Viața publică s-a umplut din nou de devize ce zdruncină ceea ce modernitatea socotea normal. Se vor acum alternative la sexul conform nașterii, la familia ca celulă a societății, la natalitatea naturală, la credința într-un Dumnezeu care asigură demnitatea omului și la preocuparea de a ameliora lumea prin cultură. Acestea sunt socotite depășite.
Se vor intervenții în corpul oamenilor. Nașterea în laborator a ființelor umane a devenit posibilă. Unii vor să profite controlând intervențiile sau chiar creând ființe pe măsura cererii de pe piață. Se vrea reașezarea cosmică a oamenilor. Humanocentrismul ar fi dus la un individualism distructiv, iar orizontul cosmocentric ar fi salvarea. Se vrea modificarea efectivului populației umane. Se propun resetări pe suprafețe mari ale societății și vieții individuale, culminând cu redefinirea umanității omului, conduse dintr-un centru.
Aceste pretenții se amestecă cu noile ideologii. Progresismul vrea rescrierea istoriei în optici ale zilei și, cunoscând-o superficial, improvizează. Conservatismul bănuie conspirații în orice schimbare. Integrismul vrea sfârșitul compromisurilor. Nici unul nu ia în seamă ceea ce oamenii percep, cugetă, aspiră.
Contextul este și el nou. Pandemia 2020 a fost folosită, în multe țări, într-o sărăcie neașteptată de idei, ca pretext pentru a limita drepturile și libertățile. S-a confirmat astfel că unele democrații generează „puteri executive” incompetente, care au ieșit de sub controlul reciproc al puterilor statului și, mai cu seamă, de sub controlul cetățenilor.
Pretențiile sunt însoțite de acțiuni. Unii savanți fac joncțiunea cu esoterismul. Proliferează inși inculți și vehemenți, care cred că lumea abia începe cu ei. Noi activiști ai cauzelor sectare speculează inechități și dificultăți ale vieții din societățile actuale și date ale cercetărilor științifice pentru acțiuni ce ies din cadrele justiției acceptate. Iată câteva exemple.
Sexul omului nu mai este rezultat din naștere, ci se procedează deja la stabilirea lui chirurgicală. Canalizarea vieții sexuale spre familia monogamă este socotită restrictivă și se propune revenirea la comunizarea genurilor. Rolurile de tată și de mamă sunt răstălmăcite ca simple funcții, încât se cere până și scoaterea acestor cuvinte din limbaj. Familia alcătuită din bărbat și femeie este relativizată din moment ce legislațiile recunosc familii compuse din persoane de același sex.
Din nou se consideră că efectivul de oameni în viață este prea mare. Cercuri oculte discută deja mijloace medicale de reducere. Se și atribuie unei elite intenția de a reduce populația în consecința trecerii la robotizarea producției.
Religia care a modelat tradiția culturală, considerând omul ca o creație după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, este acum sub asalt. Și în România actuală au apărut parlamentari care duc la maximum vulgaritatea cugetării. Ei văd în Dumnezeu doar mijlocul unei vaste manipulări a conștiințelor și în Iisus Hristos un „șmecher” dintr-un „tată surogat”, pe care-i cultivă „biserica criminală” – istoria de până acum fiind doar o vastă înșelare. Unii parlamentari declară în televiziuni că poporul nu este în regulă și ar trebui înlocuit.
În condițiile dezlânatei abordări a pandemiei din 2020 – fără o coordonare a eforturilor preventive și terapeutice, cu forțe politice, cum observa Apelul Vigano (2020) mai interesate de ele însele decât de combaterea pandemiei – crește bănuiala unei manipulări a datelor pandemiei, pentru a favoriza anumite industrii. Se crede și că totul nu a fost decât un scenariu orchestrat, laboratoarele bioarmelor fiind deja de mult în priză. Bill Gates a și anunțat în 2015 iminența unui virus devastator, iar apoi mulți au continuat alarmarea. Ipoteza – hazardată în raport cu probele existente – că și pandemia ar fi construcția unor cercuri potente este pe scenă.
Devize de genul celor pe care le-am amintit au schimbat agenda reflecțiilor din viața publică. S-a micșorat discuția despre reforme morale, instituționale, economice, dar este afișat direct interesul pentru schimbarea ființei umane. Se îmbrățișează un antropologism pigmentat cu tradiții ce păreau uzate – alchimism, magie, cosmism. Se reia în forme noi tema schimbării – de data aceasta nu prin schimbări în societate și reforme, ci prin schimbarea omului.
Desigur că în ultimele decenii științele au înregistrat noi revoluții în cunoaștere. Amintesc doar două praguri create în înțelegerea omului.
Primul este că aplicarea procesării datelor în medicină a încurajat unirea eforturilor de descifrare a codului genetic cu epigenetica, iar chestiunea „împachetării genelor” devine cheie în terapii. Nu se poate depăşi orice graniţă a vieţii, dar se poate prelungi viaţa multor oameni (Johannes Huber, Länger leben.Medizinische Perspektiven und ihre Bedeutung für Gesellschaft, 2004). Durata vieții se modifică pe scară semnificativă – după ce ea nu a stagnat de-a lungul secolelor.
Al doilea este acela că, după localizarea pe creier a regiunii ce se activează când persoana se ataşează altora, identificarea oxytocinului și circumscrierea unui „instinct” al altruismului (Paul Gilbert, The Compassionate Mind, 2009), omul se înțelege mai complex. Schimbarea paradigmei lui Darwin, a supravieţuirii celui mai tare, intră cu aceasta în faza finală. Dovedindu-se efectivă în viață, empatia revine în organizarea vieții și printre noțiunile epistemologiei.
Nu este, desigur, vreun motiv de recuzare față de tratarea unor teme la limita dintre știință și imaginație. În fond, este o chestiune de libertate a gândirii. Bunăoară, ceea ce spune cel care este acum citit și la noi, Richard Brodie (Virusul minții, 2015). Acesta a căutat să identifice, prin omologie cu virușii biologici și la intersecția psihologiei cognitive, biologiei, informaticii, cum are loc procesul mental de transmitere a ideilor (meme). Mema este o unitate de informație a unei minți, care ajunge să influențeze alte minți. Nu putem nici suspecta și nici exclude asemenea căutări, care țin de frământările ce însoțesc cunoașterea.
Spiritele se despart însă în dreptul a trei teme pe care le putem reuni sub concepte: „omul nou”, „omul artificial” și „omul resetat”. Să stăruim asupra lor.
Tema „omului nou” mi s-a părut mereu artificioasă și nu m-a interesat până acum. Gândeam că până la alți oameni este logic să ne preocupe oamenii care sunt – cu potențialul și, de ce nu?, cu suferințele și limitele lor. Am considerat mereu că dacă am reuși mai multă gentilețe printre oamenii care sunt, ar fi o reușită excepțională, iar dacă am reuși să facem ca instituțiile să le respecte gândurile și voința, ar fi extraordinar.
Cunoșteam, însă, din lecturi, proiectele de a obține alt om decât omul real, o altă societate decât cea existentă și o altă istorie decât cea derulată. În fond, Epistola către romani a apostolului Pavel, care rămâne actul de naștere al Europei, este un astfel de proiect – axat însă pe regândirea de către fiecare om a condiției sale pe Pământ.
Aș putea cita mulți alți gânditori. Bunăoară, Hegel ne-a obișnuit cu convingerea că un progres, în conștiința libertății noastre, ca oameni, este și o eliberare. Era, desigur, vorba de libertatea proprie persoanei. Numai că azi observăm ușor în jur că poate fi progres în conștiința libertății, dar fără libertate. Max Weber ne-a și prevenit că „libertățile nu vor putea crește până la ceruri” și că ne așteaptă în evoluția modernității „o carcasă tare ca oțelul a supunerii”.
În succesiunea romanticilor germani, Marx a operat cu ideea unei „resurecții a naturii”, ce venea din Schelling și punea sub semnul întrebării cultura moștenită. Numai că și această resurecție a luat ulterior forme deloc favorabile omului, căci și natura poate avea „vicleniile” ei, nu numai „istoria”, cum credea Hegel.
Nietzsche a sesizat condiționarea creației de sănătate și a lansat ideea cultivării ființelor sănătoase. În eseul Dincolo de bine și rău (1876) el a lansat maxima „a trăi conform vieții (gemäss dem Leben leben)”. În Știința veselă (1882) el scria că „viața (Leben) înseamnă a fi crud și nemilos contra a tot ceea ce devine slab și bătrân în noi, și nu numai în noi”, dar amintea porunca lui Moise: „să nu ucizi!”. În Despre genealogia moralei (1887) Nietzsche lansa tema „valorii” sau „nonvalorii” vieții unui individ.
Este clar că Valoarea vieții (1865), cartea care l-a făcut renumit pe Eugen Dühring, a fost cea care l-a împins pe Nietzsche pe calea acestei teme, deja în Considerații inactuale (1873). Oricum, în lăsământul său, Nietzsche a scris: „«Valoarea vieții», dar viața este un accident” (Nachgelassene Fragmente, 1888, în Sämtliche Werke, Kritische Ausgabe, hrsg.von Giorgio Colli und Mazzino Montinari, Band 14, p.82). Cine vorbește de caracterul de „accident” al vieții poate ajunge, cu un pas în plus, la relativizarea unor vieți.
Pe fondul „seducției științei”, mai cu seamă după redescoperirea studiilor în care Gregor Mendel (1865) opunea transmiterii darwiniste a caracterelor, ca urmare a combinațiilor factorilor de mediu, ideea unei structuri genetice supusă mai curând statisticii (Marius Turda, Modernisme et eugenisme, L’Harmattan, Paris, 2011, p. 31), proiectele eugenice s-au răspândit. În anii treizeci s-a trecut la punerea lor în executare, începând cu legile suprimării celor cu handicapuri și culminând cu lagărele de exterminare.
Tema „omului nou” a luat însă avânt în condițiile așteptărilor legate de revoluția din octombrie 1917. Acesta a fost percepută de unii ca „schimbare completă a istoriei”. Înlăturarea exploatării a fost socotită ocazie de „creare a omului nou”.
Nu de mult, s-a făcut o reconstituire precisă (vezi Michael Hagemeister, Der neue Mensch, 2009) a elanului cu care tema „omului nou” a fost lansată de Leon Trotzki. Un articol al acestuia (1923) perora despre schimbarea omului în direcția unui nou tip, „tipul social-biologic superior”, eminamente „rațional”. Luând act de revoluția științifico-tehnologică a timpului, Engels îi vorbise lui Kautsky, în 1881, de „producerea de oameni precum producerea de lucruri”. Pe acest curs, Leon Trotzki a lansat în 1932 tema homo creator: omul se creează pe sine nu doar social, ci și în laborator. Maxim Gorki a relansat tema „omului stăpân peste natură”, iar savanți de atunci au preluat-o. Aron Salkind a elaborat celebrele „porunci pentru viața sexuală” într-o opoziție explicită la pretinsul „pansexualism” al modernității din perspectiva dirijării energiilor erotice spre „creativitate socială”. Oamenii se vor înmulți, dar înmulțirea lor va putea fi controlată. Valerian Muraviov a pus problema producerii în laborator a unor oameni care să fie „valoroși și raționali”, în stare să creeze „cosmosul însuși”.
Unii savanți, precum Constantin Țiolkovski, au speculat și au conturat curentul „cosmismului”. Acesta caută și astăzi (detaliat în Michael Hagemeister, Russian Cosmism in the 1920 and Today, în Bernice Glatzer Rosenthal, The Occult in Russian and Soviet Culture, Cornel University Press, 1997) să dea o interpretare a lumii pe următoarele coordonate: umanitatea este amenințată cu destrucția; nefiind plan divin de salvare, oamenii trebuie să se salveze singuri; ei dispun de rațiune ca mijloc privilegiat; lumea este acum în tranziție între biosferă și noosferă; ceea ce există este „întreg organic” – universul, pământul, atomii respiră; este necesară o „conștiință planetară”, care să depășească orice individualism, iar pentru a o crea este nevoie de o „ecologie a minții”, de o „etică cosmică”; a devenit actuală lupta contra „procreării de popoare și animale defective” – un fel de „eliminare” a ceea ce nu a reușit în natură; „activitatea conștientă a oamenilor” este factor de evoluție și duce la crearea „noosferei”; „imortalitatea” este posibilă; este nevoie să se depășească „absurditatea cosmică a existenței umane” sesizând veritabilul „plan din cosmos”; nici un om nu trebuie lăsat în afara proiectului.
S-au spus multe despre curentul cosmismului – că vrea să fie „inventarea unei tradiții” (Eric Hobsbawn), că vine pe umerii lui Teillhard de Chardin, că leagă panteismul și un sentiment al totalității umanității etc. Dar nu evaluările sunt importante, cât faptul că din cosmism a rezultat cel mai elaborat proiect al „omului nou”.
Surse ale proiectului „omului nou” au fost, desigur, multiple. Iluminismul cu tema sa a omului ca „nou Dumnezeu (homo secundus Deus)”; creștinismul, cu tema dumnezeirii, metamorfozei și renașterii omului; Feurbach, cu ideea lui „Dumnezeu ca proiecție a omului”; Marx, cu „imperiul libertății ca scop al istoriei”; Nietzsche, cu omul ca trecere spre „supraom” – au stat la baza proiectului.
De aceste surse s-a legat imediat o „înțelegere magică” a științei și tehnicii, care a alimentat prometheismul și resuscitarea de tradiții din alchimie și kaballa. Proiectul „omului nou” a reluat mitul lui Platon al „androginului” – „omul nou nu are sex”, și a continuat ofensiva Sfinților Părinți împotriva sexului, plecând de la supoziția conform căreia „căderea în păcatul originar” și „căderea în moarte” țin de diviziunea sexuală. Teologii dătători de direcție au mers pe această idee. Vladmir Soloviev scria că „atâta vreme cât omul se înmulțește ca animalul, moare ca animalul”, iar Nicolai Berdiaev, că „sexul este nu doar izvor al vieții, ci și izvor al morții”. Ne amintim, de altfel, că Lev Tolstoi, în Sonata Kreutzer, chema la abstinență sexuală, motivată de obținerea „mântuirii de sine”.
De tema „omului nou” s-a legat tema „nemuririi”. De altfel, în 1922 guvernul sovietic a stabilit „două drepturi umane fundamentale”: „dreptul la existență nelimitată” și „dreptul la mișcare în cosmos”. Biocosmiștii s-au apucat imediat să exploreze posibilitatea „nemuririi”, ca parte a tentativei ample de a „lichida lumea existentă”. Ei au și trecut la experimente de „întinerire artificială” și de „prelungire a vieții”. Mihail Bulgakov a scris nuvele inspirat de această perspectivă.
Nu se poate să nu observăm o schimbare masivă a temei. În trecut tema „omului nou” venea din surse filosofice, religioase, social-economice și era legată în fond de o optică sociologizantă. În timpul nostru această temă este oarecum în discredit. Acum proiectul de pe scenă este al „omului artificial”. Acesta invocă o bază științifică, dar rămâne la o viziune antropologizantă.
Să observăm că astăzi accesul la embrionul uman, asigurat de genetică, face posibilă intervenția medicală pentru prevenirea unor boli. „Cercetarea embrionară”, „tehnica genetică”, „fecundarea artificială”, „diagnostic prenatal”, “clonă terapeutică”, „tehnica preimplantării” oferă șanse. Numai că deocamdată s-a rămas într-o situație încâlcită din punctul de vedere al joncțiunii dintre genetică, prelungită cu tehnologiile ei medicale, și societate. Nimeni nu a descris-o mai bine decât Jürgen Habermas (Die Zukunft der menschlichen Natur. Auf dem Weg zu einer liberalen Eugenik?, Suhrkamp, Frankfurt am Main, 2002), când a devenit certă posibilitatea intervenției în codul genetic uman.
Suntem în situația în care a rămas indecisă relația dintre „intervenții terapeutice justificate” și „intervențiile dictate de preferințe ce se formează în rândul participanților la piață” în codul genetic. Rămâne, altfel spus, în ceață ce ar trebui făcut în „corelația dintre intangibilitatea recomandată moral și garantată juridic a persoanei și indisponibilitatea modului creșterii naturale a încorporării ei în trupul uman”. Distincția dintre „optimizarea unei moșteniri genetice nedorite” și „selecția” de caractere a fost deja clătinată. „Granița conceptuală între prevenirea nașterii unui copil greu bolnav și îmbunătățirea moștenirii genetice printr-o decizie eugenică nu mai este fermă” (p.41-42). Trăim „fenomenul neliniștitor” ce constă în aceea că „dispare granița dintre natură, care suntem noi, și înzestrarea organică ce ni se dă”. Mai direct spus, trăim „un amestec exploziv de darwinism și ideologie a schimbului liber, care s-a răspândit în trecerea din secolul al 19-lea spre secolulul al 20-lea sub umbrela pax britanica și care pare să se înnoiască astăzi sub semnul neoliberalismului devenit global” (p.42-43). Dezvoltarea exponențială a științei și reducerea vieții la competiție și-au dat mâna.
Care-i ieșirea? Habermas este de părere că nu se pot opri cercetările științifice în genetică și microbiologie, în general, nici dezvoltarea tehnologiei aferente. Cu progresul lor neîngrădit trebuie să ne acomodăm. Dar este nevoie de înțelegerea precisă, chiar juridică, a unui fapt: calitatea de ființă umană. Putem să nu înțelegem acest fapt, dar atunci va trebui să ne despărțim de ființa umană care suntem fiecare.
Desigur că „abia în momentul dezlegării din simbioza cu mama copilul intră într-o lume de persoane, care îl întâlnesc, care îi vorbesc și care pot vorbi cu el. Abia în sfera publică a unei comunități de limbă ființa umană se formează în același timp ca individ și ca persoană înzestrată cu rațiune” (p.65). Dar copilul se bucură de viață umană ca urmare a datoriilor noastre de a-i acorda protecție de drept, chiar dacă el nu este subiect al unor datorii și purtător de drepturi ale omului. Copilului îi aplicăm un fel de „anticipatory socialization”, încât se cuvine să ne adresăm lui „de dragul lui însuși”.
„Instrumentalizării de sine a speciei”, pericol care ne pândește astăzi, îi este oricând de preferat o „etică a speciei (Gattungsethik)”, în care ne asumăm că „nu putem să întreprindem o evaluare normativă înainte de a ne însuși perspectiva a însăși persoanei despre care este vorba” (p.93). „Morala rațională” și „drepturile omului”, elaborate desigur, la nivelul noilor experiențe prilejuite de dezvoltarea geneticii, rămân baza conviețuirii, dincolo de diferențele de vederi dintre oameni, dacă se vrea o „ființare umană demnă de om”, așa cum tradiția culturală l-a consacrat.
Cel mai nou, nu mai este vorba de „omul nou”. Nici măcar de „omul artificial”. Este vorba de un „om resetat”.
Este fapt că pandemia lasă în urmă una dintre cele mai mari distrugeri din istorie – oricum cea mai mare de la al doilea război mondial încoace. Ea cere soluții de relansare a culturilor și civilizațiilor lumii. Discuția a izbucnit, iar unul dintre primele proiecte de mari dimensiuni este „marea resetare” (Klaus Schwab, Thiery Malleret, Covid-19: The Great Reset, World Economic Forum, Cologny-Geneve, 2020). Creatorii Forumului Economic Mondial de la Davos s-au angajat să prezinte perspectiva unei mutații efective în viața oamenilor.
Teza proiectului și, desigur, a cărții, este că din pandemie se va ieși într-una dintre două lumi: una ceva mai inclusivă, mai echitabilă și mai plină de respect față de natură, alta mai rea și mai plină de surprize neplăcute. Vor fi mai multe consecințe decât ne închipuim, dar și mai multe posibilități de resetare. Nu va fi, în nici un caz, întoarcerea la ceea ce s-a socotit normal înainte de pandemie (p.11). Nici nu se poate picta în alb-negru ceea ce vine – sunt necesare nuanțări (p.12).
Este clar că „pandemia va accelera schimbările sistemice ce erau deja sesizabile înainte de criză: retragerea parțială din globalizare, decuplarea crescândă între SUA și China, accelerarea automatizării, îngrijorare cu privire la supravegherea crescută, apelul în creștere la politici de bunăstare, naționalism în creștere și teama subsecventă de imigrație, puterea crescândă a tehnicii, necesitarea pentru firme de a avea o prezență online chiar mai puternică, printre multe altele. Dar procesul poate merge chiar dincolo de simpla accelerare schimbând lucruri care înainte păreau de neschimbat. El ar putea să provoace schimbări ce au părut de neconceput înainte de lovitura pandemică, precum noi forme de politică monetară, ca helicopter money (deja existent), reconsiderarea/recalibrarea unor priorități sociale și o căutare sporită a binelui comun ca politică obiectivă, noțiunea de fairness dobândind potență politică, măsuri de bunăstare radicală și de taxare și realinieri geopolitice drastice” (p.16). O acțiune energică este oricum indispensabilă. „Observarea eșecurilor și liniilor de eroare în lumina crudă aruncată de criza coronavirusulului ar putea să ne oblige să acționăm mai repede înlocuind ideile, instituțiile, procedeele și regulile infirmate cu altele noi, mai bine adaptate la nevoile curente și viitoare. Aceasta este esența Marii Resetări” (p.189).
Resetarea ce ar urma va fi pe planuri multiple: economie, societate, geopolitică, mediu, tehnologie, individualitate. O „redefinire a umanității” va interveni (p.162). Este vorba, scurt exprimat, de revenirea la angelism, de întâietatea valorilor morale, de cultivarea creației și de o nouă valorificare a resursei timp. „Spus în termenii cei mai simpli posibil: dacă, în calitate de ființe umane, nu colaborăm să confruntăm provocările existențiale la adresa noastră (mediul și guvernanța globală în cădere liberă, printre altele) suntem condamnați. Nu avem altă șansă decât să adunăm cei mai buni îngeri ai naturii noastre” (p.165). „Individualități în sine mai bune” și „o lume mai bună” merg acum împreună.
Nu intrăm în polemica provocată de adepții QAnon, care acuză o conspirație o conspirație în „marea resetare”. Sunt deja numeroase articole, de o parte și de alta. Se poate spune însă că „marea resetare” este o resetare ce vrea să fie pentru oameni, dar a rămas cam fără oameni – cu dificultățile lor morale, civice, juridice, sociale. Iar această absență face imprecise multe aserțiuni. Vrem „angelism”, dar nu ar fi mai accesibil să vrem empatie, dreptate și comunicare?
Se pot comenta îndelung cele spuse în legătură cu „omul nou”, cu „omul artificial” și cu „omul resetat”. Dar mai importante sunt concluziile pe care le putem argumenta astăzi. Le rezum în câteva teze pe care le împărtășesc: a) natura umană este dată. Știm, de pildă, că bărbații erau mai scunzi pe vremea lui Napoleon, că femeile arătau altfel pe timpului lui da Vinci, dar asemenea date nu schimbă fondul – constanța naturii umane; b) problema nu este de a schimba natura umană – tema „omului nou” fiind pe o direcție greșită –, ci ceea ce faci pentru natura umană care este dată; c) nu este posibilă viața dincolo de anumite limite – aici cosmismul este pe direcție greșită, finitudinea vieții fiind indepasabilă; d) nici o intervenție în corpul uman nu este permisă fără acordul persoanei, fie el și potențial, conform unei legislații aduse la zi; f) „marea resetare” poate fi discutată, căci schimbări în societățile de azi sunt necesare, mai cu seamă în urma pandemiei din 2020-21. Dar o resetare fără ca cetățenii să o decidă devine, fie și involuntar, un proiect ideologic al unei tehnocrații ce scoate oamenii din ecuația viitorului; g) nu există „centru” care să poată face restarea. Însăși ideea „centrului” se impune deconstruită luând democrația ca bază.

 

 

(Din volumul Andrei Marga, Viitorul democrației, în curs de publicare)