Consiliul
Județean Cluj
Nicolae Florescu sau rezistenţa prin cultură
Spirit enciclopedic, erudit, lucid şi conştient de răspunderea faţă de noi înşine, faţă de urmaşi, tradiţii, dar mai ales faţă de moştenirea culturală lăsată nouă, a fost regretatul scriitor Nicolae Florescu (12 octombrie 1942 – 6 noiembrie 2013), un promotor al valorilor culturii naţionale, dincolo de hotarele geografice vremelnice. A fost un critic şi istoric literar devotat, un om integru şi demn, un mare caracter, pentru care niciun efort nu era prea mare în apărarea cauzelor în care credea, generos şi altruist, discret, modest, în personalitatea căruia se îmbinau armonios morala şi profesionalismul. Graţie devotamentului său, exilul românesc a devenit cunoscut în România de azi în volumele publicate, dar mai ales în paginile „Jurnalului Literar”. Cultura românească şi ţara au pierdut un mare om, un cavaler al cinstei, curajului şi adevărului, demnităţii şi virtuţilor creştine. Un portret al scriitorului Nicolae Florescu este greu de conturat; nu se poate să nu rămână o tuşă pe dinafară: ori a profesorului, ori a jurnalistului, ori a editorului, ori a istoricului şi criticului literar, atinse de exemplaritate. În „Jurnalul Literar” a gestionat cu eforturi de-a dreptul eroice, începând din 1990, fapte de cultură, mai ales „prin readucerea în circuitul naţional a valorilor culturale din diaspora românească europeană şi transoceanică”.1 Criticul clujean arată că tripticul Biografii posibile, scris în colaborare cu Ileana Corbea, alcătuiește o istorie subiectivă a literaturii contemporane, iar „În acest siaj general relaţia, adeseori sinuoasă, dintre biografie şi operă va deveni o dominantă în travaliul istoricului literar şi al criticului mentalităţilor începând cu debutul editorial Profitabila condiţie (1985)”.2
Evocând personalitatea criticului, la un an de la trecerea sa în eternitate, profesorul Alexandru Niculescu menţionează: „Trebuie să adaug aici un omagiu admirativ doamnei Ileana Corbea Florescu care, acum în urma imensei dureri pe care a îndurat-o, îi continuă strădaniile şi opera.”3 Idee la care subscriem necondiţionat, deoarece sunt puţine soţiile de scriitori care au valorificat operele celor plecaţi din alte motive decât cele financiare, adeseori moştenitorii unui volum de manuscrise preferă amânarea publicării sine die, ele rătăcind prin colbul podurilor, sau ajungând în mâinile unor nepricepuţi care le aruncă, inconştienţi de valoarea lor literară. Volumul postum al criticului Nicolae Florescu, Vintilă Horia între „ieşirea din a exista şi intrarea în a fi”, este, după cum apreciază unanim critica literară, „o demonstraţie a îmbinării celor două tendinţe din întreaga sa activitate, printr-o excepţională mărturisire documentară.” 4
Între autorul cărţii (Nicolae Florescu) şi eroul ei (Vintilă Horia), „există o atitudine simpatetică dezvoltată cu parcimonia şi sistemul istoricului literar”.5 O dimensiune fundamentală comună dintre cei doi este anticomunismul, iar oponenţa la comunism este proba exilului, amintind aici de scandalul premiului Goncourt, acordat lui Vintilă Horia pentru romanul Dumnezeu s-a născut în exil, sabotat de la Bucureşti, de refuzul preluării atelierului lui Brâncuşi din Paris sau de lipsa susţinerii oficiale a lui Lucian Blaga pentru a primi premiul Nobel. Alte dimensiuni comune sunt apartenenţa la pământul şi istoria românească, durabilitatea neamului românesc şi a limbii sale naţionale, credinţa.
Pentru un scriitor, limba implică o perspectivă modelatoare a conştiinţei, conducând la credinţa fiinţării prin verb, iar aspectul acesta este ca un blestem al destinului, consideră cei doi scriitori, iar dacă ne pierdem şansa credinţei, ne putem pierde chiar umanitatea. De aceea, limpezimea şi eleganţa frazei, recursul la jurnal care conferă autenticitate, anticalofilia, aerul respirabil peste o lume îmbâcsită intră în sfera firescului; este o limpezime a firescului, ca forma unei lacrime. În acest timp, în ţară „se prectică nimicirea persoanei umane, transformarea […] în blânzi indivizi care iau drumul lagărelor de exterminare sovietice pentru a construi victorios «socialismul leninisto-stalinist»”.6 Monografia semnată de Nicolae Florescu dezvoltă investigarea critică a exilului literar românesc, unificând cele două feţe ale activităţii literare produse de orânduirea comunistă: cea interioară şi cea din exil, documentată la Biblioteca Română de la Freiburg, iar volumul este cea mai substanţială monografie dedicată lui Vintilă Horia, împlinind profilul literar al scriitorului investigat, conturând dimensiunea amplă a valorii sale literare, dar şi umane. Nicolas Catanoy, amintind de Vintilă Horia în jurnalul său din 1969, din Montreal, spunea: „Un fulger albastru îi destramă disperarea, gândind la valorile externe ale României, la ţăranul înţelept al Dunării, înfruntând toate vitregiile timpului, păstrându-şi sufletul curat, mintea clară, componenta onestă a ţării. Ţara, pământul, strămoşii, icoanele inimei lui.”7
„Vintilă Horia cu fruntea olimpiană şi cu ochii vii, pătrunzători, ascunşi în spatele ochelarilor moderni, încadrând privirea ca pe-o acuarelă diafană”. 8 O ultimă imagine a poetului exilat permanent şi absolut: Vintilă Horia.
Note
1 Mircea Muthu, Schiţă pentru un portret: Nicolae Florescu, în „Jurnalul Literar”, serie nouă, an XXV, nr. 21-24, nov.-dec. 2014, p. 1.
2 Idem, op. cit., p. 1.
3 Alexandru Niculescu, Domnul Nicolae Florescu, un premergător, un exemplu, în „Jurnalul Literar”, serie nouă, an XXV, nr. 21-24, nov.-dec. 2014, p. 1.
4 Titu Popescu, De la „a exista” la „a fi”, „Jurnalul Literar”, serie nouă, an XXVI, nr. 1-6, ianuarie-martie, 2015, p. 3.
5 Idem, op. cit., p. 3.
6 Idem.
7 Nicolas Catanoy, Vintilă Horia în paginile de jurnal ale lui Nicolas Catanoy, în „Jurnalul Literar”, serie nouă, an XXVI, nr. 7-12, aprilie-iunie, 2015, p. 7.
8 Idem.