cohorta improvizatorilor şi a jurnaliştilor de duzină, în fine liberi să iasă din ratarea lor funciară, pusă însă pe seama cenzurii. Memorabil este avertismentul în privința scriitorului (artistului) ce nu rezistă ispitei politice. Ca în orice meserie, victime sigure sunt diletanții.
Polemistul Mârzea, în haina politologului desăvârşit, nu cruță discursul mincinos al politicianului profesionist, dar nici mentalitatea inerțială a electoratului român şi nici eşecul noilor grupări și partide ce l-au polarizat: „De ce românii, după ‘89, spre «dezamăgirea» unor străini aroganți ce vor mereu să ne dea lecții, sau spre furia penibilă a unor «corifei» de la aşa-zisul «GDS», nu au ales un guvern nou, oameni noi, asa-zişii «democrați»?! Pur şi simplu pentru că românii – să-i luăm în bloc, pentru o dată! – voiau schimbarea, dar nu cea radicală! Bucuroşi că au scăpat de ruşi şi de zăbăucul de Ceauşescu cu camarila sa putridă cu tot, românii au «simțit», ceea ce acum o ştim cu toții, că «schimbarea» – cea economică, cea a mentalității, şi totodată marea şi dureroasa descentralizare şi, mai ales, reorientarea economiei româneşti spre Vest, unde concurența este de o uriaşă exigență şi brutalitate! – nu se poate face deodată şi în nici un caz cu «necunoscuți»! Oricât s-ar fi drapat aceştia sub inițiale altădată «istorice», P.N.Ț. sau P.N.L.! Nu, foştii țărănişti şi foştii liberali erau cu toții morți, schingiuiți la Aiud, Sighet, Gherla, Piteşti, azi au rămas doar figuri de mâna a treia, inşi mediocri ce intră în politică cu un singur atu: dosarul de puşcăriaş. Ah, Istoria Dosarului, în România de după al doilea război, ce aventură fantastică, indiferent că e vorba de «dosarul roşu» sau de cel «negru», al foştilor deținuți politici!”. Clar este, după semnele acestui fundal socio-politic, că România nu e pregătită pentru o democrație clasică, susține studentul, şi nici măcar pentru ideea omului forte, a guvernării printr-un om de autoritate, gen Franco. În lipsa omului providențial, discreditat chiar de Ceauşescu, flagrantă pentru România, pentru noile generații, este lipsa unui crez, ca şi odinioară, când tinerii frecventau „cenaclurile lui Păunescu, unde se auzea muzică folk și unde, încă o dată, am fost manipulați în ideea conducătorului”.

 

Caractere şi tipologii, complicitate interactivă, stil
Dorind noi să argumentăm că personajele lui Nicolae Breban sunt nişte caractere veritabile, nu suntem deloc surprinşi că ele se poartă unele față de altele ca niste analişti naratori, reformulându-şi reciproc şi de zeci de ori fişa de temperatură tipologică, tot mai intensă din punct de vedere stilistic. Callimachi susține că Mârzea are daruri de scamator, de iluzionist, că este perspicace şi totodată insolent, de o insolență fermecătoare, deoarece nu se ia în serios. Nadia se pronunță în privința pulsiunilor ariviste ale cuplului Patricia-Amedeu. Personajele se autoscrutează în dialog sau pe monolog interior, întrerupt și preluat de narator, ce vine din off spre a se eclipsa apoi în favoarea actorilor în recital; un regal psihoanalitic, confesiv prin ricoşeu livresc (a se vedea Amedeu ce-şi etalează amoralismul opunându-l moralei creştine a convertitului Raskolnikov). De unde şi senzația că uneori personajele vorbesc ca însuşi naratorul, contagiate de obsesia modulării ideilor. Autenticitatea, trăirea personajelor constă în tăria lor analitică, în vocația disociativă, în retrăirea până la saturație şi vertij labirintic a nuanțelor stilistice (a se vedea lunga expunere filosofico-erotico-politică a lui Măriuțan, un tur de forță al amânării premeditate, nescutită de artificiozitate). Asistăm la confesiunea narcisică a limbajului însuşi, menită să modifice nu numai pe emițător, pe actorul narativ, ci şi pe martori (cititori), invitați să rămână în suspensia epilogului, în speranța declanşării unui sens, semn, culoare, sunet despre misterul existenței.
Romanul, această vastă anamneză epică, se complace în vaste zone de hybris, diriguite de romancier într-un delirant elan semantic, spre delta imaginarului fractal. Epic, exegetic, poematic, romanul dă sentimentul şi proba indeniabilului talent al lui Nicolae Breban prin insule fulgerate de viziuni inspirate de presocratici sau de filosoful de la Weimar. Monologul lui Măriuțan nu-şi propune să desluşească atât faptele şi persoanele unui love story pe fundalul carantinei ceauşiste, cât doar audierea vocii narative urcând treptele spre adevărul seducției, al îndrăgostirii, al revelațiilor ultime. Evident marcat de conştiința încărcată a autodevorării, Măriuțan face apel la marile droguri ale inimii: prietenia, iubirea, cârje sigure ale existenței. La care renunță în favoarea paradisului stoic al sinuciderii. Elitistul Măriuțan își forțează accesul spre destin. Romancierul înalță spiritul speculativ la cote irespirabile (prin Măriuțan), aprofundarea nuanțelor iubirii (de la cea stendhaliană la „devoțiunea întunecată” a medicinistei, a castei Tatiana pentru modelul perfect Măriuțan) nu exclude depoziția metabiografică pe fundalul obsedantului deceniu ceauşist nouă.
Pentru Nicolae Breban, creația e destin. Voința de putere este egală cu a avea destin; a avea destin înseamnă a avea putere. Romancierul, presimțind că personajele sale au destin, se pune în slujba lor, împlinindu-le propria vocație de instrumente înfometate de destin, de voință de putere.
În privința detaliilor tehnice ale scriiturii, amintim arta digresiunii, în care personajele excelează cu riscul derapajului discursiv; epico-analitică până la saturație, partitura romanescă acreditează atât monologul mannian-despletit, preluat din mers de narator, cât şi alternanța mai multor forme de dialog: prin rezonanță, încorporat, de anticameră (epuizat înainte de a începe în chip real). Multe franțuzisme, diseminate pe alocuri, de a căror spontaneitate nu ne îndoim, probează nu numai o aplecare a unui consumat romancier (ostil originalității cu orice preț) spre ludic şi gratuitate, causerie, fabulație sinonimică, convivialitate europeană, ci şi un anume spirit de frondă heteroglotă de care abundă ofertele postmoderne. Un talent ce nu mai are vanitatea calofilă de a revedea fraza (unele foarte lungi, cuprinzând de trei şi de patru ori pronumele relative care şi ce), un romancier ce traduce frantuzescul pour une fois (p. 399, 516), pentru o dată părându-i-se mai provocator, semnează totuși un text de autoritate; o carte cu miză ideatică ce păstrează farmecul versatil al Șeherezadei, tăria parfumului ei narativ, narcoza epică prin care autorul se salvează împreună cu tiranicul său stăpân-ascultător.