Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

No mad land

No mad land

Nomadland a câștigat acest an mai multe premii Oscar, printre care și premiul pentru cel mai bun film. În afară de paleta coloristică ternă în care regizoarea a ales să filmeze (nici acest aspect nefiind original), filmul nu se remarcă prin nimic, decât poate printr-o extraordinară capacitate de a ignora dramaticul personajelor care-l populează, de a ignora aproape complet realitatea care l-a făcut posibil și chiar cartea cu același nume pe care se bazează, scrisă de Jessica Bruder. Cu siguranță este vorba despre un caz de estetic care primează asupra eticului, dar în moduri nesemnificative și nefericite, pentru că Nomadland nu este o sublimare, ci o mitologizare, deturnare sau chiar o falsificare. Oricâte peisaje rupte parcă din alte filme, la limita dintre road movie și indie, sunt presărate, oricâte imagini ale deșertului sau zăpezii depaysant ar trebui să încânte privitorul, până la urmă nu poți să nu te gândești sau să simți că totul e un ambalaj destul de ieftin pentru a eufemiza destinele unor homeless, oameni care și-au pierdut locurile de muncă, familiile și, evident, casele. Amazon, renumit pentru condițiile execrabile de muncă și plățile mizere, apare un fel de „refugiu” în care nomazii se întâlnesc sezonier, înainte de a pleca spre alte munci sezoniere. Practic, un singur personaj vorbește (pentru câteva secunde) despre condițiile de viață care au împins-o spre acest „nomadism”: Linda May care, în film, se joacă pe ea însăși, vorbește despre viața cu 550 de dolari pe lună, munca începută de la 12 ani, și perspectiva de a nu putea ieși niciodată la pensie. Gândul suicidului cu o combinație de alcool și propan, se derulează în economia filmului, la fel ca orice alt peisaj dezolant, dar al cărui vastitate te duce cu gândul la libertate sau, cel puțin, asta încearcă regizoarea să te convingă, pompând repetat ideea că acest stil de viață reprezintă o alegere personală a unor indivizi fie „ciudați”, fie care se retrag din lume pentru a se dedica unui doliu nesfârșit (provocat de moartea copiilor sau a altor rude). Inclusiv personajul principal pare să fi ales acest stil de viață în urma morții soțului și a colapsului economiei orașului în care au trăit, plus o incapacitate de a se integra într-un „american life” de suburbie pe care îl refuză când i se oferă de două ori în film (viața în sânul unei familii fericite, la o fermă idilică sau oferta din partea propriei familii care se întreține la tipicele grătare din curtea casei cu discuții despre refunding, singurul moment în care există un dezacord cu lumea: „nu mi se pare în regulă să-i faci pe oameni să-și pună în joc toate economiile pentru a cumpăra case pe care nu și le permit”). În afara acestor două momente „sociale” inserate parcă mai mult de dragul de a bifa pe o listă cu subiecte care-l fac pe spectator să stoarcă lacrimi culturale, tot filmul se bazează pe idilizarea acestui stil de viață, pe ignorarea greutăților cu care se confruntă acești oameni, de parcă scopul era să extragă din fiecare situație și din fiecare persoană ceva bun de pus pe instagram sau cel puțin într-un album nostalgic cu poze instant polaroid. Dacă această ignorare a avut scopuri estetice ea l-a ratat și, mai ales a ratat specificul a ceea ce dorea să surprindă. Dacă personajul principal (și încă vreo două, trei care apar sporadic) s-ar fi întors după munca pe plantația Amazon sau alte plantații la o casă, într-un cartier sordid, nu s-ar fi schimbat nimic în economia filmului. Nimic din Nomadland nu surprinde nomadul, nici pe departe homeless-ul, vagabondul și ceea ce-i împinge pe acești oameni să facă această așa-zisă „alegere”. Maxima eufemizare este produsă prin declarația ”I am not homeless, just houseless”, care se dovedește a fi și un neadevăr, deoarece personajul principal care rostește aceste vorbe are de fapt o casă, dar nu mai dorește să trăiască în ea și nici nu ar mai putea din cauza imposibilității găsirii unui loc de muncă în acea zonă. Cu toate acestea, filmul se derulează pe scenariul „alegerii”, nomadul fiind un fel de turist fără mari pretenții, bucurându-se de grandoarea naturii și de locurile cât mai îndepărtate în care poate ajunge și pe care probabil nu și-ar fi imaginat că le poate vedea pe vremea când avea o casă, familie și un loc de muncă. O versiune cinică a dezastrului ca oportunitate combinată cu o acceptare „senină” a destinului, pentru că, până la urmă toți reușesc (în viziunea regizoarei) să găsească o mulțumire în viața pe care o duc (de fapt, termenul care s-ar potrivi cel mai bine este englezescul closure).
Al doilea element deranjant și idilizat al filmului este „comunitatea”. Toți acești „nomazi” în rulotă se constituie spontan în comunități suspect de armonioase, cântând în jurul focului, povestindu-și viețile, organizând „piețe de vechituri” (ce altceva?) și, desigur, crezând că restabilesc un contact cu natura. Probabil Nietzsche ar spune că această „natură” este o nouă morală a sclavilor, care lipsiți de posibilitatea de a consuma altceva decât ce este necesar pentru propria supraviețuire, ar regăsi minunata simplitate/sustenabilitate a omului bun de la natură care, iată!, se poate păstra bun și în comunitățile de marginali dezlipiți de confortul societății și de relele ei. Societatea care i-a scuipat în deșert (unde, ironia sorții, nu poți supraviețui decât făcând apel la tehnologii rudimentare pe care le-ai extras din societate) nu poate fi schimbată, dar oricând indivizii pot „alege” să o părăsească fără a privi în urmă cu mânie, fără măcar să se plângă sau să mai spere în altceva decât în pământul de sub picioare, bunătatea străinilor și așteptarea eliberării unui loc pe o plantație.

 

Leave a reply

© 2021 Tribuna
design: mvg